Scriitorul zilei: Cella Serghi, n. 4 nov. 1907 - d. 19 sept. 1992
Cella Serghi, din câte îmi dau seama cea mai mare scriitoare ce ne vine din Dobrogea, s-a născut la Constanţa; de la bunicul de provenienţă bulgară a luat preudonimul Serghi, căci numele de familie era Marcoff. Acest bunic, sau poate cel dinspre mamă, ceasornicar, era pasionat de arheologie şi expunea în vitrina atelierului vestigii dezgropate chiar de dânsul în solul tomitan, urmându-i pe arheologii profesionişti. I-a transmis viitoarei romanciere intersul pentru vestigii greceşti şi romane, precum şi dragostea pentru tărâmul dobrogean, pentru Mare în mod esenţial, pe care a evocat-o necontenit - familia locuia chiar pe Strada Mării. Primele clase primare la Constanţa, următoarele la Brăila, căci pe vremea războiului din 1916 familia a fost nevoită să se refugieze, fapt ce a frustrat-o pe micuţa dobrogeancă. Vine la Bucureşti pentru a se înscrie la Drept, cu licenţa în 1931.
Din totdeauna activă, dornică să cucerească Viaţa, oarecum în felul Anişoarei Odeanu, dar mult mai sigură de sine, a funcţionat ca secretară a unui avocat, repede s-a căsătorit cu un inginer cu nume italian, apoi cu un judecător. Începuse să publice cronici teatrale, sub pseudonim, foarte bine primite. Dar de fapt scria de pe-atunci la primul ei roman, pe care în 1936 i l-a dat spre lectură lui Mihail Sebastian, pe care probabil îl cunoscuse încă la Brăila... Câteva fragmente apar în Revista Fundaţiilor, bine primite de Al. Rosetti, Camil Petrescu, D. I. Suchianu. Romanul apare la Fundaţiile Regale, pe banderolă scria: "acest roman a fost recomandat Editurii de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian". Nu se poate imagina pentru acele vremuri o mai decisivă lansare, în trei trepte... Este vorba despre romanul Pânza de păianjen, citit cu frenezie în acei ani de toată lumea, citit şi după război, în epoca sovietizării, şi în continuare după 1989, căci apărut în peste 10 ediţii, din câte ne dăm seama. Colaborări la cele mai mari reviste ale vremii: Fundaţiile Regale, Viaţa românească; lecturi la Sburătorul, susţinută de Camil Petrescu, lăudată de Eugen Lovinescu. Dar deja publica fragmente din noul său roman, Cad zidurile. O vreme a locuit la Paris, mereu în centrul atenţiei, citind în cercurile studenţeşti. Romane cu vădită tentă autobiografică, însă pline de concreteţea vieţii, cu trăiri sincere, cu prezentarea unor personaje atent reliefate psihologic. O idee care mi-a dat fiori, căci am simţit-o ca fiind de mare curaj, pe cât de sinceră în fapt: Aşteptam războiul ca pentru rezolvarea unei probleme personale (citat din memorie)..
Opera literară (selectiv): Pânza de păianjen, roman revizuit de autoare în trei ediții succesive (în 1938, 1946 şi 1971); Cad zidurile, 1950, roman refăcut în 1965 sub titlul "Cartea Mironei" şi în 1972 sub titlul "Mirona"; Cântecul uzinei, 1950; Cantemiriştii, 1954; Fetele lui Barotă, 1958, redenumit în ediţia din 1974 Iubiri paralele; Genţiane, 1970; Pe firul de păianjen al memoriei, 1977; Această dulce povară, tinereţea, 1983, cu o ediţie a doua revăzută, apărută postum în 1993. Traduceri: Vă place Brahms? de Françoise Sagan; Casa de hârtie de Françoise Mallet-Joris
ion lazu: Odiseea plăcilor memoriale
5 mai 07: Vreo două ore şi jumătate cu G. Bălăiţă, pornind de la str. Sf. Constantin, unde identificăm imobilul lui Paul Georgescu, pe care îl vizita. Intelectual interesant. Pe G. B. l-a apreciat mai mult cu mintea decât cu inima. Oare nu a stat şi Cella Serghi pe strada asta?, întreb. Nu-mi dă un răspuns clar. Vrea să afle dacă agreez proza tip Cella Serghi. Da, am şi cunoscut-o, am stat de câteva ori la aceeaşi masă, la restaurantul scriitorilor; e o scriitoare, i-am citit cu interes cele două cărţi: Pânza de păianjen şi Cartea Mironei. Aceşti autori de cărţi mai lesnicioase la lectură atrag în lumea cititului un număr foarte mare de oameni, care după aceea citesc şi literatură mai subtilă, zic. Şi mă gândesc chiar la faptul că eu însumi am început cu lecturi uşoare, întâmplătoare şi m-am ataşat definitiv de literatură. Dar câţi alţii nu au traversat aceeaşi experienţă! Câţi dintre noi am avut un cicerone în formarea gustului pentru lectură?
