consemnări, poezii, eseuri

Scriitorul zilei: Mihail Sabin,
25 08 1935 - 10 08 1975

Bucovinean din Cernăuţi, probabil refugiat împreună cu familia în timpul războiului, pe adevăratul său nume Mişu Sachter, fiu al unor funcţionari evrei, viitorul poet şi dramaturg a făcut liceul de mecanică la Giurgiu, absolvit în 1953, Filologia la Bucureşti, secţia română-germană, licenţa în 1957, devenind profesor la liceul G. Bacovia din Bacău, între anii 1957-1962, metodist la Casa de Cultură până în 1964, redactor la revista nou înfiinţată Ateneu, 1964-1974 după care a trecut ca director adjunct la Teatrul Dramatic George Bacovia.

A debutat cu poezii într-o culegere de versuri a Casei de Cultură, a scris cronică dramatică în Ateneu, uneori sub diverse pseudonine, a publicat câteva volume de poezii şi a scris piese de teatru, dintre care doar două i-au fost puse în scenă, la bacău, anbele postum: Totul într-o noapte şi Arena cu paiaţe, 1977/1978. Cardiac, a murit prematur. Colegii de la Ateneu i-au editat la Iaşi o selecţie Despre apusul soarelui, ediţie îngrijită de Sergiu Adam, prefaţa de G. Bălăiţă.

A început cu poezii frenetice, a continuat cântând melancolia anilor tineri şi plini de idealuri care au dezamăgit, în ultima fază a îmbinat tonul elegiac cu sarcasmul, cu jocul de măşti, o ironie şi o teatralitate care îndreptăţeşte caracterizarea criticului Gh. Grigurcu: o îmbinare a teatralităţii lui Emil Botta, a protocolului lui Radu Stanca şi a ironiei lui Emil Brumaru.

Opera literară: Întreţinerea focului, Bucureşti, 1968; Îngerul şi măscăriciul, Iaşi, 1970; Arena cu paiaţe, Bucureşti, 1972; Pasărea medievală, Iaşi, 1973; Despre apusul soarelui, ediţie îngrijită de Sergiu Adam, postfaţă de George Bălăiţă, Iaşi, 1977

Citeşte mai mult: Mihail Sabin - Melancolia unui vizionar

http://www.crispedia.ro/Mihail_Sabin

Poezia zilei, Mihail Sabin

Inima

Multă lume a trecut prin inima mea,
sprijinindu-şi umerii de pereţii ei.
Bărbaţi cu profilul sever care se simt ca acasă
pe şantier şi pe mare, melancolici
pentru fiecare iubire arsă, gânditori
pentru fiecare aramă a toamnei.
Femei frumoase odihnindu-se simplu
în culoarea acestor bărbaţi.
Astfel eu am devenit un oraş de inimi,
o ritmică încrucişare de drumuri.
Seară de seară, după retragerea aăeşpr.
oamenii vin către inima mea.

Trece astrul furtunii prin mahala

Trece astrul furtunii prin mahala

răsturnând podurile de peste apa amară

pocnesc din încheieturi păpuşile de seară

şi din trenul speranţei cade cineva.

Risipă şi umilinţă într-un târg de gips

Bacovia martorul urlă la lună

ca Paganini cîntând pe o singură strună

în zodia întâiului apocalips.

Apoi o pauză cât un tratat de istorie şi vechile nume dispar

de sub nuci e vremea prietene să speli şi să-i usuci toate

rufele infectate de glorie.

Plouă cu sfinţi bizantini în oraşul de toamnă

ziua de ieri se strecoară sub nori străvezii

trec funcţionari apretaţi şi salută o doamnă

ridicând înspre cer respectuoasele lor pălării.

Juriştii aleargă-n instanţă către orele

când certitudinea umple cu zâmbet făpturile lor

inspectorii curg pe teren în căutare de fapte

tranzistoare de toate mărimile intră în decor.

Numai poetul provinciilor imploră destinul

care se ştie nu vrea să se lase mituit

în sufletul său impermeabil se scutură crinul

iar pe ecrane apare cuvîntul de graţie: Sfârşit.

