joi, 3 decembrie 2015


3 decembrieMara Nicoară, n. 3 dec. 1948

   
Ardeleancă din comuna Cozma, fiica unei muncitoare şi a unui ofiţer, a făcut şcoala primară în comuna natală, liceul la Tg. Mureş, cu bacalaureat în 1968, Facultatea de filologie la Bucureşti, cu licenţa în 1974, dedicându-se scrisului. Debutase editorial încă în 1972, la recomandarea profesorului Al. Piru. Va scrie poezie, va publica interviuri, reportaje, cronici literare şi teatrale, iar din 1980 va fi redactor la Contemporanul. După 1990 a înfiinţat editura Miron, în parteneriat cu poetul Ion Lilă, soţul ei de pe-atunci, şi a făcut mare succes de librărie cu traducerile în serie a romanelor Sandrei Brown.
O poezie vitalistă, impetuoasă, jucând candoarea şi frecventând pe rând tema timpului care le macină pe toate: corpuri, sentimente, frumuseţi, graţie, natură, cosmos, idee care induce o foame insaţiabilă de trăiri la maximă intensitate. Stilul evoluează de la candid-impetuos la hieratic, apoi la simplităţi bine asimilate din Cântarea Cântărilor şi se opreşte apoi la prozaisme, la autoironie şi dezabuzare. O traiectorie lirică ce a stârnit  intense comentarii ale criticii de întâmpinare, dar nu a reuşit să instituie un nume de primă linie în lirica feminină a vremii.

Opera literară:   Cuvintele, frumoase flori, Bucureşti, 1972;• Biciul albastru, Cluj Napoca, 1974;• Inorogul alb, Bucureşti, 1976;• Mai mult pasăre decât înger, Bucureşti, 1978;• Boala crinilor, Bucureşti, 1980;• Obiectele verii, Bucureşti, 1980;• Existenţa poetului, Bucureşti, 1982;• Vara pierdută, Bucureşti, 1989;• O poveste de-o zi, Bucureşti, 1990;• Mai mult pasăre decât înger, Bucureşti, 2002.
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Mara_Nicoara

Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, pag. 83
13 aprilie 1980. Am scos din maşină prefaţa la Pietre.
Între timp am dat o fugă la Slatina. M-am întreţinut cu Aurel Gagiu, pe temele noastre dintotdeauna: prieteni comuni, literatură, scene de viaţă. Pe tren, la ducere, cîmpul sub apă, după o iarnă cu mari nămeţi şi o primăvară cam tîrzie, ploioasă. Să vezi piaţa, la vară! Pe tren am citit poeziile Marei Nicoară – e o poetă, totuşi, iar invenţia metaforică e de necontestat; însă multe imagini sunt reluate, motivele trec de la un text la următorul şi, mai mult, există o desfăşurare a frazei previzibilă, de la un punct încolo. Îmi închipui că o astfel de poezie poate fi încercată şi pe calculator, mai ales că are şi episoade iraţionale, stranii, aleatorii. Unele poeme par confecţionate cu material cărat de la poeziile de alături. Însă îşi trăieşte poezia, şi ar fi de înţeles că mizează totul pe ea.
                                   

Poezia zilei:  Mara Nicoară
Ars poetica

Să nu aud secunde cum pindesc
Fosnind plaminii de lupi suri
Sa nu aud de vreme cum albesc
In garderoba hainele la cusaturi
Neauzit sa iti prelingi
Pisoi cuminti cu pasii in mers
De teama ca-nfiori peretii
Cuvintelor nu da un sens invers
Si aerul sa nu-ndraznesti sa-l superi
Cu gest altfel ca de statuie
Intoarce-ti pasarile-n gene
Ca singele-mi albit il suie
Si nici in vis sa nu deschizi
Spre-aiurea vreo bolnava usa
Caci pleoapa cerului intoarsa
Va cerne in oglinzi cenusa.

Șoseaua cu plopi

Inalti sint plopii acestia oprind zapezile
Cazind in valuri din cer, de pe cimp venind
Dar eu intru sub pleoape si trag bine zavorul 
Calatorim cu viteza prin lume
Si credem ca e bine si ne miram
Cind umbra dreapta a unei pasari
Ne leaga privirea de-o stea
Pe frunte
Lumina imbatrinita asaza miini vestede 
Inaintam, inaintam pe uda si cenusie
Frunza plopului care nu stim unde duce.

Patrie

Tu esti in singele meu cum este timpul in pietre.
Desigur, primavara padurea isi desface aripile   si se ridica,
Desigur, intotdeauna zapada pe munti e albastra
de umbra stelelor,
Desigur, de atitea vise pornind in zbor orasele sint mai aproape de luna,
Desigur, parul fecioarei palide e mereu tinar in lanurile de porumb,
Dar, patria mea, pentru ca tu in singele meu esti, cum timpul este in pietre
Primeste in fata portilor tale cintecul meu Vesnic arzind cu flacara inalta.
ginduri de toamna



Dumitru Alexandru, n.  3 dec. 1929 - d. 27 apr. 1992

 

*** (inedit)

Ceasornicul secunda nu-şi mai bate
Iar timpul m-a şi smuls de pe oblînc.
Nimic nu mă mai mişcă în adînc
Tăcerea stăpîneşte peste toate.

Că doar cu vise viaţa mi-am umplut
Cît timpului i-am stat semeţ în şa
Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut
Săgeată de la arc spre ţinta sa.

Nu-i rost de-ntors, nici să mă-nfig în ţintă
Cine-ar putea în ceas tîrziu să mintă?

De vină-s, căci cu vise mi-am umplut
Timpul ce m-a ţinut semeţ în şa,
Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut
Săgeata de la arc spre ţinta sa.


Ion Lazu - Poezia 3 decembrie
             lui Dumitru Alexandru, in memoriam

Îngere şi îngere
Cin’ţi-a fost tăiat
Spre a noastră plângere
Aripile de zburat?

Ţi-au rămas doar cica-
tricele pe spate,
Ca dovadă şi ca
Rupte omoplate...

Cine-ţi dete, îngere,
Pentru zboruri vadul
Unde-s în atingere
Raiul şi cu Iadul?

Încotro mai năzui,
Care ţi-o fi ţinta?
Nu cumva tu răzui
Decojind oglinda?

Ori faci prăbuşirea
Inversă, zburândă –
Să ne mântui firea
Cu a ta izbândă
În ruină blândă?

1987
(din volumul Poemul de dimineață, 1996)
*
După lupte la baionetă cu colocatarii din blocul cu pricina, am reușit să pun placa memorială pentru scriitorul Dumitru Alexandru, în Aleea Someșul Mic, nr. 3, Bloc F-4, S. IV (Berceni, zona Străduinței)


Alţi scriitori:
Petre Ţuţea, n. 6 octombrie 1902 - d. 3 decembrie 1993.






Ion Lazu - O pagină de jurnal american, 2008



8 mai, continuare: La terminalul 4, pe când ne recuperam bagajele, ne aşteaptă Ileana Costea, corectând teze. Înţelegem că este foarte prinsă în aceste ultime zile universitare. O dovadă mai elocventă nici că se putea. Îmbrăţişări, mergem la maşină şi de acolo pe autostradă spre nord, cu presimţitul Pacific în stânga noastră, spre Encino, cu o mică oprire pentru cumpărături, deja în cartier. Fac o primă poză, cu cele două, după ieşirea din magazin, în parcare, cu palmieri în spate. Deja am intuit: California egal palmieri, precum Bărăganul egal salcâmi și plopi și duzi și tei. Acasă, barbeque, preparat de un domn mai vârstnic, înalt, pre numele său Jerry Mc Daniel, despre care deja Ileana ne pusese în temă. Mâncăm cam pe fugă, căci timpul presează şi Ileana are ore după amiază. Ieşind, îmi arunc privirea în împrejurimi, deocamdată văd că în spatele casei se înalţă ditamai colina abruptă, aproape golaşă din această cauză şi având în vârf o vilă simandicoasă, iar o alta e plasată mai în dreapta, pe același aliniament. Par imobile tare luxoase, dintr-o zonă rezidenţială pricopsită. De fapt la venire am străbătut un cartier f. cochet, se spune că pe-aici a stat cândva însuşi Michael Johnson, dar a fost expulzat de comunitate pentru că o girafă de-a lui sau un piton, nu mai ştiu, a ieşit din ţarc şi a băgat lumea în sperieţi. Se mai întâmplă şi marilor vedete – sau mai ales acestora. Apoi am urcat destul de abrupt o stradă şi iată-ne acasă. Avem deci în faţă panorama unei zone depresionare cu rânduri de imobile, palmieri, şi tot aşa pînă în zare, unde relieful urcă din nou, pare a fi vorba despre coada unui lanţ muntos. Cam aşa este celebrul Los Angeles, situat pe o multitudine de văi şi dealuri submontane, în fapt un conglomerat de multe oraşe separate prin culmi deluroase, împădurite şi iar alt oraş, pe suprafaţa unui sfert de judeţ, după cum îmi spun hărţile, de la malul Pacificului până în creierul munţilor, LA având un diametru de vreo 30-40 km, cam aşa. Fac câteva poze, de tatonare, până să aflu încadrările cele mai favorabile. Spre marea vale sud-vestică se ridică o pâclă, deci pozele nu vor avea calitate.
Ileana are o casă mare, elegantă, luminoasă, plasată pe o terasă cred artificială, săpată în coasta acestui monticul. La poartă o magnolia grandiflora, copac blagoslovit, înflorind în tot cursul anului, căci suntem spre graniţa cu Mexicul, nu?, unele flori sunt în stadiu de boboc, sub forma unui sul alb-verzui, însă lunguț, de vreo 7-10 cm, alte flori sunt deschise în plin, iar altele s-au trecut, sunt deja uscate-maronii-catifelate, petale de-ale lor au căzut foarte fotogenic pe iarba peluzei. Gard de fier forjat la intrare, un gard de vegetaţie luxuriantă până la colţul parcelei, deasupra străzii, şi tot aşa spre vecinul din stânga, cu casa plasată mult mai jos, pe o altă terasă artificială; de la noi se vede acoperişul acelui imodil şi aleile din jur.
Ce e în spatele casei? O curte asfaltată şi în mijloc un bazin lat de 4-5 m şi lung cât casa, deci vreo 10 m. Casa însăşi fiind un dreptungi 8/12 m cu parter şi etaj de aceleaşi dimensiuni. La parter, livingul, baia, bucătăria şi ieşirea spre garaj, care este alipit în partea din amonte a imobilului; din mijlocul livingului se ridică o scară spre camerele de la etaj, vreo 6, între care două băi, dormitoare, biroul Ilenei. Pe coridorul de sus, o bibliotecă pe tot peretele, în română, franceză şi desigur engleză - şi ce cărţi multe şi neaşteptate am găsit, luând-o la rând în zilele următoare. Şi nenumărate tablori de peneluri selecte, unul cadorisit de Jerry de ziua onomastică, anul trecut. Foarte multe obiecte artizanale aduse din toate colţurile lumii pe unde a umblat Ileana, şi sunt puţine locuri unde n-a ajuns, inclusiv Japonia şi China şi... Cărţi de Eliade, cu autograful autorului, cei doi fiind rude. Etc. Multă ceramică de Horezu, inclusiv nume cunoscte mie, Vicşoreanu, Iorga, Mischiu... dar şi din Oboga, Colibaba, Ardeal. Desene, acuarele, stampe, în special cu Notre-Damme de Paris, se pare obsesia Ilenei. Alte opere de valoare şi în ansamblu mult bun gust artistic.
Va urma


Ion Lazu: Sosirea la Encino -LA