1 iunie 07: Îl sun pe Mircea Micu, întrebând de Petru Vintilă. I se spunea Milimetru Vintilă, pentru că era scund, ca şi Beniuc, idem Băieşu. P.V. s-a sfârşit de demenţă senilă. Dar are un fiu, pe Tg. Neamţ, să iau legătura. Dar la Uniune sunt dosare în camera din stânga, a ungurului, nu se uită nici dracu la ele. Despre cei plecaţi: unii nu s-au întors din cauza relelor ce li s-au făcut, alţii din cauza celor făcute de ei. Cella Serghi a locuit la parterul unui bloc din Sf. Constantin. Ben Corlaciu a murit la Paris. Avusese o căsuţă la Poiana Ţapului, lângă a lui Corneliu Leu, a făcut parte din aceeaşi grupare cu Geo D. şi cu D. Stelaru, născut la Liţa-Turnu Măgurele;
2 iunie 07: De dimineaţă vorbesc cu Valeriu Gorunescu, (la fel ca în cazul Grossu, am dat telefon la un număr mai vechi, practic neştiind dacă autorul mai este în viaţă sau îmi va răspunde cineva din familie, atenţionându-mă că... Aşa că am o mică ezitare când îmi răspund aceşti venerabili, încă supravieţuitori...) a venit mai târziu în Bucureşti, din Brăila, ceea ce ştiam, iar când îi citesc vreo 12 scriitori de pe lista mea, nu ştie adresele lor. Cella Serghi venea la şedinţele cenaclului literar Eminescu pe care l-a condus el timp de 10 ani, însoţită de cineva mai tânăr din familie.
4 oct. 08: De dimineaţă, telefon de la Valeria Morărescu, încântată de iniţiativa mea, faţă de cei de la UAP, care la înmormântarea lui D.M. i-au dat un milion, nici nu-i venea să-i primească, mai generoşi au fost cei de la USR. Însă n-ar vrea ca D.M. să figureze doar ca scriitor, căci el a fost în primul rând artist plastic, grafician, pictor, a sculptat statui etc. Ar fi vrut o placă separată, nu amestecat cu alţii, deşi, ce-i drept, Cella Serghi a fost o scriitoare renumită. Dar D.M. a fost mai întâi artist plastic, asta e ideea. Iar Magdalena Rădulescu nu a stat acolo decât 3-4 ani. Mă gândeam: iată câte îi dau prin cap cuiva care stă şi le cloceşte. În loc să se bucure, începe să departajeze, să dea note, să excludă pe alţii... Îi spun de cazul Veronica Porumbacu-Steinhardt-Lovendal-Fory Etterle, ce era să fac? Să-i exclud pe marele Lovendal pentru că n-a fost scriitor? Sau pe Etterle pentru că a fost actor?! Au să le pună placă uniunile lor de creaţie? Nici gând, acum şi pururea! Dar nu o conving. Nici cu povestea plăcilor de la Apolodor, unde sunt înşiraţi 10-12 inşi pe o placă. La observaţia că D. M. era grafician îi spun că pe placa lui Sadoveanu nu e trecut decât numele lui şi anii, nici scriitor, nici academician, nici Preşedintele MAN...; dacă omul s-a făcut cunoscut, nu mai trebuie să menţionezi, chiar asta înseamnă faima, recunoaşterea publică etc. Dacă numele în sine nu spune nimic, degeaba toate titlurile... dar doamna insistă. Îi spun că mă mai gândesc şi îi telefonez peste câteva ore. Dar mă sună tot ea şi-mi spune că sunt un înţelept, e de acord să-l pun pe placa memorială cu ceilalţi, dar să menţionez artist plastic. Şi să ne vedem, să-i fac o vizită, să discutăm...
Alţi scriitori:
Victor Ernest Maşek, m. 2002
Emil Manu, n. 9 octombrie 1922 - d. 19 septembrie 2005.
Poezia zilei, Ion Lazu
(din Sonetele verii)
Clorofilă
S-au luminat şi frunzele la faţă
Trecând de verdele adânc, din vară
Spre o culoare transparent-solară –
Sau va fi Teama ce le-a prins în braţe?
În seve,-n fibre şi în clorofilă
E-o-nseninare care se răsfaţă
Şi o paloare-n arbori se agaţă
Şi-o resemnare. Şi o dulce milă.
În păsări e-o nelinişte febrilă
Şi-i o vibrare - şi un dor de ducă
Pe toate dintr-o dată le apucă
Şi orice rezistenţă-i inutilă...
S-au luminat şi frunzele la faţă –
E-o galbenă lingoare, ca de gheaţă.
31 august 2011.
Lansări la Libris V, Piatra Neamț, II
Cella Serghi, din câte îmi dau seama cea mai mare scriitoare ce ne vine din Dobrogea, s-a născut la Constanţa; de la bunicul de provenienţă bulgară a luat preudonimul Serghi, căci numele de familie era Marcoff. Acest bunic, sau poate cel dinspre mamă, ceasornicar, era pasionat de arheologie şi expunea în vitrina atelierului vestigii dezgropate chiar de dânsul în solul tomitan, urmându-i pe arheologii profesionişti. I-a transmis viitoarei romanciere intersul pentru vestigii greceşti şi romane, precum şi dragostea pentru tărâmul dobrogean, pentru Mare în mod esenţial, pe care a evocat-o necontenit - familia locuia chiar pe Strada Mării. Primele clase primare la Constanţa, următoarele la Brăila, căci pe vremea războiului din 1916 familia a fost nevoită să se refugieze, fapt ce a frustrat-o pe micuţa dobrogeancă. Vine la Bucureşti pentru a se înscrie la Drept, cu licenţa în 1931.
Din totdeauna activă, dornică să cucerească Viaţa, oarecum în felul Anişoarei Odeanu, dar mult mai sigură de sine, a funcţionat ca secretară a unui avocat, repede s-a căsătorit cu un inginer cu nume italian, apoi cu un judecător. Începuse să publice cronici teatrale, sub pseudonim, foarte bine primite. Dar de fapt scria de pe-atunci la primul ei roman, pe care în 1936 i l-a dat spre lectură lui Mihail Sebastian, pe care probabil îl cunoscuse încă la Brăila... Câteva fragmente apar în Revista Fundaţiilor, bine primite de Al. Rosetti, Camil Petrescu, D. I. Suchianu. Romanul apare la Fundaţiile Regale, pe banderolă scria: "acest roman a fost recomandat Editurii de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian". Nu se poate imagina pentru acele vremuri o mai decisivă lansare, în trei trepte... Este vorba despre romanul Pânza de păianjen, citit cu frenezie în acei ani de toată lumea, citit şi după război, în epoca sovietizării, şi în continuare după 1989, căci apărut în peste 10 ediţii, din câte ne dăm seama. Colaborări la cele mai mari reviste ale vremii: Fundaţiile Regale, Viaţa românească; lecturi la Sburătorul, susţinută de Camil Petrescu, lăudată de Eugen Lovinescu. Dar deja publica fragmente din noul său roman, Cad zidurile. O vreme a locuit la Paris, mereu în centrul atenţiei, citind în cercurile studenţeşti. Romane cu vădită tentă autobiografică, însă pline de concreteţea vieţii, cu trăiri sincere, cu prezentarea unor personaje atent reliefate psihologic. O idee care mi-a dat fiori, căci am simţit-o ca fiind de mare curaj, pe cât de sinceră în fapt: Aşteptam războiul ca pentru rezolvarea unei probleme personale (citat din memorie)..
Opera literară (selectiv): Pânza de păianjen, roman revizuit de autoare în trei ediții succesive (în 1938, 1946 şi 1971); Cad zidurile, 1950, roman refăcut în 1965 sub titlul "Cartea Mironei" şi în 1972 sub titlul "Mirona"; Cântecul uzinei, 1950; Cantemiriştii, 1954; Fetele lui Barotă, 1958, redenumit în ediţia din 1974 Iubiri paralele; Genţiane, 1970; Pe firul de păianjen al memoriei, 1977; Această dulce povară, tinereţea, 1983, cu o ediţie a doua revăzută, apărută postum în 1993. Traduceri: Vă place Brahms? de Françoise Sagan; Casa de hârtie de Françoise Mallet-Joris
ion lazu: Odiseea plăcilor memoriale
5 mai 07: Vreo două ore şi jumătate cu G. Bălăiţă, pornind de la str. Sf. Constantin, unde identificăm imobilul lui Paul Georgescu, pe care îl vizita. Intelectual interesant. Pe G. B. l-a apreciat mai mult cu mintea decât cu inima. Oare nu a stat şi Cella Serghi pe strada asta?, întreb. Nu-mi dă un răspuns clar. Vrea să afle dacă agreez proza tip Cella Serghi. Da, am şi cunoscut-o, am stat de câteva ori la aceeaşi masă, la restaurantul scriitorilor; e o scriitoare, i-am citit cu interes cele două cărţi: Pânza de păianjen şi Cartea Mironei. Aceşti autori de cărţi mai lesnicioase la lectură atrag în lumea cititului un număr foarte mare de oameni, care după aceea citesc şi literatură mai subtilă, zic. Şi mă gândesc chiar la faptul că eu însumi am început cu lecturi uşoare, întâmplătoare şi m-am ataşat definitiv de literatură. Dar câţi alţii nu au traversat aceeaşi experienţă! Câţi dintre noi am avut un cicerone în formarea gustului pentru lectură?