Alţi scriitori:

Antioh Cantemir, n. 1709

Liviu Călin, n. 1930

Poezia zilei: Eugen Evu, n. 10 08 1944

Elegie de septembrie

Mă injunghiase toamna blondă-n seară:
Mi-a dat sărutul, hoața, si-a fugit.
In fagurii extazului, amară,
Lumina ei sclipea ca un cuțit.

Deschis-am pumnii, cum, copil, odată,
Când din izvor să beau ingenuncheam,
Dar licărul din palma despuiată
S-a spulberat, ca razele pe geam...

Doar bănuit, un hohot, o fisură
Prin care, delirant, intrezării
Gura Fecioarei ca o mușcătură-
Sărut profan, de când eram copii....

Vasile Spiridon despre Vreme închisă, de Ion Lazu, III

Cred că explicaţia notaţiilor despre fărădelegi o găsesc aici: „Fac parte, bag-seamă, din acel soi de oameni din care, în alte vremuri, se recrutau călugării, îmi spun asta când mă gândesc la marea mea «dexteritate» de a prelua suferinţele altora – şi asta nu neapărat datorită unor calităţi native precum bunătatea, mila, iertarea, spiritul tolerant, ci mai ales datorită ponoaselor pe care mi le căşună ele, la contactul spontan cu cei din jur, a urii, răutăţii şi otrăvirii pe care mi le aruncă aceştia în faţă. M-am resemnat cu ideea că totdeauna voi stârni semenilor mei pornirea de a mă anula, batjocori, diminua, ridiculiza, macula – de a-mi schingiui sufletul – totul vine de la felul brutal în care se îndoiesc de mine, punându-mi bunătatea şi răbdarea la încercare – şi asta în mod spontan, fără premeditare, aşa cum se rup aripile la fluturi./ E poate aici un înţeles mai adânc: acela că reprezint cazul (desuet) al omului de bună credinţă, al modestului binevoitor, care le acordă celorlaţi prioritate” (p. 257). Stările proaste îi prind bine romancierului Ion Lazu, dar se şi adună, se stratifică şi structurează pentru a-l îmbogăţi sufleteşte şi a-i adânci experienţa de viaţă. Chiar şi visele îl pot ajuta, cel mai cumplit părându-i-se – pe bună dreptate – acela în care se făcea că dansează cu moartea (probabil că un dami-tango, de care tinerii de astăzi nu mai ştiu nimic).

Îmi plac fragmentele în care scrierea capătă alura unui jurnal de idei sau de impresii, iar nu neapărat acelea în care sunt notate felurite fapte demne de ştirile ce se pot afla seara la televizor. Îmi mai plac notaţiile despre trecut, mai mult decât acelea despre prezent şi mai mult acelea despre călătoriile în străinătate decât acelea din ţară legate de viaţa de serviciu sau de deliciile neţărmurite pe care le produce iubirea paternă.

Un paragraf mi l-aş putea asuma în totalitate: „Sunt gata să recunosc că după ce i-am văzut cuiva biblioteca, acest simplu fapt îl poate coborî sau înălţa pe respectivul în ochii mei. E un criteriu la fel de serios precum: aspectul fizic, caracterul, temperamentul, comportarea, conversaţia, prietenia, pasiunile. Există deci o grilă personală destul de complexă, pe care o ignorăm – şi o ignorăm pentru simplul motiv că nu criteriile contează, ci felul cum ele interacţionează şi scot la iveală verdictul: ăsta merită, pe celălalt dă-l de-o parte!” (p. 253). Sunt fraze scrise în 1982. Astăzi, ne-ar fi foarte greu să punem în aplicare asemenea criterii, plecând de la vederea bibliotecii cuiva. Toate gazdele ar putea replica faptul că aceste criterii sunt nule şi neavenite, pentru că biblioteca lor – nu-i aşa? – se află toată frumos aranjată pe tableta personală. La bibliotecă virtuală, cultură virtuală!

Când virtualul devine realitate iar lui Ion Lazu i se permite să călătorească în străinătate, sunt notate cu acribie şi cu ochii pe ceas impresii despre sejururi în oraşe precum Belgrad şi Amsterdam, dar este resimţit la cea mai înaltă tensiune contactul cu Parisul (et pour cause!). Iată o opinie a geografului Ion Lazu: „Când călătoresc prin ţări străine, unii caută se scoată în evidenţă mai cu seamă lucrurile prin care respectiva ţară se deosebeşte de celelalte. La mine acest lucru trece pe planul al doilea, pe mine mă impresionează mai ales faptul că, de exemplu, peisajul, relieful, aspectul general geografic al Europei este foarte unitar, în aşa fel că nu se simt graniţele, iar delimitările statale sunt strict o convenţie; la fel, mă interesează elementul uman, ceea ce ne face asemănători pe toţi cei din rasa albă, după ce am parcurs o lungă evoluţie comună” (p. 404). Este o opinie ce ține întru totul de sfera globalizării.

Călător împătimit, diaristul înregistrează forfota din mijloacele de transport în comun, dar mai ales aceea existentă în gări şi pe peroanele lor. De altfel, călătoria cu trenul este extinsă la înţelesul unei metafore a însăşi vieţii: „Trenul este metafora vieţii grozave şi fără întoarcere. Eşti şi încântat de spectacolul generos desfăşurat înaintea ochilor tăi, dar şi neputincios să te ataşezi definitiv de ceea ce îţi place...” (p. 309)

Înregistrarea unei anumite secvenţe cotidiene din capitală îmi activează şi mie o frântură de timp uitată: „La Piaţa Chibrit, pe o vreme cenuşie-zgribulitoare, un nebun bărbos, ca la 30 de ani, cu o ţeavă de plastic, ochind cu proiectile fictive pe trecătorii agasaţi. La un moment dat o ia la fugă, dezordonat, crezusem că spre refugiul staţiei de tramvai, dar se opreşte în calea unei femei, apoi a unui bărbat. Cu ţeava gata să o ducă la gură. Barbă roşcată-neagră, înalt, uscăţiv. Se zice că a luat-o razna pe când ajunsese în anul III la Politehnică. Cunoscut în Chibrit” (p. 377). Eu însumi am fost, într-o zi din acei ani (mai precis, în 1987), „victima” unei asemenea ameninţări nedesluşite din partea insolitului agresor, pe când aşteptam la un semafor de pe Bulevardul Magheru. Îi mulţumesc lui Ion Lazu pentru reamintire şi pentru lămurirea adusă mie după aproape 30 de ani!

Tot în acea perioadă, asemenea lui Ion Lazu, am văzut ţigani fericiţi sau tura-vura: „Monologul unei ţigănci. Uite-i pe-ai noştri, intră prin faţă la coadă, nimeni nu are curaj să le zică de la obraz sau să-i alunge. Uite-i cerşind, sau cu «într-o sfântă joi la vale»; uite-i făcându-se că mătură strada, vezi că se descurcă?, şi-au cumpărat un kil de ţuică, beau ai noştri, se veselesc, împing acolo o tulumbă, zice că sparg gheaţa pe rigolă, au un salariu, pensie, alocaţii pentru copii, ajutor, acoperire pentru ceilalţi de acasă, care ard mangalul. Unul mic fumează, altul bate cu piciorul o cutie de conserve, unul plânge după mă-sa în faţa blocului, frecându-şi mâinile degerate. Aia o fi vânzând seminţe prăjite, la colţ, jumătate le mănâncă ea; vara cară bere şi la ştrand, pentru blegii de români, câştigă cinci lei la sticlă. Soru-sa umblă cu sacul după sticle şi borcane, caută prin ghene, adună scânduri de la demolări şi ce se mai poate găsi. Nu trece unul pe lângă altul fără să se cunoaască, vorbesc, îşi spun ponturi, se încurajează între ei, nu ca românii. Se ajută, se învaţă unii pe alţii, unde e de mers, ce e de zulit. Ăştia nu-şi dau seama cât sunt ţiganii de uniţi. Şi atunci, cum să nu-i dispreţuim pe românii ăştia fraieri?/ «Nu vedeţi că numai românii mor, ţiganii nu mor?!» mi-a aruncat una în faţă, textual. Cu viscerală ură” (pp. 397 – 398). Am încheiat lungul citat și nu mai am niciun comentariu.

Desigur că Ion Lazu notează în jurnal ceea ce i se pare demn de a fi reţinut între limitele unei arheologii existenţiale, încearcă să separe de viaţa brută amănuntele şi trăirile semnificative ale încâlcitului destin, însă noi, cititorii, nu avem cum să alegem totul, ci doar ceea ce credem că poate da seama de foaia de temperatură a diaristului. Aştept cu interes şi următoarele două volume (Lamentaţiile uitucului şi Gândirea înceată), unde este încorporată materia paginilor de jurnal de după 1989. Sunt ani în care, probabil, înregistrarea numărului de evenimente din ţară se va mări, iar vremea se va mai schimba, se va mai deschide.

Vasile Spiridon

„Convorbiri literare”, nr. 5/2015

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2007

25 august, sâmbătă. Termin de completat pe calculator pagina care în mod misterios lipseşte din Veneticii,1. Dar dacă ar fi trebuit să rebat cele 550 de pagini?! Voi trece la varianta cumva prescurtată. Dar constat că nu mi-e uşor să tai, după ce cu atâta migală am adunat atâtea observaţii, gânduri, opinii, poveşti... Mai lesne e să rezolv repetiţiile, unele exprimări echivoce, neîndeajus de pregnante.

28 august 07, marţi. La 9.00 sunt la Gara de Nord, iar la 9.15 dau telefon șoferului Cătălin Candidatu, îmi spune că nu... şi să ne vedem mâine la 12. Pare o persoană infernală, în fapt nu mai mult decât un încurcă lume. La prânz un telefon de la Vladimir Pană, ton prietenos.

31 august 07. Vineri. Telefon cavernos de la M.Ş., fosta soţie a lui Th. Mazilu, care îmi repetă că nu acceptă scrierea fără diacritice. S-a dus şi alături, unde îi spusesem, la Ştefan Bănulescu, pe care l-am făcut Stefan Banulescu. Inacceptabil, nu suntem agramaţi... Uniunea nu ţine seamă de... Doamnă, dvs ați văzut placa lui Nichita Stănescu din Piața Amzei? O ditamai placa… Stă acolo de 2 decenii. Nicio diacritică, vă asigur… Anume am ales un atelier care deține o mașină de inscripționat din Germania, acea instalație nu are pe ă, pe ț, ș etc. Dacă apelaam la pietrari care sapă literele cu dalta, prețul era triplu, nu mai puneam 100 de plăci, ci doar 20… În final, excedat de astfel de pretenţii şi ţîfne, îi promit că vom ţine seama.

2 sept. 07, duminică. După masă, plimbare cu Lidia prin IOR, apoi telefon de la Caius, stabilim întâlnirea pentru marti. Dau 6 telefoane la adresele unde vom pune plăci marţi.

8 septembrie, sâmbătă. Sf. Maria mică. De dimineaţă la garsonieră cu Fratele Gelu, într-o discuţie foarte sinceră, pe care am continuat-o luând masa la Radu, în pţa Sfinţii Voievozi. El pleacă spre Floreşti-Braşov pentru 3 zile. La revenire spre casă, telefon Marianei P., felicitări, bucuroasă. Ambii ei fii au călătorit, sunt militari. Mihai s-a întors din Sicilia, a văzut vulcanul Etna. La ce lucrez? Când îi mai telefonez? Greta e la mare cu un prieten englez. Când reciteşte Ruptura, nu poate să doarmă noaptea. Şi mă visează mereu. Despre Gelu, despre Bucuria privirii, despre jurnalul meu din 79-89, de-aş putea să-l public...

Va urma

Ion Lazu - Fotografii montane...