consemnări, poezii, eseuri

Ion Lazu - Scriitori români din exil

http://bentodica.blogspot.ro/2015/08/ion-lazu-scriitorii-romani-din-exil.html

Un eseu de Ion Lazu, despre scriitorii români din exil (și totodată despre colegii lor rămași în România și ajunși, aproape fără excepție, în închisorile comuniste...), eseu prezentat în cadrul sesiunii Academiei RomînoAmericne (ARA), Frascati-Roma, iulie 2015. Cineastul și realizatorul de emisiuni Radio și TV din Melbourne, românul-australian Ben Todică, a avut amabilitatea să posteze textul meu pe blogul personal, ilustrându-l cu chipuri de mari exilați ai lumii.
Vizionarea acestui link a produs bună impresie printre prietenii scriitori. Redau mai jos mesajul transmis de poeta Maria Urbanovici:

Stimate Ion Lazu, dragă prietene,

Felicitări călduroase pentru micro-studiul despre exilul românesc, el reprezintă o sinteză binevenită pentru toți cei interesați de această problematică.

După anii 90 s-a discutat îndelung această temă, arzătoare pe atunci, azi desi pare un retard, ea nu poate fi evitată mai ales de cei care i-au resimțit dureroasele repercusiuni.

Am apreciat în intervenția pe care ai susținut-o documentarea plină de acribie și rigoare, condeiul precis și limpezimea ideilor - marcă a îndelungatei trude scriitoricești pe care ai depus-o mulți, mulți ani, ca prozator și eseist.

Interesante și absolut necesare au fost căderile în timp despre istoria și semnificatia cuvântului exil.

Referințele privind personalitățile trecute prin această traumă existențială au fost plasate, consider, în climatul socio-politic și mai ales cultural adecvat, aș cita aici pe Al. Ciorănescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia...

Mi s-a părut chiar originală concluzia acestui studiu, bine scris și gândit, îmi face plăcere să o citez: ,,drama de nevindecat a exilului, care nu este, psihologic vorbind, decât o ridicare la putere a durerii resimțite în general de cel care s-a desprins de edenul copilăriei.”

Încă o dată felicitări și respect pentru un scriitor clasic în viață, cu prietenie,

Maria Urbanovici

Scriitorul zilei: Al. Paleologu,

2 septembrie: Alexandru Paleologu, n. 14 martie 1919 - d. 2 sept. 2005

Dintr-o familie boierească având ascendenţe fanariote şi strămutată din Lesbos în Principate pe la începutul secolului XVIII, fiu al unui deputat PNL şi secretar general la Justiţie şi Finanţe, Al. Paleologu a absolvit liceul Spiru Haret şi apoi Dreptul din Universitatea Bucureşti. Între 1946-1948 lucrează în diplomaţie, apoi constată că este urmărit, pleacă din capitală la Câmpulung Muscel, unde trăieşte până în 1956 sub nume fals. S-a aflat în tot acest răstimp în anturajul lui Constantin Noica. Nici o mirare deci că în toamna 1957 a fost arestat împreună cu alţi 23 intelectuali din de-acum cunoscutul "lot Pillat-Noica", fiind condamnat la 14 ani muncă silnică. După 5 ani, în iunie 1964, este eliberat, urmare a Decretului privindu-i pe deţinuţii politici. Însă în 1963 deja fusese racolat de securitate şi anume nu ca simplu informator, ci ca agent de influenţă, nume conspirativ Marin Oltescu - asupra deţinuţilor cu care intra în contact, pledând pentru realizările orânduirii socialiste. Este singurul scriitor român (dacă nu-l pomenim şi pe Haralambie Grămescu) care a recunoscut încă înainte de 1989 faptul colaborării. Datele propriu-zise ale colaborării sunt puţine şi nesemnificative, ca de altfel şi efectele rele asupra celor despre care scria sub consemn - o posibilă explicaţie ar fi chiar faptul că, fiind el însuşi urmărit, securitatea dorea să-l folosească drept factor de influenţare a unor foşti militanţi PNL. Şi fapt este că două articole ale sale, împotriva lui Emil Cioran şi a lui Mihail Fărcăşanu, fost bun prieten, scrise în închisoare, nu au fost publicate în revista securităţii Pentru patrie, menită să influenţeze exilul. După eliberare, urmează pentru Al. Paleologu o perioadă de adaptare, devine cercetător la Institutul de Lingvistică, apoi secretar literar la Nottara, membru al USR şi redactor la editura Cartea românească, 1970-1976.

Imediat după revoluţie, devine ambasador la Paris, foarte curând demis, în iunie 1990, ca simpatizant al monarhiei şi al "golanilor". A urmat o carieră de senator, 1992-2000. De notat că tot în 1990 devenise unul dintre şefii masoneriei din ţară. În cartea de convorbiri cu Stelian Tănase Sfidarea memoriei, dar şi în alte texte mărturisitoare, a dat toate explicaţiile dezinhibate cu privire la colaborarea sa, inclusiv la rătăcirea sa procomunistă - ar fi cazul boierului care pus în situaţia de a munci pe câmp, ca deţinut, realizează faptul că boierii au profitat de munca în condiţii abrutizante a ţăranilor... (De nu cumva e tot o întorsătură de frază a condeierului...)

Opera literară: Spiritul şi litera. Eseuri critice, 1970; Bunul-simţ ca paradox. Eseuri, 1972; Simţul practic. Eseuri şi polemici, 1974; Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, 1978; Ipoteze de lucru. Studii şi eseuri literare, 1980; Alchimia existenţei. Eseuri şi portrete, 1983. A doua ediţie, revizuitǎ, 1997; Souvenirs merveilleux d'un ambassadeur des golans, 1992; Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, 1993; Sfidarea memoriei, 1995 (în dialog cu Stelian Tănase); Despre lucruri cu adevărat importante, 1997; a doua ediţie, 1998; Interlocuţiuni, 1997; Politeţea ca armă. Convorbiri şi articole mai mult sau mai puţin politice, 2000; L'Occident est à l'Est, 2001; Moştenirea creştină a Europei, 2003; Breviar pentru păstrarea clipelor, in dialog cu Filip-Lucian Iorga 2005; Amicus Plato Sau... Despărţirea de Noica, 2006; Strada Armenească. Convorbiri cu Fabian Anton, 2006.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Paleologu

http://www.observatorcultural.ro/Alexandru-Paleologu-anii-de-detentie-si-Pactul-cu-Diavolul*articleID_23247-articles_details.html

Am pus o placă memorială pentru Al. Paleologu în str. Armenească nr. 24, Sector II.

Alţi scriitori:

D.I. Suchianu, n. 1895

Aron Densusianu, m. 1900

Al. Duţu, n. 1928

Natalia Negru, m. 1962

Rodica Ojog-Braşoveanu, m. 2002

Poezia zilei: Vintilă Horia,

(18 dec. 1915 – 4 aprilie 1992)

Exil

O sabie-nfiptă-ntr-un pământ străin,

Pe-o coastă aspră, ruptă de puhoaie,

Aşteaptă să se spele de venin

O toamnă grea ţesută-n fir de ploaie.

Tremură-n brize trupul de oţel,

Cu-n strop de sânge pe tăişul supt.

O frunză moartă lunecă pe el,

Un vis, cald încă, piere dedesubt.

Cad raze reci din seară pe tăiş,

E un amurg această spadă vie

Iar toamna care latră din frunziş

Se teme să se-arunce în câmpie.

Un braţ, departe, caută mânerul

Care vibrează-n vânturi ca un crin.

Spada-i departe. Sumbru, cavalerul

Îşi sparge pieptu-ntr-un pumnal străin.

(din Poezia românească din exil, Ed. Institutul Cultural Român, 2006)

Palinodie

"Călărim năuci spre zări necunoscute şi păstrăm în cute adânci dorul întoarcerii."

I

Răsună clar amurgul prin fluere de jad,
Însângerând pe dealuri ca un păun rănit
Şi cad perechi de umbre din turlele de brad,
Împreunând tăcerea cu noaptea ca'ntr'un schit.

Coboară întunerec cărările din pomi
Şi trupuri necurate se saltă din nimic:
Fecioare blestemate, heliofobi şi gnomi
Cu braţe răsucite şi zâmbetul pitic.

II

Cresc iele dintre sălcii şi joacă peste ape
Cu pasul fără zgomot trezind tăceri din prund
Şi izbutind năvalnic cu braţele să sape
În întunerec falduri şi gesturi fără fund.

Le vezi, frumoasă muză, cum tremură în ceaţă
Şi bufniţa cum roade lumina'n ochii ei
Vor dănţui nebune, cuprinse de viaţă
Ca într'un ritm al nopţii necunoscut şi greu.

III

Vor clocoti adâncuri în demonul din noi
Şi vom privi pe geamul învăluit în vis,
Ne vom trezi besmetici sub stele de noroi,
Cu ochii către dorul în suflete închis

Mă voi desprinde 'n taină din harul omenesc
Şi voi pătrunde 'n noapte călare pe-un harac;
Cu palme 'nsângerate voi încerca să cresc
Nemuritor şi singur în trupul unui drac.

IV

Sunt eu nebunul negru cu coarnele 'ndoite,
Cu părul creţ pe frunte în iedere şirete?
Ard ochii, frige părul crescut între copite
Şi mă încurc în coada plesnită de perete.

Aud un om în mine cum plânge să-i deschid.
Şi luna asta albă mă doare ca o cruce...
E frig şi besnă aspră ca'ntr'un mormânt lichid!...
Şi noaptea, ca o lene, aşa de 'ncet se duce!...

Aştept în scorburi ude misterul dimineţii,
Pândesc, ascuns de vrajă, comorile luminii,
Şi mă adun cuminte în faldurile ceţii,
Să mângâi aurora când îşi înalţă crinii.

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2007

Una dintre temele de bază pe care le-a susţinut: că multe a făcut comunismul. Că pe vremea copilăriei lui ţăranii veneau la oraş în picioarele goale, iar opinci aveau numai pentru iarnă. După mine, o simplă impresie de copil răsfăţat, orăşean, băiatul mamei, temător de munca brută, absolut necunoscător de viaţa grea a poporului, un rupt de realitate, un elitist. ( A făcut aceeași mărturisire și în campania sa prezidențială.) Dar cum se face de uită că în toată lumea occidentală de dinaintea războiului condiţiile de trai erau foarte precare, e deajuns să priveşti cu atenţie filmele din perioadă, să citeşti literatura, atent la aceste detalii privind traiul zilnic al maselor. Şi iată-l pe Caius rostind o frază chiar aiuritoare: dacă nu era comunismul nu făceai un liceu, o facultate, nu primeai o casă. Zic, cu fermitate: Nu mi-au dat nici o casă, m-au obligat să o cumpăr. Dădeau case angajaților muncitori, și erau cu duiumul… O întreprindere cu 5000 de salariați. Se angajau ca sondori, șoferi, se înscriau îndată pe listele de locuințe și desigur, fiind din clasa mencitoare, cea mai înaintată clasă a societății, nu? aveau câștig de cauză. Iar șeful BOB, mai mare cu 2 ani la facultate, deci cunoscut mie de când lumea, acum coleg de birou cu mine, mi-a spus-o de-a dreptul: Lazule, nici măcar să nu te treci pe liste… Deci C. are tipul de gândire şi de argumentaţie al Angelei, colega mea de facultate. Căreia i-am replicat, pe-atunci: Nu ştiam că ai despre tine o părere aşa de rea. Cum adică: un copil inteligent ca tine, dornic de carte, unică fiică a unui meseriaș din București, rămânea analfabetă pe vremuri? Mi se pare de toată mirarea că amicul nu a sesizat că în 1953 când am intrat noi doi la Radu Greceanu, doar 5 inşi din clasa noastră erau din Slatina, iar restul de 25 proveneau din 25 de comune ale judeţului. De ce? pentru că statul socialist încuraja învățământul și cultura? Sau pentru că ăştia erau cei 25 de premianţi, pentru care părinţii s-au decis să facă sacrificii speciale ca să-i dea la carte, plătindu-le gazda, internatul, taxele etc. Lipsindu-se de ajutorul lor în gospodărie. Iar liceul RG nu era nicidecum construit de comunişti, ci preexista din 1890, făcut încă de pe vremea lui Carol I. El: Că însuşi primul ministru al Poloniei ar fi spus: Să admitem că comunismul a fost soluţia de industrializare a unor ţări care altfel ar fi pierdut cursa. Dar, zic, celelalte ţări europene din afara lagărului, aflate şi ele în sărăcie şi înapoiere, au stat pe loc după război? Nu au progresat Italia, Spania, Grecia? Iar direct lui C: noi provenim dintr-o comună de pe malul Nistrului, deci de la granița Basarabiei, unde se presupune că nivelul de trai era mai slab ca în Regat. Şi în anul 1920, fratele mamei a mers la Chişinău la liceul real, l-a terminat şi a mers apoi la şcoala de ofiţeri, fiu de ţărani cu nu mult pământ, căci ambii părinţi se trăgeau din familii cu câte 5-7 copii. Iată că în România anului 1920 copiii de la ţară puteau face liceul. Şi unchiul meu nu e singurul caz din acea comună. Mama chiar, a plecat la o şcoală de surori medicale, dar a abandonat-o din alte motive decât cele materiale. Dintre colegii lor de primară, Grigore Obrejan a ajuns academician, ministru etc. Și nu e singurul academician din comuna noastră.Toate astea sunt scrise sau sugerate în Veneticii. Dar binevoit-a Caius să citească romanul meu? Nu,căci după el, nu are rost să mă citească pe mine, nici măcar pe Grigurcu, care nu ştie limbi străine, nu l-a citit în original pe Montesqueu, pe Marchizul de Retz, pe... Să-i fi spus lui C. lucrul pe care de altfel îl ştie la fel de bine ca mine, că la sfârşitul comunismului eram pe ultimul loc în Europa ca spaţiu locativ, dar și ca număr de oameni cu studii superioare? Şi că eu nu am avut telefon decât în 1994, când ştie că-mi dădea telefon la serviciu... Amicul îmi vorbeşte de rău America, o imensă deziluzie. Oare a uitat sloganul lui din campania prezidenţială, că trebuie să căutăm ajutor nu la marile state din vest, ci derect peste ocean, la americani? Acum totul pare să se fi răsturnat în capul lui. Maşinile, softurile, avioanele, toate sunt făcute mai bine în Europa şi în alte părţi, chiar în India. La medicină îmi dă exemplul cu atentatul contra lui Regan: împuşcat pe şosea, îl duc la un spital acreditat casei Albe, ăia nu aveau scaun pe rotile, nu aveu targă, după 25 de minute nu descoperiseră rana prin care glonţul îi pătrunsese prin omoplat. Vine un medic de policlinică şi depistează glonţul. Dezastru în sănătate!, conchide amicul – şi doar e domeniul lui, pot să-l contrazic? Nu spune nimic de nivelul cercetării, de premiile Nobel, de atâtea performanţe. Neagă de plano tot ce admirase şi elogiase cândva. Să-l fi crezut atunci? Să-l cred acum?

Nu ştiu de ce, dar această întrevedere cu Caius mi l-a înstrăinat din nou, după o părelnică apropiere. Faptul că se îndoia chiar de utilitatea plăcilor memoriale, lucru de neînţeles, să-mi fi indus această stare? Faptul că nu ne-am dat o nouă întâlnire sigură? Că a fost abstract-teoretic, nevenind la ale noastre, sau faptul că a revenit cu oarecare furie la discursul lui procomunist? Sau că m-am simţit direct vizat cînd a spus: De ce să-l citesc pe Vasile Andru scriind despre lucruri pe care eu le ştiu mai bine? Atunci de ce-i citeşte pe poeţi, în general? Pentru ceea ce susţin sau pentru felul cum o fac? Revoltat că X s-a dat la Geo Bogza. În replică, a scris un articol pe două pagini arătând importanţa crucială a lui G. Bogza. Nu i-am pus pedală amicului meu, ar fi însemnat să nu fac decât acest lucru tot timpul şi să ne certăm punc cu punct. Cred că nu vede cu ochi buni faptul că punând plăcile, îi fac presă bună inamicului său declarat NM. Poate consideră asta chiar o trădare din parte-mi, nu crede că o fac numai pentru dreapta pomenire a scriitorului român. În schimb nu pregetă să se pună în pagină, îi pomeneşte pe toţi ambasadorii şi personalităţile cu care discută de la egal. Care îi spun pe nume şi care i-au venit în casă. Îmi spuneam că a fi mai inteligent şi mai citit şi mai informat decât alţii nu duce cu necesitate la o poziționare mai corectă în faţa problemelor vieţii. Poate şi aici e tot chestiune de caracter.

Va urma

Fotoreportaj de la Premiile USR pe anul 2014, II