1 iunie 07: Îl sun pe Mircea Micu, întrebând de Petru Vintilă. I se spunea Milimetru Vintilă, pentru că era scund, ca şi Beniuc, idem Băieşu. P.V. s-a sfârşit de demenţă senilă. Dar are un fiu, pe Tg. Neamţ, să iau legătura. Dar la Uniune sunt dosare în camera din stânga, a ungurului, nu se uită nici dracu la ele. Despre cei plecaţi: unii nu s-au întors din cauza relelor ce li s-au făcut, alţii din cauza celor făcute de ei. Cella Serghi a locuit la parterul unui bloc din Sf. Constantin. Ben Corlaciu a murit la Paris. Avusese o căsuţă la Poiana Ţapului, lângă a lui Corneliu Leu, a făcut parte din aceeaşi grupare cu Geo D. şi cu D. Stelaru, născut la Liţa-Turnu Măgurele;
2 iunie 07: De dimineaţă vorbesc cu Valeriu Gorunescu, (la fel ca în cazul Grossu, am dat telefon la un număr mai vechi, practic neştiind dacă autorul mai este în viaţă sau îmi va răspunde cineva din familie, atenţionându-mă că... Aşa că am o mică ezitare când îmi răspund aceşti venerabili, încă supravieţuitori...) a venit mai târziu în Bucureşti, din Brăila, ceea ce ştiam, iar când îi citesc vreo 12 scriitori de pe lista mea, nu ştie adresele lor. Cella Serghi venea la şedinţele cenaclului literar Eminescu pe care l-a condus el timp de 10 ani, însoţită de cineva mai tânăr din familie.
4 oct. 08: De dimineaţă, telefon de la Valeria Morărescu, încântată de iniţiativa mea, faţă de cei de la UAP, care la înmormântarea lui D.M. i-au dat un milion, nici nu-i venea să-i primească, mai generoşi au fost cei de la USR. Însă n-ar vrea ca D.M. să figureze doar ca scriitor, căci el a fost în primul rând artist plastic, grafician, pictor, a sculptat statui etc. Ar fi vrut o placă separată, nu amestecat cu alţii, deşi, ce-i drept, Cella Serghi a fost o scriitoare renumită. Dar D.M. a fost mai întâi artist plastic, asta e ideea. Iar Magdalena Rădulescu nu a stat acolo decât 3-4 ani. Mă gândeam: iată câte îi dau prin cap cuiva care stă şi le cloceşte. În loc să se bucure, începe să departajeze, să dea note, să excludă pe alţii... Îi spun de cazul Veronica Porumbacu-Steinhardt-Lovendal-Fory Etterle, ce era să fac? Să-i exclud pe marele Lovendal pentru că n-a fost scriitor? Sau pe Etterle pentru că a fost actor?! Au să le pună placă uniunile lor de creaţie? Nici gând, acum şi pururea! Dar nu o conving. Nici cu povestea plăcilor de la Apolodor, unde sunt înşiraţi 10-12 inşi pe o placă. La observaţia că D. M. era grafician îi spun că pe placa lui Sadoveanu nu e trecut decât numele lui şi anii, nici scriitor, nici academician, nici Preşedintele MAN...; dacă omul s-a făcut cunoscut, nu mai trebuie să menţionezi, chiar asta înseamnă faima, recunoaşterea publică etc. Dacă numele în sine nu spune nimic, degeaba toate titlurile... dar doamna insistă. Îi spun că mă mai gândesc şi îi telefonez peste câteva ore. Dar mă sună tot ea şi-mi spune că sunt un înţelept, e de acord să-l pun pe placa memorială cu ceilalţi, dar să menţionez artist plastic. Şi să ne vedem, să-i fac o vizită, să discutăm...
Alţi scriitori:
Victor Ernest Maşek, m. 2002
Emil Manu, n. 9 octombrie 1922 - d. 19 septembrie 2005.
Poezia zilei, Ion Lazu
(din Sonetele verii)
Clorofilă
S-au luminat şi frunzele la faţă
Trecând de verdele adânc, din vară
Spre o culoare transparent-solară –
Sau va fi Teama ce le-a prins în braţe?
În seve,-n fibre şi în clorofilă
E-o-nseninare care se răsfaţă
Şi o paloare-n arbori se agaţă
Şi-o resemnare. Şi o dulce milă.
În păsări e-o nelinişte febrilă
Şi-i o vibrare - şi un dor de ducă
Pe toate dintr-o dată le apucă
Şi orice rezistenţă-i inutilă...
S-au luminat şi frunzele la faţă –
E-o galbenă lingoare, ca de gheaţă.
31 august 2011.
Lansări la Libris V, Piatra Neamț, II
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu