marți, 8 decembrie 2015



Scriitorul zilei, 8 decembrieRadu Voinescu, n. 8 dec. 1958
   
Buzoian din comuna Dâmbroca (toponim mai aparte, ce s-ar cuveni cândva decriptat/explicat!), viitorul remarcabil scriitor al generaţiei sale: poet, prozator, eseist, critic literar şi teoretician al literaturii a urmat Liceul Militar Dimitrie Cantemir din Breaza, apoi Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de la Sibiu, absolvită în 1980, după care, urmându-şi cariera armelor, s-a înscris la Filologia din Bucureşti, secţia română-franceză, cu licenţa în 1987. A trecut un doctorat în ştiinţe filologice, Magna cum Laude, 2004, avându-l ca îndrumător pe profesorul Romul Munteanu: Trivialul în literatură, lucrare pentru care a învăţat şi limba germană, la îndemnul profesorului. (Cunoaşterea perfectă a limbii lui Voltaire i-a fost de ajutor în marile biblioteci parisiene.)
Reorientarea spre literatură s-a făcut în timp, însă temeinic şi pe deplin motivat. Debutul cu poezii în Luceafărul, 1989, iar cu povestiri în 1991 şi cu eseuri în 1993. După care au început să apară volumele de poezie, proză, critică literară, eseu etc. A fost redactor la Editura Militară. A iniţiat la Buzău, în 2008, şi a fost directorul revistei lunare Diagonale, din care nu au apărut decât 8 numere, din motive financiare. A înfiinţat şi conduce, din 1997, un cenaclu al scriitorilor militari. A deţinut şi deţine rubrici în mari reviste literare ale vremii; prezent şi foarte combativ ani de-arândul la şedinţele cenaclului Uniunii Scriitorilor, sub toate conducerile ce s-au succedat. Deschis spre mişcarea literar-culturală a vestului european, a dovedit preocupări multidisciplinare, de filosofie, psihologie socială, antropologie culturală. S-a vorbit în cazul lui R. V.  despre o abordare temeinică, pe cât de echilibrată, echidistantă faţă de mode şi curente, plasată între clasicism şi modernism, cu păstrarea unor rezerve faţă de literatura ce se înregimentează în postmodernism, pe care, de altfel, o cunoaşte în mare detaliu, dovadă cronicile sale la cărţi ale celei mai noi falange scriitoriceşti. Face parte din juriul permanent care acordă premiile literare anuale ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Actualmente preşedinte al Filialei critică şi istorie literară din Bucureşti.
Un cititor atent şi pătrunzător, un critic literar al valorificărilor, un stilist fin, un eseist cu opţiuni originale, nu în ultimul rând un poet parcimonios, pe cât de inconfundabil.
Opera literară  Hierofantul, Bucureşti, 1999 (cu o prefaţă de George Astaloş);• Modernităţi, Bucureşti, 2001;• Poezii, Drobeta Turnu Severin, 2002;• Spectacolul literaturii, Bucureşti, 2003;• Printre primejdiile criticii, 2004;• Trivialul, 2004;• Erezii pioase, 2005;• Subiecte I. Scriitori români contemporani, 2005;• Encyclopedia of Erotic Literature, consilier şi contributor, New York, 2006. Antologii:• Spectre lyrique. Anthologie de poesie roumaine contemporaine, 2000;• Canon şi canonizare, 2003.
Traduceri:  Kari Heinz Frieser. Mitul blitzkreg-ului
Citeşte mai mult:
http://radu-voinescu.lydo.org/cartipub.htm
http://mirceaiordache.blogspot.ro/2011/10/radu-voinescu-scriitor-si-critic.html
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Voinescu
http://www.crispedia.ro/Radu_Voinescu
http://www.youtube.com/watch?v=8qXuacGdpeY


Poezia zilei: Radu Voinescu

Anestezii, I

*
Îţi aminteşti? Era o iarnă a cuvintelor;
focul măreţ, ca o marmură albă, înaltă,
îngheţase şoaptel ca pe corali riipiţi
într-un deşert care a stat mai demult
sub apăsarea apelor.
Gestul tău încremenise la jumătatea
dintre întâmpinare şi rămas-bun,
ochii aveau liniştea unui sanctuar de gheaţă.
Numai cuvintele, din care noi făuriserăm sănii,
lunecau cu o beţie rece, trase de reni somnoroşi
printre zăpezi gabuloase.

Un timp boreal, bătăt cu ţintele stelelor,
ne înveşmânta şi, ciudat, ne era bine.

*

A trecut un înger cu aripile-albastre
prin zgura trupului meu...
Îngere, i-am strigat
 nu mai văzusem îngeri niciodată -
ce cauţi tu prin această păcură
a materiei mele?
M-a străbătut lin, fără să-mi răspundă,
o clipăvârfurile aripilor i-au mai zăbovit
pe umerii mei.

Şi ne-am înălţat, urmăriţi
de ochii mulţimii adunate în stradă,
deasupra spitalului.

*

Apropie-te, pândeşte-mă, hîrţuieşte-mă
toarnă-mă-n bronzul insomniilor tale;
dumnezeul meu nu-mi îngăduie
să alerg după femeia altuia!
 Ce sofism neruşinat şi pervers pun la cale
pentru o poveste de dragoste
ce nu va reînnoi mersul lumii!

Vino, treci peste mine ca umbra
unui nor prelung peste lună!

(din volumul Hierofantul, Ed. Vinea, 1999)



Poezia zilei: Vladimir Udrescu, n. 8 dec. 1940
 Notează Dumitru Augustin Doman pe-al său blog, despre recenta antologie de autor a lui Vladimir Udrescu:
  ”Desenul poemelor e de o mare finețe, iar discursul e de o vagă inspirație expresionistă, curgând lin pe linia subțire dintre livresc și trăire tensionată, ca-n aceste
      
câteva umbre:
  “în noaptea catedralei
 de aburi a sufletului se ivește
 memoria
pe două cărări
lațul se strânge și istoria
glisează ușor
înspre un bănuit continent

fii foarte atent zice sfetnicul orb
cu stiletu-ntre dinți
la capătul acestui principiu
se naște vecia
cum firul de vis
coboară-n abis

de ivoriu e raza infernului
din ochiul interzis
știu desigur
e o clepsidră în care s-a scurs
apocalipsa visată
cum ar fi semnul de carte
al prințului
în amurgul valpurgic

doar câteva umbre-ți calcă
pe urme
ca și cum ai veni
să anunți facerea lumii.

Scriind poeme de-o asemenea profunzime în substanță și de o asemenea finețe stilistică, Vladimir Udrescu cel tardiv ieșit la lumină ar trebui să nu mai facă spovedanii de învins, ci mărturisiri de învingător.”
Subsemnatul am comentat astfel: Pe 13 mai a.c., convins de excelența liricii sale, la rubrica Poezia zilei am postat pe-al nostru blog această poemă a lui Vladimir Udrescu –


o fi cu putinţă

e cineva

o boare de slavă atinge
floarea reginei crescută
acolo
pe un colţ de univers
numele întâmplării e privit cu sfială

n-ai de ales
lângă tine un fulg îşi răneşte
aureola
dar cine să scoată din flăcări
infinitul ce adie
în captivitate

(din volumul Îmblânzitorul de lumini, Colecţia Opera omnia, Ed. TipoMoldova, 2014)


Alţi scriitori:
Marin Sorescu, n. 19 februarie 1936 - m. 8 dec. 1996




Ion Lazu - O pagină de jurnal american, 2008


 10 mai, continuare: Pe cât de înalţi şi supli sunt unii palmieri, tot pe-atât de scunzi şi butucănoşi sunt alţii, adevărate propilee, cu capitelurile respective şi cu frunze f.f. lungi, viguroase, împinse lateral şi mereu fremătătoare. Pe vremea stagiaturii mele, umblând zile întregi prin păduri, ca niciodată până atunci, am fost impresionat de majestatea trunchiurilor seculare de fagi şi mi-am spus că de aici le va fi venit anticilor greci sugestia  coloanelor de templu, oricum mi se părea că evoluez într-un spaţiu al sacralităţii. Desigur că nu aveam în calcul palmierii, pe care nu-i văzusem niciodată. Intenţionam să-i scriu aceste lucruri lui Ludovic Antal, dar m-am sfiit. Acum înţeleg mai bine că anticilor nu le-a fost greu să imagineze şiruri de coloane pe frontispiciul templelor, căci aveau în faţă modelul expresiv al palmierilor. Aflu că sunt nu mai piţin de 200 specii de palmieri, aşa că varietatea lor poate satisface gusturile oricui, dar şi rigorile unor temperaturi şi reliefuri altfel inconfortabile.
Merg spre stânga, de-a lungul şirului de vilişoare identice, ajung la asfalt, mă mişc în preajma micii cascade dintre cele două lăculeţe, fac poze, mă apropii de câteva grupuri de palmieri şi le pozez trunchiurile care se sprijină de pamânt parcă ar avea picioare de elefant – aceeaşi suprafaţă cenuşiu-rugoasă; jucătorii de golf îşi continuă meciul, dau o lovitură, o comentează cu partenerul, se urcă în maşinuţe, dau viteză spre locul unde mignea s-a oprit, coboară, îşi aleg altă crosă şi tot aşa. Au şi nişte steguleţe, nişte puncte fixe, etc., dar nu am de gând să le descifraz regulile.
Ajung la şirul de vilişoare din cealaltă parte a văiugii, iată că sunt şi alte grupe de arbori, nu numai palmieri, ci nişte foioase cam ca salcâmii japonezi, alţii asemănători mestecenilor, alţii cam ca plopii argintii, iar pe jos sunt puzderie de coji de fructe, oarecum ca ale castanului sau mătrăgunii, crăpte, seminţele s-au împrăştiat dar cojile maronii, lemnoase, se ţin ciorchine; culeg câteva ca să le avem ca amintire. (Eucaliptul)
Trec apoi strada şi fac paşi pe o largă peluză, în fapt alt teren de golf, căci la distanţă de şosea se aliniază un alt şir de vilişoare – şi îmi dau seama că firma constructoare a proliferat doar două-trei module de căsuşă, probabil că le-a ridicat pe bandă rulantă, identice şi apoi le-a scos la vânzare. Cu nişte ronduri la intrare, cu copaci, cu alei şi locuri de parcare, iar fiecare locatar a venit cu ceva care să rupă monotonia şi să individualizeze propria locuinţă. Aici, la colţ, sunt alt fel de palmieri, scunzi cu deosebire, groși de abia-i cuprinzi în brațe şi foarte stufoşi, iar printre frunzele-crengi se îndeasă nişte ciorchini care pot fi florile acestei specii de palmieri. Poze spre edificare. Cerul absolut senin de la prima oră, dar vânt accentuat şi un foşnet care o făcuse pe Lidia să creadă că peste noapte a plouat. Aseară se vedeau pe culmea muntelui nişte luminiţe, Ileana ne-a spus că e vorba de o cabană şi de linia de funicular aferentă. Pe viroage se zăreau petece de zăpadă încă netopită.

 Va urma