luni, 7 decembrie 2015


Scriitorul zilei, 7 decembrie: Nicolae Grigore Mărăşanu, n. 7 dec. 1937
Poetul la 78 de ani...
      
 S-a născut la Măraşu (de unde şi numele pentru literatură), lângă Brăila, din părinţi ţărani. A făcut şcoala primară în satul natal, apoi o şcoală siderurgică la Brăila; după nişte ani, urmează liceul din Galaţi, după alţi câţiva ani se înscrie în 1964 la Drept, Universitatea din Iaşi, cu licenţă în anul 1969. Va fi corespondent de presă pentru judeţul Brăila şi cândva redactor, apoi redactor-şef la revista Flacăra. După 1989, lucrează la ziarul Viitorul românesc, apoi ca expert juridic la Camera Deputaţilor, iar din 1998 ca avocat la Baroul Bucureşti.
Debutul în 1963, cu poezii în ziarul judeţean din Brăila, debutul editorial cu Insula, 1973, după care se înşiră alte volume, selecţii, antologii, până la integrala poetică în Opera omnia, Poezie contemporană, la Editura Tipo Moldova: Fiara impară. Lirica lui N. G. M., fiind de fiecare dată vorba despre o poezie adevărată, se bazează pe inspiraţie, pe sentiment, pe starea meditativă, ea cântă frumosul şi armonia din natură, ambianţa atât de specific dunăreană, inclusiv zona insulei Brăilei (cu savori de limbaj amintindu-l pe Panait Istrati), dar extinzându-se şi în zona Deltei, cu un ciclu de poeme prilejuite de descinderea la gurile Dunării a echipajului Calypso, cu Jacques Ives Cousteau şi fiul său.  Mijloacele poetice îi stau la îndemână,  utilizate impecabil, de la poezia clasicistă, în formă fixă, cu un ocol prin baladă, trecând prin proba sonetului - şi până la notaţiile dezinhibate, ironice, de nu chiar argotice, de poezie în vers liber. Poetul la 75 de ani are vârsta poeziei sale, mereu stenică, neangoasată.
Opera literară: • Insula, Bucureşti, 1973;• Corabia de fosfor, Bucureşti, 1976;• Umbra fluviului, Bucureşti, 1979;• Enisala, Bucureşti, 1980;• Distanţa dintre mine şi un iepure, Bucureşti, 1983;• Geamandura, Bucureşti, 1985;• Capriciu pentru cele patru vânturi, Bucureşti, 1986;• Îngeri şi banjouri, Bucureşti, 1998;• Marţea canonului, Bucureşti, 2001;• Sufletul cântă despre sine, Drobeta Turnu Severin, 2002. Fiara impară, 2011; Maşinăriile mişcării, 2012.Arderea lui A, Convorbiri literare, Iaşi, 2013; Deşertul invizibil, colecţia OperaOmnia, Tipo Moldova, Iaşi, 2014; Parfumul de frezie auree / Recviem pentru frumoasele sinucise, Grai şi Suflet - Cultura Naţională, Bucureşti, 2015. 
Reeditări:Imparele, ediţia a doua revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de Viorel Coman şi un eseu (Seducţia Imparului) al autorului, Editura Istros a Muzeului Carol I, Brăila, 2013. 
Antologii:Leviathanul, Grai şi Suflet - Cultura Naţională, 2004, cu un ciclu ineditExtazele; Balcanica (poeţi români şi sârbi), Ex Libris, 2007; Poeme desfrânate, Grai şi Suflet - Cultura Naţională, 2009, cu un ciclu inedit Poeme din Isarlâk; Fiara Impară, colecţia Opera Omnia, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, cu două cicluri inedite, Vocile cenuşilor şi Recviem pentru Sinele sinucis. 
Traduceri: Opera poetică a lui Nicolae Grigore Mărăşanu este tradusă în peste zece limbi străine, astfel: Fiara Impară / The Odd Beast,  versiunea  engleză  de Petru  Iamandi,  Grai  şi  Suflet-Cultura Naţională, 2008; Zvucot na zborot /Sunetul din cuvânt, versiunea macedoneană de Dimo Dimcev, Arka, Skopie, 2009; Oda na Slaveiot / Odă  privighetorii, versiunea  macedoneană  de  Dina Cuvata,  Matitza Makedonska, Skopie, 2009; Triumful inocenţei / Triumfi ipafajësisë, versiunea albaneză de Baki Ymeri, cu o prefaţă de dr.Luan Topciu, Grai şi Suflet-Cultura Naţională, 2011;    

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Nicolae_Grigore__Marasanu
http://www.obiectivbr.ro/poetul-nicolae-grigore-marasanu-implineste-75-de-ani_id74674
http://www.impactdb.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=226:nicolae-grigore-mranu--o-cert-dimensiune-ontologic&catid=3:cultural&Itemid=5
http://libersaspun.3netmedia.ro/rezumate/%E2%80%9Emasinariile-miscarii%E2%80%9D-de-nicolae-grigore-marasanu/


Poezia zilei: Gabriela Creţan, n. 7 dec. 1955


Serbare  cu  vânt

Serbarea abia incepuse. prapuri si panglici
viu colorate dichiseau turnuri si porti.
exuberante. umflate de rasul
bubonic
rasucite sub o pala de vant spre o sumbra
lucire de doliu. ca varful de lance
impungand stridenta vopselelor.
in perechi musafirii la drum de seara picau
la asternut, maculandu-l
cu barbi despicate de capripezi sau de fauni
naclaite de-al vorbelor slin (deflorand
gingase urechi. ierbivore).
de-a curmezisul aleilor nori cu duiumul
rasturnau incarcatele care
si-un fulger alegea din multime pe unul
despicand simultan calaretul si calul
albindu-i
diluviene convoaie
procesiuni circumambulatorii de lazari
nomazi. plenipotentiari imbumbati si
prostime gangava si birnica
dau buluc inauntru cu prunci urdurosi
cu zavozi si cu fiare zdupaind
pe jeragaiul aprins. cu belciugul in nas.
tartacute ce suna a gol
sughitand voluptuos cand o mana materna
fara sila ii scarpina dupa lobul urechii
cu ciobul. 
Serbarea incepuse.
drepte si albe ca lumanari de botez
pasari abstracte sculptate in blocuri de aer
ciuguleau corzi de argint desenate in palme
(a vietii, a inimii sau via lasciva) si ochii
de feldspat ai vreunui mesean adormit
care cade pe spate, incet
din mormanul de perne
se infoca bairamul. ilaritatea si sila
se-nlocuiau rand pe rand. dupa capriciul
hazardului. ora inclinandu-si balanta
spre noaptea profunda
au fost aduse si tortele gata aprinse
asezate de-a lungul peretilor in ulcioare inalte
cat statul de om (si chiar oameni erau
cu brate intinse spre cer, arzand in extaz
intr-un cearcan de-un rosu corupt
si opac).
Era o lumina precara. de grota.
consacrati am mancat animalul totemic
mascuiti de sudori si secretii
agonice. leorpaind ganditori, melancolici
in blanita
creata si leoarca de sangele viu, de urina
calduta
l-am cusut pe unul de-ai nostri: cel mai bland,
cel mai drag, ascunzandu-l
in cuptorul adanc de pamant. in scutec de lemn
parfumat
sa se lamureasca in focuri si lacrime oaia
docila. cu gura de aur zbierand
si a fost o lucire de vechi testamente
pe masti smaltuite zabovind indelung
transformandu-le-n bestii. cu mandibule largi
cu frunte tesita si corn
inlunat. stralucind. si-au gemut melancolic
in ritmul acuplarii nocturne plesnindu-si
sezutul vanat-aprins. si-au urlat din rarunchi
pentru ei am ales desfatari musulmane
spre al carnii uituce rasfat: mesaline, bacante
gynandre barboase
culese din balciuri si gropi. un harem naravas
de ingeroaice carne cu sale
incapatoare ca beciurile in care-s inchisi
condamnatii la moarte
si sani revarsati opulent in caldari, dezgoliti
ca fructe prea pline ce le indoaie din talie
sa para smerite in mers. roada oprita din care
oricine poate gusta. nepedepsit. miruit
Cantau tibicine. un lanced plictis
se intinsese ca apa murdara pe treptele
noptii. domenii pustii. coborand
spre abatoare secrete prin marele vant,
manate in turme,
inlacrimate in rut, animale cu fruntile grele
plecate in piept in semn de supunere
oarba. si coame incurcate
furioase 


Alţi scriitori:
Ion Luca, n. 1894 – d. 30 ian.1972
Sorin Titel, n. 1935 – d. 17 ian. 1985
Ion Larian Postolache, n. 18 noiembrie 1916 - d. 7 decembrie 1997



Ion Lazu:  O evocare Ioan Miloș
Aflând cu mare emoție, de pe blogul prietenului poet Leo Butnaru, despre trecerea la cele veșnice a poetului Ioan Miloș, inserez aici relatarea unei întâlniri cu poetul exilat în Suedia, la sala Eminescu de la Casa Armatei, cu prilejul lansării cărții sale memorialistice” Durerea de a fi român”.  Din motive lesne de înțeles, nu aduc nicio ajustare a respectivului text, postat la momentul cuvenit pe blogul meu de scriitor:

8 iulie 2010. Relatare despre ziua de ieri.  Nu despre Regele David, ci despre Poetul Ion Miloş, pe care mă sunase Ghiorghiţă Istrate să vin să-l vedem la CCA, sala Eminescu, unde îşi va lansa o carte. La o oră cam nepotrivită, 14:30, dar oricum nu se făcea să nu merg, deşi Lidia, abia sosită acasă, prin marea căldură a amiezii, n-a mai putut să meargă. M-a rugat să-i duc un DVD cu recitalul Bacovia la Tinerimea română. Ajung acolo, intru pe la expoziţiile din faţă, în fine aflu că trebuie să merg pe coridor spre capătul din Sărindar. Acolo deja lume, o sală elegantă, patrată, nu mare, însă înaltă, cu tablouri şi la mijlocul sălii Ion Miloş în convorbire cu Istrate. Merg, ne îmbrăţişăm, GI încearcă să mă prezite ca mare romancier, dar, zic, noi ne cunoaştem chiar de la Sebeş, unde Lidia a recitat din Blaga - şi îndată îi dau DVD-ul pe care îl bagă într-o carte ce tocmai primise. Diverse persoane vin să-l salute şi unele îi dau cărţi cu autograf. Aici şi Victor Crăciun, căruia mă feresc să-i mai amintesc de promisiunile de la Academie. Dintre cunoscuţi, Lungeanu şi Victoria Milescu, apoi şi Ion Cocora. Vin în pahare, cu apă minerală în el, ca să nu ne luăm câmpii. Îl felicit pe G:I. pentru numeroasele grupaje de poezii apărute peste tot, din modestie se face a nu şti despre ce e vorba; o felicit pe VM pentru interviul ce i-a lat în Literatorul. Îmi propune şi mie un interviu, dar eu o rog să scrie mai bine despre Himera, căci Murgeanu simte frustrarea faptului că în aceşti 3 ani nu s-a scris decât o singură cronică, cea din Viaţa Românească.
După un timp, suntem chemaţi într-o a doua sală, nu mai mare decât precedenta,, între ele un mic coridor şi sala de toiletă. În a doua sală, aceasta fiind Sala Eminescu, cu un portret al Poetului şi cu fotolii pe patru laturi, încât nu ştii unde vor sta actanţii lansării. Se aşază pe latura opusă intrării. Între timp văzusem cartea care se va lansa, cam lată, pătrăţoasă, lui Ion Cocora nu-i place cum arată. O răsfoiesc şi văd că este o carte de convorbiri cu Adrian Dinu Rachieru, de la Timişoara, iar la sfârşit sunt destule fotografii de-ale lui IM, de unde trag concluzia, poate injustă, oricum respinsă de Cocora, că forma a fost aleasă ca să se vadă mai bine pozele. Zic: dar ADR este editor, el trebuie că s-a gândit mai bine. Editoare este şi Semne, în parteneriat cu Liga pentru Unitatea românilor de pretutindeni. De aici şi porneşte VC, care îl prezintă pe IM ca vicepreşedinte al Congresului românilor de pretutindeni. După modelator, urmează Nicolae Georgescu, îl numeşte pe IM un clasic în viaţă, iar despre românii din exterior susţine că nu ar fi o diasporă, ci un exil; diaspora, prin definiţie are un centru la care se raportează mereu, la românii nu este aşa, din păcate, nu a fost niciodată, mai avem până acolo. Deci un exil, în care fiecare român se fofilează, vrea să nu se mai ştie despre el şi ai lui că provin din România, nu-i învaţă pe copii româneşte, ca să nu aibă de tras... Necum să se ajute între ei. Deci văd la faţa locului încă un intelectual care luptă şi luptă pentru românism, însă mereu nemulţumit el însuşi de români şi găsindu-le toate vinile. Or, eu cred că lupta trebuie să pornească de la înţelegerea contextului, nu de la stabilirea vinilor. Îl prezintă elogios pe IM, mare poet, traducător, eseist, a scos cam 100 de cărţi, de-ale lui sau traduceri, şi discută despre câteva dintre ele, pe care le are în faţă. Miloş este poate unicul în situaţia de a traduce din 4 limbi. NG mai intervine în discuţie în vreo două rânduri. Urmează Catinca Agache, care discută aplicat despre poezia lui IM, a debutat cu poezii în Banatul sârbesc, apoi a fost nevoit-alungat practic din Jugoslavia de convivi, ca primejdios comunist, de fapt l-ar fi lichidat dacă nu se expatria; a avut un intemezzo de 2-3 ani la Paris, dar nici acolo nu a fost bine primit şi s-a mutat în Suedia, unde a luat-o de la zero, a învăţat limba, o limbă care are cu totul alte legi şi desfăşurări, a reuşit să publice acolo 4 volume de poezii proprii, stârnind un real interes, căci scrie într-o manieră foarte personală, nesemănând cu nimeni. O poezie de esenţe, nu cantabilă, nu formalistă, ci în modalitatea lui Brâncuşi de a dezbrăca ideea de toate podoabele formale spre a ne pune în contact direct cu esenţa, cu ideea, cu aforismul. Din acest punct de vedere IM nu are seamăn nici la noi, nici în Suedia nici în vreo altă ţară din Europa. Apoi îl discută pe IM ca eseist. Şi ca traducător a circa 200 de poeţi români. Ea este editoarea unei dintre cărţile lui de poezie apărute la noi. Vorbeşte un general în civil practic în cenuşiu, Mircea Chelaru, despre daco-geţi, despre faptul că a descoperit la suedezi nişte documente atestând  pe daci ca leagăn al umanităţii din continent. A trebuit să se ducă acolo, la vikingi, ca să găsească atestări despre antecesorii noştri.  Un Ticu..., al cărui discurs nu l-am putut urmări, apoi invitaţă fiind, spune câteva fraze Adela Popescu, soţia lui George Muntean. Chiar de acolo porneşte, era la Bâlca, satul de naştere din Bucovina al soţului, când a aflat că IM a inclus-o cu nişte poezii într-o antologie publicată în Suedia. Fără să se fi cunoscut, fără să-l roage sau să intervină prin relaţii, cum se prea obişnuieşte pe-aici. Deci acesta este IM, poetul care singur îşi face munca, neinfluenţat de nimeni, la modul performant. Şi câteva fraze Teodor Rogin-Pereverza, venit la lansare cu mama, doamna care m-a atenţionat că nu o mai cunosc, aşa îmbătrânită. Nu, zic, dar v-aţi deghizat cu aceşti ochelari cu rame de aur, încât aţi reuşit să mă derutaţi. Rogin spune că lucrând la Academie în colectivul Eminescu, l-a fişat pe IM cu lucrările sale etc. Mai intervin NG şi VC, care dă în final cuvântul poetului IM. Da, a scos această carte Durerea de a fi român, ca să se vadă că noi nu ştim să-i preţuim pe cei care îşi dedică întreaga viaţă şi energie pentru promovarea culturii româneşti în lume. El se trage din Banatul sârbesc, din părinţi români. De la şcoală l-a luat în inimă pe Eminescu şi nu a mai văzut lumea decât prin perspectiva poetului. A trebuit să se expatrieze, dintre românii bănăţeni care chiar l-ar fi lichidat, pentru opţiuni politice. La Paris nu a putut rămâne, pentru că acolo, cel care era considerat de noi ca părinte al literaturii-culturii noastre l-a duşmănit şi a dorit să-l pună pe fugă, să-l desfiinţeze. A ales Suedia, o limbă total atipică, acolo şi-a dat seama că nu se ştia nimic despre România, cu atât mai puţin despre cultura ei; erau profesori universitari, intelectuali cu mari pretenţii, care însă nu aflaseră un cuvânt despre Eminescu.  Asta l-a rănit grav, cu mânie s-a apucat să înveţe limba lor, în zece ani şi-a însuşit-o, a început să scrie, să publice poezii proprii, să traducă poeziile esenţiale din Eminescu, au făcut ochii mari suedezii, s-au scris cronici entuziaste, ne citeşte din doi exegeţi, în carte sunt textele a patru care îl omagiază pentru lansarea marelui Eminescu în Suedia. Cu o subliniere specială pentru Memento mori, o operă fundamentală de-a lui Eminescu, însă pe care nimeni nu o abordează, fiind extraordinar de greu de tradus. Acei exegeţi au pus Memento mai presus de Luceafărul! Şi imediat se găseşte Virgil Ierunca de la Paris care îl face praf la Europ liberă. De la conaţionali nu a avut decât lovituri, din toate părţile. Românii din exil nu au ajutat pe niciun confrate scriitor să se facă acolo cunoscut, fiecare se ferea de concurenţă, se temea să nu fie dat deoparte şi să devină mai cunoscut altul decât el. Dar el a lucrat cu străşnicie la traducerea scriitorilor români în cele patru limbi pe care le cunoaşte. Sunt 200 de nume pe care le-a lansat în lumea europeană. Cum să te faci cunoscut şi respectat decât prin cultură? Altfel toată lumea ne confundă cu ţiganii şi chiar ne spune ţigani.
Ar fi de comentat activitatea lui IM cu cartea în faţă, cu numele la care se referă şi cu titlurile cărţile pe care le-a publicat. Dar n-am obţinut cartea cu pricina... Era bun prieten cu Cioran, discutau ore întregi, l-a întrebat de ce nu a ajutat pe nimeni, de ce nu a tradus pe nimeni. I-a părut rău, dar era prea târziu, iar peste 2 ani Cioran a şi murit.
Mă gândesc că măcar în această privinţă IM are perfectă dreptate, el, spre deosebire de toţi ceilalţi români ajunşi în Vest, a pus din greu umărul pentru cunoaşterea literaturii române în străinătate, alţii nu au făcut-o nicicum... Iar cele câteva nume care totuşi au activat ca redactori şi editori nu au inclus decât oameni din exil, niciodată pe cei de acasă. Iar lui IM imediat Ierunca i-a aruncat că este ceauşist, că îi face jocurile lui Nea Nicu, că etc. Ne plângem că nu luăm premiul Nobel..., dar marii noştri scriitori nu au pătruns în vest. Când să-l ia în discuţie pe Blaga s-a constatat că nu aveau nicio traducere... La fel şi în cazul lui Rebreanu. Pentru că românii din străinătate s-au încăpăţânat să nu-i traducă pe cei din ţară... Iar când a fost să-l ia în discuţie pe Cioran pentru Nobel, având experienţele negative cu Sartre etc, a venit la mine prof. X de la Academia Nobel şi m-a rugat să tatonez pe lângă Cioran. Am mers la el şi i-am expus situaţia. Nu a marşat, nu a vrut să primească. I-am oferit mai multe variante: una era să primească Nobelul, iar cu banii să facă o fundaţie, să ajute tinerii merituoşi etc. Nici aşa nu a vrut. Apoi m-am gândit că nu a vrut să se facă investigaţii cu privire la trecutul lui, dezvăluirile privind antisemitismul şi legionarismul lui de tinereţe i-ar fi căzut foarte rău... Tot lui Cioran, cu care eram foarte bun prieten şi aveam lungi discuţii, i-am spus: De ce nu aţi tradus pe niciun mare român. Da, a fost de acord că a greşit. Însă era prea târziu pentru el, iar după doi ani a şi decedat.
Deci pentru IM, în mod explicit, aşa după cum deja ne lăsase să înţelegem cu ani în urmă, în discuţiile de la Sebeş, durerea de a fi român vine din aceea că aici nu a fost bine văzut şi bine primit (de oficialităţi), iar în străinătate chiar mai puţin de-atât, deşi el, spre deosebire de românii plecaţi, care nu au ajutat pe nimeni să fie cunoscut, el a tradus din plin, peste 200 de scriitori români. Încă de la prezentare, V.C. explicase clar că IM ar merita de la statul român să i se dea cetăţenia, să i se ofere o locuinţă corespunzătoare etc., lucru cu care apoi s-a dovedit de acord şi NG. (Iar despre cazul Goma, în context, nu s-a spus un cuvânt).
Lansarea s-a prelungit peste aşteptări, IM a început să dea autografe, să dea interviuri, din păcate nu erau destule exemplare, a luat cine a fost mai iute de mână iar eu am rămas fără. Păcat, pentru că aş fi vrut să citesc cartea cu creionul în mână, ca studiu de caz, desigur.
Şi în tot acest timp mă gândeam ce ciudate persoane sunt scriitorii, în general. Ghinionul unei naţiuni mai mărunte, cum este a noastră, e chiar acesta: în absenţa unei politici de mare putere, în absenţa unei economii performante, se văd mai bine efectele negative ale situaţiei că reprezentarea în faţa străinătăţii depinde de inşi ciudaţi, megalomani, bolnavi de orgoliu, egolatri, care nu-şi cunosc decât propriul interes de a se face cunoscuţi, de a se eshiba, ocultând tot ce se mişcă în jurul lor. La ţările mai mari acest efect dezastruos este suplinit prin politica generală a ţării respective, care se impune pe scena lumii, îşi face faima, inclusiv pe cea culturală. Celelalte culturi, din politeţe, din interes, din multe alte cauze devin interesate de cultura acelei ţări, fie că e Anglia, Franţa, Germania, Rusia...Vin traducerile, curg ofertele, invitaţiile etc. Or, cultura unei ţări precum România este în mod programatic ignorată, căci nu este loc pentru toată lumea, ci pentru cei care se impun mai întâi politic, economic etc.
Şi mă mai gândeam că nu numai românii se dezic de patria părăsită. Că îndeobşte scriitorii exilaţi sunt urgisiţi de naţiunea în cauză, exemplele sunt multe, abundă, au devenit clasice. De la Ovidiu, de la Dante, de la Cervantes, Puşkin, Hugo, Joyce, Gombrovitz, câţi şi câţi alţii, aproape că e o regulă să-i alungi cu pietre pe cei ce încearcă să trezească conştiinţele... Naţiunile sunt prin firea lor ingrate, nerecunoscătoare; doar când faima universală s-a instalat, factorii locali încep să se mişte, oportun, să se bată cu pumnul în piept: iată ce genii a dat naţiunea noastră! Deci sunt fugarii care vor să uite de unde au plecat, precum Gombrovitz, dar sunt şi scriitori ce continuă să se refere la naţiunea care i-a expatriat. Ca Joyce. Ca IM al nostru. (Iar cealaltă problemă, a protocronismului, o las pentru altă dată. Însă e clar că lucrurile se mişcă cu mare încetineală, mijloacele lipsesc, academiile se pun de-a curmezişul, îşi apară pâinea cu ghearele şi cu dinţii.)
În cazul lui IM, cum observasem încă de la Sebeş, este o chestiune de umoare, este starea lui depresivă, nemulţumirea iscată într-o fire orgolioasă şi potenţată de sentimentul multelor frustrări, din faptul în sine că după eforturile teribile pe care le-a făcut pentru cultura română,  s-a aşteptat la glorie şi şi-a dorit cu ardoare recunoaştere şi recunoştinţă, lauri, premii, academii... Aşa că la finalul lansării, un domn al cărui nume îmi scapă, dar din domeniu, stând în picioare lângă intrare, spune cam aşa, dar fără parapon, cu ton benefic: Dle IM, să trecem peste durerea de a fi român, să vă bucuraţi că sunteţi în viaţă, că aveţi talent, că aţi izbutit să vă afirmaţi ca poet în suedeză, să fiţi mulţumit că aţi reuşit traduceri teribile din atâţia poeţi români, că v-am scos cărţi, că aţi luat premii... Sugerând că reuşitele concrete sunt cele care primează, iar insatisfacţiile n-ar trebui luate în calcul. Un mesaj de mult bun simţ, care mi-a mers la inimă. Patria recunoscătoare, răsplata jertfei patriotice, astea sunt deşertăciuni, îmi spuneam, astea lucruri la care nu e bine să-ţi pui nădejdea, căci nu vor veni, oricâte merite ai avea...Aproape că te miri de o asemenea abordare din partea unui om deosebit de merituos, precum IM. Pare a fi vorba de o slăbiciune pe care, cu vârsta nu şi-a mai putut-o gestiona decent. Iar pe de altă parte, tare aş vrea să citesc cartea de conversaţii a lui IM cu ADR, căci sunt acolo desigur o mulţime de lucruri din viaţa literară care mă interesează.
La un pahar, venind vorba despre apa minerală, le spun convivilor că Grecii antici interziceau prin lege consumul vinului în care nu se adăuga apă. Imediat sare militarul MC, sare şi regizorul supradimensionat şi bărbos din stânga mea: ei ştiu că dimpotrivă, vinul era o băutură obligatorie în campaniile militare, apa se strica, nu rezista, devenea o pacoste, toxică, nu o încărcau pe vapor, pe când vinul era obligatoriu. Când se termina vinul, se termina şi campania de cucerire a lui Alexandru în Persia-Arabia-India. Înţeleg, zic, şi are logică tot ce spuneţi, însă am citit că erau legi împotriva celor care beau vin fără să-i adauge apă. Spre sfârşitul disputei, se pronunţă un mai tânăr combatant, care adevereşte că în secolul lui Pericle aşa se puneau problemele, cum am spus eu. Le spun despre bacretiile, microbii şi viruşii care se dezvoltă galopant în apele din zona tropicală, despre colegul care a murit din cauză că nişte bâzdâgănii i-au pătruns prin porii picioarelor, de n-au mai putut să-l salveze cei de la Imframicrobiologie...
Cu Catinca Asgache, o felicit pentru prezentarea aplicată a lui Miloş, o întreb dacă e rudă cu marea cântăreaţă Mihaela Agachi. A mai fost întrebată, e posibil, fiind ea însăşi moldoveancă. Îi spun că Agache vine de la aga, care era un titlu de nobleţe pe vremuri. Când să plec, o văd discutând pe trotuar cu Adela Popescu, şi luându-mi la revedere, constat că nu-şi mai aminteşte de mine. Dar, zic, am pus o placă memorială pentru soţul dvs, avem poze împreună la intrarea în bloc, am discutat de multe ori... Se scuză că nu are o memorie vizuală prea bună, dar şi ei i s-a părut că mă ştie de undeva. Şi nu le mai spun: Vedeţi, aşa e cu recunoştinţa la români, asta e durerea de a fi român, despre care se vorbeşte în propoziţie. Plec deci râzând, fără resentiment, căci bucuria este să faci un lucru pe pofta inimii tale, iar a te aştepta la recunoştină este deja o greşeală, o himeră...
Sâmbătă, 11 iulie 010. Încă ă trăznae de-a lui F.N, dacă l-ar fi chemat Nae ar fi rimat perfect, o dată pentru totdeauna. Pe prima pagină a revistei, căci de când îl ştim nu scrie decât tablete de prima pagină, citim: Plouă bucuria în pânze de miere. Nici un cuvânt nu se leagă cu celălalt, este o inaderenţă deplină între vocabule, plouă bucuria sună chiar a gafă când ne gândim la inundaţiile din acest an... pare o sfidare, o nesocotire a suferinţei generale. Piară naţiunea, dar să  halucinăm noi pe pagină, să ne dăm inspiraţi, aleşi, geniali. Despre pânzele de miere nu mai spun chiar nimic, pentru că e un abuz, o vorbire în bobote, cu care nu ne-am obişnuit în ultimii 60 de ani de când ne fericeşte F.N.
Şi imediat mă duce gândul la un alt performer al cuvântului românesc, un poet neţional, ar vrea să se creadă şi să credem despre el, de n-am avea cu adevărat un poet naţional. Şi se întâmplă ce n-am fi vrut, se întâmplă că l-au lăsat balamalele, căci prea le-a suprasolicitat clipă de clipă, de prin 65 încoace... Admirator şi frenetic iubitor de sine şi dorind să acopere simţirea românismului fără frontiere, l-au lăsat toate cele, motoarele, segmenţii, carburatorul... În faţa diagnosticelor drastice, nemiloase, îşi scrie testamentul de bard. Îl dă îndată la tipar, să ne cutremurăm cu toţii, până la ultimul, până în urmaşi.  Da, nu-i e bine, nu mai e ce-a fost, sănătatea în bernă, dar şi reitingul vai, căci simţindu-i-se căderea nimeni nu-l mai caută, nu-l mai solicită, nici măcar la TV, care era una dintre patimile sale insaţiabile. Şi dacă de exhibare încă ar reuşi să facă abstracţie, ce te faci cu bănuţii care îi veneau în valuri de acolo. Dintr-odată scriitorul cel mai bogat din România se declară cu buzunarele bătându-le vântul. Se teme că n-o să mai facă faţă facturilor. Partidul pentru care a combătut l-a marginalizat.  El totdeauna a fost pe baricade, a combătut pentru naţiune, pentru mai binele, pentru fericirea şi propăşirea ei. i se reproşază că l-a cântat pe Ciuruitul, însă el aude în popor din ce în ce mai multe glasuri care clamează că atunci era mai bine. Bardul o ţine pe-a lui, nu se ruşinează nicicum să gireze elucubraţiile unor duşi cu sorcova. Mă rog, va fi avut şi greşeli, dar Bardul speră că în curând Nea Nicu va fi reinstalat pe statuia sa istorică. În această restrişte a finţei sale, simte durerea pentru poporul său, care este ameninţat cu dezastrul. Bardul nu va pieri decât împreună cu poporul său, nenorocirea personală nu se putea să nu îmbrace forme naţionale, universale, istorice. Pier eu, deodată cu cei care m-au admirat... Se adresează copiilor săi, le promite că ajunşi aici, se vor reconcilia. Şi îşi declară afecţiunea specială pentru fiica sa X, asta ca să simtă „bine” ceilalţi copii ai săi, nu? La această răscruce, cum ştim, „La orice răscruce-i o cruce”, sufletul lui se îndreraptă nu spre prietenii de-o viaţă, nu spre colegii de breaslă, nu spre colaboratori, ci numai spre singularul Sorin Ovidiu Vântu, cel care mereu l-a sprijinit moral= financiar, cel datorită căruia au putut apărea zecile-sutele sale de cărşi, inclusiv Cartea cărţilor de poezie, o ultra-cărămidă neagră, căci, nu-i aşa, primii paşi spre eternitate musai să-i faci prin tipărirea Operei, fără rest, tot-tot. Şi tot în contextul recunoştinţei pentru acest ins singular, îl mai nominalizează de două ori. Singurele nominalizări din Testamentul Bardului: fiica x şi de trei ori SOV.  Fiţi rezonabili, tot n-aţi înţeles că omul nostru e cu sănătatea la pământ, că se gândeşte că vor urma tratamente, medicaţii, operaţii, transplanturi – căci Bardul va trage cu dinţii de fiecare clipă a vieţii sale, neconsolat să o părăsească, să ne părăsească pe noi, care de-o viaţă ne uităm în gura lui şi adormim la televizor cu el în gând... În această situaţie, cine altul decât SOV o să-i dea bani pentru toate aceste penibile tratamente? Nu mă pot sustrage impresiei că testamentul nu se adresează copiilor săi, fiicei preferate, ci este direcţionată către SOV, pentru a-l sensibiliza să contribuie cu bani.  Şi tot aşa, nu mă pot debarasa de gândul că SOV , cu diabolismul său, îl joacă pe degete pe bard, aşa cum o face cu mulţi alţii, cum s-a dovedit că o face şi cu Gioană. Aspect al patologiei sociale la vârf...
N-aş vrea să se vadă în aceste rânduri ale mele vreo jubilaţie perversă, vreo invidie răzbunată, nu! Sunt trist, pliin de jale şi milă, dar pe de altă parte nu pot să nu constat că acest om aflat necontenit în ofensivă, în expansiune de personalitate, în campanie mediatică pro-domo, nu se vindecă până în ultima clipă de metehnele sale vechi, de exhibarea sinelui, de ideea că tot ce-i trece prin minte este de natura geniului. Aş zice că nu talentul lui poetic se ridică la culmi nemaiatinse, ci talentul lui de a se pune în pagină, geniul propriei persoane etalată în faţa naţiunii...



Emisiunea televizată ”Ilinca Dumitrescu și invitații ei” din 6 dec. 2015, Sala Euterpe


ing. acustician Stan, Claudia Voiculescu, Ilinca Dumitrescu, Lidia Lazu, Ion Lazu