vineri, 4 septembrie 2015


Scriitorul zilei: George Bacovia, n. 4 sept. 1881 - d. 22 mai 1957

         

Marele poet s-a născut în familia unui comerciant băcăuan; a mai avut un frate, Eugen. A început şcoala la pension, a continuat la şcoala orăşenească din urbea natală, apoi s-a înscris la Liceu, pe care cu mare chin l-a terminat în 1903, la 24 de ani. Încercase la o Şcoală militară din Iaşi, a abandonat după primul semestru; va încerca la Drept, întâi la Bucureşti, apoi la Iaşi, reuşind să-şi ia licenţa în 1911, după care a cotizat la baroul din Bacău un deceniu, fără să practice avocatura. 
Scria poezie încă din vremea liceului. Dar a dovedit un talent remarcabil şi la desen, adjudecându-şi un premiu pe ţară pentru "desen de pe natură", 1899; avea talent şi la muzică, interpret la vioară, la alte instrumente, devenit dirijorul orchestrei liceului. (A pus pe muzică poeme de-ale sale, de-ale lui Eminescu şi Ştefan Petică. Mare şi subtil cunoscător al simboliştilor francezi, a căror tehnică a adoptat-o magistral.) Ceea ce nu l-a ajutat să termine mai repede: "Liceu, cimitir al tinereţii mele...". Debutase în Literatorul lui Al. Macedonski, cu Şi toate; va citi mai apoi în cenaclul macedonskian, cu mare succes, Nervi de toamnă. În timp, prietenia cu celălalt mare simbolist se va consolida. 
Cu multe schimbări de adresă - la Bacău, Iaşi, Bucureşti şi iar la Bacău, a ocupat cu intermitenţă, din cauza problemelor de sănătate, dar şi din lipsa motivaţiei, diverse posturi, fie de suplinitor în învăţământ (la Bacău, la Călugăra-Luizi, în preajma oraşului) sau de copist, de ajutor contabil etc. În 1914 definitivează Plumb şi îl trimite la tipar. Va apărea în iulie 1916. Vreme de război, poetul se evacuase cu arhiva Ministerului Muncii la Iaşi... Doi ani 1917-1919 funcţionar la Bucureşti. Bolnav, se retrage la Bacău. În 1924 apare ediţia a doua Plumb. În 1925 ia Premiul pentru poezie al SSR, împreună cu Lucian Blaga. În 1926, apare volumul Scântei galbene, la Bacău şi tot atunci  Bucăţi de noapte, la Bucureşti, în îngrijirea Agathei Grigorescu. În 1930, un nou volum: Cu voi. Anul următor va primi o pensie de la SSR. În 1933 va lua Premiul naţional de poezie, de data asta cu Tudor Arghezi. Într-un sistem autentic al valorilor, era mereu în rândul celor mai importanţi poeţi ai naţiei. Deşi considerat încă, de critica vremii, un poet minor.  (Prin anii 70, Mircea Eliade, urmărind evoluţiile din ţară, era foarte mirat de înalta preţuire ce şi-o câştigase poezia bacoviană.)
Se căsătorise în 1928 cu Agatha Grigorescu, profesoară la Bucureşti, unde se stabileşte cu familia. Urmează în 1936 volumul Comedii în fond, iar în 1944 ediţia de Opere, integrala scrierilor poetului şi prozatorului. Imediat după Război, reapariţia Stanţelor burgheze este rău primită de proaspeţii culturnici. Poetul Plumbului este trecut pe linia moartă; reabilitat prin 53-54, de-odată cu Arghezi. Moarte în 22 mai 1957, la vîrsta incredibilă de 76 ani! Dar gloria sa va fi postumă, mereu în creştere de cotă, pe seama unei opere unice prin rafinament artistic. Nici Arghezi, nici Barbu, nici chiar Blaga nu au făcut şcoală, ci după Eminescu, numai Bacovia a avut continuatori de mare clasă.

Opera literară: Volume antume; Plumb, Bucureşti, 1916; Scîntei galbene, Bacău, 1926; Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926; Poezii, Bucureşti, 1929; Cu voi..., Bucureşti, 1930; Poezii, prefaţă de Adrian Maniu, Bucureşti, 1934; Comedii în fond, Bucureşti, 1936; Opere, Bucureşti, 1944; Stanțe burgheze, Bucureşti, 1946; Poezii, Bucureşti, 1956 (ediţie revăzută şi adăugită de autor, 1957)

Citeşte mai mult. Ascultă. Priveşte...
BACOVIA: Pansele negre...:

CARBONIZATE FLORI, NOIAN DE NEGRU:

Muzica sonoriza orice ecou:

Acorduri, arpegii, armonii:


Poezia zilei, George Bacovia 

Nervi de toamnă

E toamna, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, si burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti, 
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn, 
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, si mă-ntorc, 
Si-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens, 
Şi-i frig, si burează.

Pastel

- Adio, pică frunza
Şi-i galbenă ca tine, -
Rămâi, şi nu mai plânge,
Şi uită-mă pe mine.
Şi s-a pornit iubita
Şi s-a pierdut în zare –
Iar eu în golul toamnei
Chemam în aiurare...
- Mai stai de mă alintă
Cu mâna ta cea mică,
Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică...

Cuptor

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldura-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun.
Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.
Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet, cadavrele se descompun...

Ego

Tot mai tăcut şi singur
În lumea mea pustie -
Şi tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.
Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât de bine -
Aceeaşi nepăsare
De oameni, şi de tine.

Largo

Muzica sonoriza orice atom...
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Plana:
Durere fără nume
Pe om...
Toţi se gândeau la viaţa lor,
La dispariţia lor.
Muzica sentimentaliza
Obositor, -
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Muzica sonoriza orice atom.

Singur

Potop, cad stele albe de cristal
Şi ninge-n noaptea plină de păcate;
La vatră-n para ce abia mai bate,
Azi, a murit chiar visul meu final.
Şi ninge-n miezul nopţii glacial...
Şi tu iar tremuri, suflet singuratic,
Pe vatră-n para slabă, în jăratec, -
Încet, cad lacrimi roze, de cristal.


Lacustră

De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce un gând
Spre locuinţele lacustre.
Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val -
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.
De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.





Cornelia Maria Savu, n. 4 septembrie 1954

Cam atît

cam atît
şi liniştea noastră a tuturor
un roşu covor (şi adînc
ca să-ţi poţi lua cîmpii
în voie)
pe care ni-l tot întind la picioare
şi treceţi batalioane prin
liniştea care-i roşu covor
ca-n ultimul capitol
din memoriile unui călău
şi memoria e un cîine
care se tolăneşte pe unde-i
vineri
şi tolănite-n memorie
mitteleuropa şi coana liberty pot
în voie de-acum
să-l jupoaie pînă la os
pe Stilist
(oh, cum se-ncăpăţînează el
să producă libri valachici)
chiar aşa
tot mai mult în poemele mele
sînt sindicul străduţei întortocheate
dintr-un oraş cuprins de ciumă
fac numărătoarea morţilor
îi somez pe cei vii să
răsară-n ferestre văruite
încui uşile pun în jgheaburi


pîinea şi vinul




Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2007
23 iun. 07. Telefon de la Murgeanu. Ton bun. Aşteaptă poate să-i spun că i-a apărut vreuna dintre cele trei cărţi în lucru la Ideea europeană...Dar ele nici n-au plecat la tipografie.
Când ţi se pare că, gata! ai înţeles lumea, de fapt e semn că nu mai vrei să scrii – şi de fapt nici nu mai ai ce scrie. Căci scrii ca să înţelegi tu însuţi, în primul rând, cum ai încerca să povesteşti la trezire un vis, ca să-i prinzi sensul...
              
26 iun. 07. Şi se iscă un istoric isteric gen V.M. Stoenescu să-i treacă pe cei doi (Eliade și Cioran) între membrii Mişcării, ca să-i mărească prestigiul unei mişcări criminale uneltind la adăpostul celor mai frumoase fraze. Să nu-i fi mirosit rău lui Eliade ideea sacrificiului suprem? S-au sacrificat Moţa şi Marin luptând pentru cruce în Spania. Era război civil între regaliști și comuniști. În subtext, o înfruntare decisivă între creștini-regaliști-naționaliști  și comuniști-israeliți-internaționaliști. Dar în România de ce-ar fi fost nevoie de sacrificiul suprem? În fapt, la noi primejdia internă nu exista, cum nici partid comunist viguros; în România nu era mai mult decât o luptă pentru putere, pentru privilegii, și concret, pentru averile evreilor victimizaţi. Vezi bine, în cazul unor asasinate, al lichidării violente a adversarilor politici, precum Duca, Madgearu, Iorga. După care vajnicii legionari se predau poliţiei: ne-am sacrificat pentru neam, lichidându-i pe duşmanii lui. Iorga, dușmanul națiunii?!Oare nu-i era clar lui Eliade, care cândva îl divinizase pe Iorga? Tot nu înţeleg cum de s-a păcălit. Explicaţia jenantă este că nu a vrut să rateze un rol de lider, fie de orice culoare. Să iasă în față, să fie pe val.
Mă intrigă simplismul argumentaţiilor lui Eliade, exaltarea, fanatismul lui rudimentar, castrat de orice urmă de compasiune pentru fiinţa umană ca atare. Unde e milostenia credinciosului? Unde adânca înțelegere a scriitorului? În schimb Blaga repudiază din start orice rasism. Iar Arghezi, pangerman de felul lui, ar fi trebuit să sară în braţele legionarismului. Nu a făcut-o. L-a oprit acel minim bun-simţ. Ba i-a încurajat pe scriitorii evrei avangardişti, atrăgându-şi vituperările lui Iorga.
Aseară, pe cea mai mare căldură, cu Lidia la primăria lui Onţanu. Pentru Gârbea şi Chifu. Garofeanu vorbeşte gâjâit, Dimisianu împiedicat, după fiţuică, omul cu fiţuica – Chifu citeşte patru poeme bine conduse. D.C. Enache ia un ton nepotrivit, se laudă ce mult munceşte, asemenea unui Gârbea, pe care-l apreciază. Apoi citeşte cu mare efect din Căderea Bastiliei, ediţie definitivă apărută chiar la Corint. Lidia şi ea un poem de Chifu, iar Gh. Zarafu două epigrame bune. Spre casă cu maşina lui Emil Mladin, care a luat un premiu de dramaturgie şi vrea să scoată o carte de teatru la MLR.
Mă văzusem de dimineaţă cu Drăghici, apoi îi dau lui Chifu ultima listă, să o aprobe. Azi directorul Istrate îmi telefonează că a dat drumul contractului cu pietrarul, iar mâine să-mi ridic banii.

 Va urma

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu