miercuri, 9 septembrie 2015



Scriitorul zilei: Dana Dumitriu, n. 9 septembrie 1943 - d.10 octombrie 1987

        


Bucureşteancă din cartierul Griviţa, fiică a unui cofetar, a urmat liceul Petru Groza, bacalaureat 1961, apoi a făcut Filologia, cu licenţa în 1966, după care a colaborat la Radio, la ziarul Munca, iar din 1968 a devenit redactor la România literară, de unde, în 1985 s-a transferat la Secolul XX. A debutat cu articole de critică literară, a scris eseuri şi a dat câteva romane ce au făcut bună impresie. A murit la doar 44 de ani de necruţătoarea boală a secolului.
Marian Popa şi N. Manolescu observă la debut o interesantă proză de analiză psihologică pe linia H.P.Bengescu, scrisă îndeobşte la persoana I-a, ca mai apoi autoarea să recurgă la "ambasadori", personajele care îl suplinesc pe autor, prezentând  puncte de vedere diferite, în efortul de obiectivare a actului scriptural. Capodopera autoarei ar fi romanul istoric Prinţul Ghica, în 3 volume, tratând perioada Unirii Principatelor, cu înscăunarea lui Al.I. Cuza şi toată perioada ce se încheie prin detronarea acestuia, prin intrigile fostului prieten şi comiliton Ion Ghica, dornic să preia puterea, ca prim-ministru. N.M. acordă notă maximă acestei realizări romaneşti, pe când MP, observând şi împlinirile dar şi dificultăţile, consideră că autoarea ar fi dat, la maturitate, pe un subiect original, scrieri mai împlinite.

Opera literară: Migrații, nuvele, 1971; Masa zarafului, roman, 1972; Duminica mironosițelor, roman, 1977; Întoarcerea lui Pascal, roman, 1979; Prințul Ghica, I,II,III, roman istoric, 1982-1986. Eseuri critice: Ambasadorii sau despre realismul psihologic, 1976; Introducere în opera lui C.A. Rosetti, 1984

Citiţi mai mult: incitante fragmente dintr-un jurnal inedit:  http://www.romlit.ro/dana_dumitriu_n_posteritate_-_jurnal_inedit_din_ianuarie_1985




Poezia zilei: Lucia Negoiţă, n. 9 septembrie 1944


Lidia Lazu şi Lucia Negoiţă la Mrea Samurcăşeşti, august 2010
















***
Implorat să inunde...
...întârzie duhul
am găsit piatra pe care să-mi întemeiez rugăciunea
(copia stelei ce-mi pregăteşte sălaşul)

floarea atingerii la nesfârşit urzeşte
chiar sfârşitul
în treierul landei sârguincios şi umil

grea e partea de suflet, curând ai s-o afli,
uşoară partea de trup.
despărţirea lor suferitoare viaţa pre viaţă călcând-o,
pe pământ înspre cer

la zenit, singur El

Limba Lui, izvorul de-acolo
îndurării de-aici.

*
Câmp luminos ţesut în raza minţii...
...pe locul unde ultima chacră
sprijină cerul
sufletul unduitor aţipeşte


precum sideful negrăbit şi vrednic
licărul seminal
smălţuie embrionul divin
în uterul nopţii

cu genunchii la gură
în rugăciune
am vegheat, Mamă,
la naşterea ta întunecată

ocrotită n-am mai fost de atunci
măcar de cuvântul tău geamăt
măcar de lacrimi sau de lumina ce le-a urmat

şi rupt de carnea veche
ce miros acriu de placentă
poartă prin cete
îngerul prea ostenit de strigarea
numelui meu


*
Pe strada Eliade-ntre vii
miros incestuos, înnecăcios de cărbune
pe urmele limacşilor la intrarea-n depozit,
cu tatăl de mână pe Eliade-ntre vii,
spre un altar de-ntuneric

un buncăr decapitat ştrandul Obor fără apă
fete şi soldaţi de duminică,
buze-inimioară şi miros de briantină
pe sub norii milei şi spaimei
de la Gara de Est

şi iar mirosul dezgheţului, primăvara,
întărâtat de gambele unui copil
pasarela are scândura putredă
doar aerul otrăvit o ţine în aer
când şuieră vreun tren al apocalipsei

- va fi o fulgurare, nu vom şti când,
acea fulgurare -

"Zboară, eşti vulture, zboară", şuieră glasul

dar teci somnoroase trezite la viaţă
mă-ntorc din chemare.

"cazi, te vrem caldă lăuză, aici,
pentru asta eşti bună, hai, repede, cazi"

târziu, mai târziu va fi rândul
acelui crâng curat, acelui râu
ce doar sufletu-i trece, nu pasul

şi crucea lung purtată
întinsă
între maluri s-ajungă,
ce uşoară-mi aprinde,

lumina spre celălalt ţărm

*
A venit rândul tâu, Acriviţo
...să te cer din Mahalaua Negustorilor
celor doi taţi ai tăi, unul Hagi Cănuţă
toptangiu pe vremuri şi cam iflifiu
celălalt, care te-a scris, Nenea Iancu,

bine ţi-ar sta într-un muzeu de ceară
"alţii moare, ş-aşa n-are
fos-mu, parighoria tu Kosmu"
(lumina mea, mângâierea lumii)

privirea ta crucişă, gura ta slobodă
inventând iar şi iar, o basnă de pe lacul Căldăruşani
cu păcătoasa cea veselă şi duhovnicul ei
"frunzuliţă lobodă, of! ţaţo,
gura lumii slobodă"

dar tu eşti prea mulţumită şi lepădată de toate cuvintele,
lumina mea, mângâierea lumii
mai un şeptic, mai o cinzeacă,
împăcată cu Sfântul Petru
de-a binelea


*
În Amfiteatrul Odobescu...
...ce moţăială fără pic de metafizica
indigestul curs de slavă veche
o scenă de-amor cu ambii învinşi după gratii


frânghia de salvare
scara lui Iacov la cer

o pojghiţă de argint a-nghiţit
acel "aerian bulevard"
şi doar bastonul tău de orb, Zahei,
mai ciopârţeşte soarele în asfinţit
pe buzele vreunui bătrânel în loden

de m-aş ruga acum când ceara-i răbdătoare

din urmă vine Domnul Amărăciune
(capul plecat înspre dreapta, obrazul de cretă
Botta, Amărăciune, lavaliera, Milul Umilul)

şi părul paj al fetei de la Arhitectură
suspendat la mansardă, oglindă se face,
perie aspră, crâng fraged, perdea de atlaz
până în halta mizeră
unde igrasia îşi eternizează mirosul
între nările unei femei încă tinere
(stearpă, e înşelată acum
de spasmul fals al coapselor ei strâmte)

vai, ulcerul meu înfloreşte din spori de cenuşă
cărbunele alb-lăcrimos dă pe-afară
primul vers cu litera uşor ondulată
din pagina putredă a antologiei Des Granges

balsamul cu opium, victorie!
pe aspra cocoaşă a veacului 12
Jacopone da Todi poartă cercel în ureche
versul e arteziană cu vocale deschise

"o Figlio, Figlio,
amoroso giglio
Figlio, chi da consiglio
al mio cor angostiato"

de m-aş ruga acum când ceara-i răbdătoare

un rând mai în spate - Gheorghe (Pituţ) al pădurii
şi Marius (Robescu) fără caiete de note
cu o ţigară-ntre degete galbene
a stat o noapte întreagă la birt
cu profesorul, unchiul meu din Perugia,
şi Cati şi Anca şi Pigu,

în aripa de lângă fereastră
Gabriela (Melinescu) a îngerilor
îşi retezase părul într-abaţie

şi cum ne-a implorat Gabriela
şi cât de mult ne-a promis
însoţirea cu îngerii
văzul feţei lor nevăzute

*
Am fost în Chelsea Hotel no 2...
...şi mărturisesc

am stat la o masă cu târfa lui Leonard Cohen
am fumat iarbă până la ziuă
Lady, unfold me> repeta acel frate virgin

printre înjurături şi bancuri obscene
veneau spre urechile noastre
sunetele castrate ale văduvoilor mării

And Jesus was a sailor>

singurul punct de odihnă
e creierul meu
cli-po-ci-tor
când iluminat, când lovit de-ntuneric

şi iar vin şi mărturisesc
desfrâul ca un antidot al deznădejdii
la masă, la ziuă, în Chelsea Hotel

tuşeam ca o eretică
ascunsă între zidurile unei sacristii
unde o călugăricioară face semnul crucii
"Maică, tu-ţi strângi copilul la piept,
dară eu..."

nici în somn nu sunt liberă
de ochii femeii injectaţi cu alcool

revolta limfei m-a învins cu totul

am plâns cât am plâns
în locul doamnei miezului nopţii
până ieri sânu-i bolnav alăptase

într-un târziu am căpătat iertarea


Vasile Spiridon despre Vreme închisă, jurnal 1979-1989 de Ion Lazu, II 
(cronică literară apărută în Convorbiri literare, august, 2015)

  Mi se pare că două fraze găsite undeva în cuprinsul cărţii ar putea justifica titlul ales de autor: „Lumina vine de la Răsărit? Nu cumva dintr-acolo vin norii?” (p. 208). Prin urmare, „vreme închisă” mai înseamnă, având în vedere perioada cuprinsă aici, şi timp neprielnic unor călătorii în afara graniţelor ţării pentru acest deloc sedentar diarist care este de meserie cercetător geolog, mai precis: „geolog terenist”. În această calitate, Ion Lazu întreprinde campanii profesionale, străbate/prospectează ţara în lung, în lat, în înălţime şi chiar în adânc, pentru a nota întâmplări insolite din „poveştile vieţii” ale oamenilor simpli cu care intră în contact în timpul peregrinărilor sale.
Strămutat încă de mic din apropierea Nistrului în ţară în timpul refugiului din 1944, Ion Lazu nu are cum să nu fie ataşat de mediul rural. „Iubirea mea pentru rural – romantism intrat în sânge din lecturile adolescenţei? Spirit diacronic, neadaptabil la rigorile vieţii imediate? N-ar fi fost, altădată, iubirea pentru blazoane? Dar pentru asta e nevoie de vanitate: Mateiu, Proust...” (p. 249). Citez o fină observaţie despre ţăranul român: „Pe ţăran să nu-l fotografiezi în haine de lucru, se supără grozav. Ăsta sunt eu?! Fotografia îl arată amărât. El se ştie plin de sine. Numai să-şi fi pus hainele cele bune... Săteanul meu ţine să saboteze istoria până la capăt!” (p. 248) Chiar așa!Ion Lazu are o predilecţie deosebită în a consemna sinucideri (o tânără îşi curmă viaţa pentru că are leucemie, un soldat se spânzură în W.C., un adolescent face acest gest disperat în mod inutil), dar şi morţi accidentale (otrăviri în grup din neatenţie, intoxicări cu gaze, carbonizări datorate exploziilor, căderi în prăpastie, accidente de muncă şi rutiere). Pe lângă înjunghieri şi răzbunări (extra)conjugale (un ţăran îi dă altuia în cap cu parul la incitarea răzbunătoarei neveste, pentru că respectivul fusese amantul ei şi o părăsise), se produc omoruri şi din... imprudenţă: „Cei doi Petcu, vecinii, la peste 80 de ani, aproape de 90, se gelozesc: precum că el s-ar uita cu nu-ş-ce ochi la noră-sa, de vreo 62 de ani. E vorba, îmi dau seama, de baba care citea ziarul fără ochelari, femeia despre care am aflat că l-a împuşcat pe unul dintre fraţii Duţă, acela o şantaja ştiind-o cu amant. Omor din imprudenţă: ea se făcea că îşi curăţă puşca şi l-a nimerit tocmai pe cel ce o şantaja... A şi stat nişte luni la puşcărie, apoi a născut şi, împingând bani (era cârciumăriţă) nu a mai făcut restul de pedeapsă” (p. 316). Vine şi concluzia: „Acum, omorul nu mai pare un lucru cumplit, ci obişnuit. Şi tot aşa celelalte păcate. Mai aflăm că la Şoimu adulterele sunt în floare: fiecare trăieşte cu cine-i place, fără ruşine şi fără vreo oprelişte, din moment ce toţi fac la fel. Pe vremuri, acestea erau cazuri excepţionale, comentate şi amendate de toată lumea, cum a fost cazul babei ce se făcea că îşi curăţă arma” (p. 317). Este o concluzie destul de surprinzătoare pentru convieţuirea într-o societate a moralităţii comuniste, care arbora principii ferme şi în acest sensDe altfel, Ion Lazu este un spirit funciarmente pacifist: „Niciodată nu voi înceta să mă indignez la ideea omului care se consideră îndreptăţit să-şi împuşte semenii. Şi de ideea omului înarmat, în general...” (p. 228) A omului în general, şi a babei noastre în special, despre care pot spune că s-ar fi descurcat foarte bine şi cu mitraliera. Bun, acum sunt bătrâne şi babe! Nu toate pot ţine o puşcă în mână pentru a întreprinde acţiuni genocidare: „O bătrână cu coşul plin de iarbă pe braţ mă emoţionează mai ceva ca o sută de răniţi. Îmi dau seama bine, ăsta este adevărul adevărat. De ce e aşa şi dacă e drept să fie aşa, asta e altă problemă” (p. 148).
Nu-l dezaprob pe autorul romanului Despre vii, numai de bine pentru această frecvenţă a consemnărilor despre sinucideri, ucideri şi accidente mortale, pentru că, în fond, materia jurnalului s-a adunat de la sine astfel. Trebuie adăugat şi un precumpănitor sens moral pe care autorul vrea să-l imprime notaţiilor. Altfel ar fi în cazul operelor de ficţiune şi chiar Ion Lazu afirmă la un moment dat că viaţa însăşi nu este alcătuită dintr-un singur roman: „Viaţa mea e un adevărat roman! Iată o frază care m-a iritat mereu. Iată de ce: În viaţa unui om nu se află un singur roman, ci mai multe, însă amestecate, întretăiate, reînnodate. Greutatea, chiar imposibilitatea, este de a-l alege pe cel semnificativ, dintre cele multe, fără vreun înţeles. Deci, departe de a fi o laudă, fraza cu pricina ilustrează în fond deruta celui care trăieşte mai multe romane, cacofonic. Aici se interpune autorul, cel care, singur, decide ce este de reţinut, ce e de stilizat şi ce este de dat de-o parte. Aici e aici!” (p. 354).

Pe parcursul lecturii, mi-am spus că aş paria că pe ultima pagină a cărţii voi da de ştirea vreunui omor. Şi, într-adevăr, antepenultimul paragraf final sună astfel: „Îmi repetă povestea cu Gălbenuş, şeful Siguranţei din Slatina şi patronul mezelăriei unde lucra în primii ani după refugiu. Cum Ceauşescu l-a înjunghiat mortal pe directorul băncii, câştigătorul alegerilor din martie ’45” (p. 429). În virtutea sensului moral pe care îl aminteam mai sus, pot spune că se apropia şi momentul pedepsei divine pentru acest ucigaş fără simbrie în numele alegerilor democrate de tip comunist din 1945 şi care se voia ulterior să fie un nobelizat campion al păcii. Spun aceasta pentru că însemnarea datează din aprilie 1989 (când Ceauşescu anunţa, cu justificată mândrie, că s-a achitat de datoriile externe la... bănci).
Va urma



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2007

20 august 07, luni. Altă zi foarte călduroasă. Dau o raită la Obor, după clanţe, la cea mai fierbinte oră a zilei. Lidia vine şi ea deşelată de cumpărături de la Cora. Încerc să completez grupajul din Biblioteca Argeş cu alte poezii de-ale Lidiei, ca să fac un volum artizanal, pentru propria plăcere. Să bag şi câteva poeme olografe, ca data trecută? Mâine L. se duce cu Maria Urbanovici la Copyro, iar eu la USR pentru aprobarea Al. Oprea şi cu ea la Direcţia patrimoniu. Pietrarii vin abia vineri. Ţone nu dă niciun semn. Am încheiat articolul Tu, care treci... despre plăcile memoriale. Lidia n-ar fi vrut explicaţii, justificări - astea sunt lucruri de la sine înţelese; îmi sugerează să fac o relatare a reacţiilor la fixarea plăcilor. Îi spun că deja am pus la cale ceva, dar aceea va fi o altă lucrare: Memorialul plăcilor memoriale. Aseară am anunţat-o pe Geta Dimisianu că am pus placa lui O.P. şi în ce condiţii. Promite că se va ocupa de dezvelire, poate vine şi N.M. Îi amintesc de Nicu, chiriaşul oploşit la Paler, căruia tot nu-i vine să creadă că acest om a murit. A luat-o de umeri şi a întrebat-o de ce nu mai vine. GD a început să plângă. A fost vorba de iubire, conchide Lidia. Se pare că aerul condiţionat i-a făcut foarte rău lui Socrate al nostru.


23 august 07. Urra! Primesc textul de la Ţone şi mă apuc de varianta definitivă a Veneticilor ,1.
Va urma



Lansare de carte: Doina Uricariu: Cartea de sticlă, ed. Tracus Arte, 2015.
La concurență (nemiloasă) cu concertele din proximitate ale Festivalului internațional George Enescu, de la Ateneu și de la Sala Palatului, în foaierul Bibliotecii Centrale Universitare (”Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături...”), a avut loc lansarea unui nou volum de poezie al Doinei Uricariu: Cartea de sticlă, poeme inedite.  Au prezentat directorul editurii Tracus Arte, Ion Cristescu și redactorul șef Cosmin Perța, după care autoarea a vorbit pe larg despre contextul sufletesc în care au fost izvodite poeziile adunate în acest volum (”revin în țară cu o strângere de inimă, , căci de fiecare dată aflu: poetul cutare nu mai este, scriitorul cutare nu mi este, alunecați ca de pe platforma unui tobogan”... și a citit două poeme (Evanghelia poeților sau Toboganul  - doar prima parte dintr-un poem mai lung, în cinci părți - și Bucură-te)  din prima secțiune a cărții. Aplauze. Lidia Lazu a citit și ea, la prima vedere, dedicându-le celor două Marii pe care le invitasem la lansare, alte două poeme, mai scurtuțe, din acest volum apărut în condiții grafice deosebite. Aplauze. Sesiune de autografe, cum s-a spus. Iată noua carte lansată la început de toamnă și câteva imagini de la eveniment.