Scriitorul zilei, 2 decembrie: Nicolae Labiş, n. 2 dec. 1935 - d. 22 dec. 1956
Ce se poate spune, în două vorbe, despre
un poet de mare talent care a dispărut, în cel mai dramatic mod posibil -
printr-un accident de noapte, căzut/împins sub tramvai? Decât că este şi va fi
un doliu permenent pentru lirica română, ce pare că se nutreşte mai ales din
dureroase pierderi. Şi că persoana fizică a poetului fiind scoasă din scenă în
acest fel crâncen, ne dăm seama - unii au simţit-o pe loc, alţii o constată
după mai bine de jumătate de secol - că Poezia nu poate fi ucisă;
că o dată înfiripată în matca limbii române ea nu mai poate fi ignorată,
ci se întâmplă acest lucru salutar: ea se eternizează în patrimoniul naţional.
Poeziile sale s-au reeditat mereu, în pofida
orientărilor ideologice şi estetice din această jumătate de secol: Un faimos
cenaclu al Uniunii i-a purtat numele şi a lansat o nouă generaţie de poeţi.
Mărturisirile prietenilor şi până la urmă a mai tuturor celor ce au apucat să-l
vadă cât de cât, antologiile, albumele, monografiile se ţin lanţ. Păunescu a
încercat să-l acopere cu gesticulaţia lui dezlănţuită, Nichita a strâns în
juru-i prieteni şi discipoli care se străduiau să sugereze a-l fi uitat pe
„buzduganul generaţiei sale”.
Opera literară: • Primele iubiri, Bucureşti, 1956; ediţie
îngrijită şi prefaţă de Paul Georgescu, Bucureşti, 1962;• Puiul de cerb, Bucureşti, 1956;• Lupta cu inerţia, prefaţă de Geo Bogza,
Bucureşti, 1958;• Păcălici şi
Tândăleţ, Bucureşti,
1963;• Anotimpurile, Bucureşti, 1964;• Moartea căprioarei, prefaţă de Gheorghe Tomozei,
Bucureşti, 1964; ediţie îngrijită şi prefaţă de Victoria-Ana Tăuşan, Bucureşti,
1969;• Versuri, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga,
Bucureşti, 1964;• Albatrosul
ucis, ediţie îngrijită
şi postfaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1966;• Scufiţa roşie. Poveste despre
prietenie, Bucureşti,
1967;• Poezii, Bucureşti, 1968;• Scrisoare mamei, Bucureşti, 1969;• Poezii, introducere de Virgil Cuţitaru,
Iaşi, 1971;• Sunt spiritul
adâncurilor, ediţie
îngrijită de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971;• Vârsta de bronz, ediţie îngrijită şi prefaţă de
Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971;• Primele
iubiri - Premiers amours, ediţie
bilingvă, traducere de A.G. Boeşteanu, prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti,
1974;• Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de
Voicu Bugariu, Bucureşti, 1976;• Moartea
căprioarei, ediţie
îngrijită şi introducere de Ion Bălu, Bucureşti, 1983;• Poezii, ediţie îngrijită de Gheorghe
Tomozei, prefaţă de G. Călinescu, Bucureşti, 1984;
• Poezii, ediţie îngrijită de Antoaneta
Tănăsescu, Bucureşti, 1985;• Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de
Paul Dugneanu, Bucureşti, 1987;• Poezii, ediţie îngrijită de Gheorghe
Tomozei, prefaţă de Radu Cârneci, Bucureşti, 1997; ediţia Bucureşti-Chişinău,
2001.
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Labi%C8%99
Poezia zilei, Nicolae Labiş,
Biografie
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună!
Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună.
Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună
Cu îndrăzneaţa fecioară-a pământului, brună,
Şi-n goana nebună vedea de pe-atunci cum răsună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună,
Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună
Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună
Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,
Cu îndîrjirea păstrată - cuţit între dinţi - ,
Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,
Brună fecioară a păcii adânci şi cuminţi,
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
1956, G. L. 52/1956
Confesiuni
3
Deci a venit şi toamna cu palele-i
tristeţi
Şi curg încete frunze şi-s paşii mai
înceţi,
Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.
Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat
mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de
telegraf
Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.
Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre
ei,
Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei
Şi se crispează râsul puţin câte puţin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,
Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,
Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru
rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,
Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi
Curg în lividul sânge al strugurilor
copţi,
Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.
(Din volumul « Lupta cu inerţia – Confesiuni », 1958)
Cozma Răcoare
Noaptea fierbinte a tinereților!
Cozma Racoare salta in șa.
Sperie-n goana somnul ereților
Cozma Racoare, inima mea.
Negre, rachitile-ncearca sa zboare,
Ca noaptea asta ce va zbura
Dupa fierbintea, aprinsa valtoare,
Cozma Racoare, inima mea.
Doamna asteapta-n iatac cu hangerul;
Pieptul i-i greu si privirea i-i grea
Trece prin pacle, sfasie cerul
Cozma Racoare, inima mea.
Spune, naframo, spune, oglindo,
Tropotu-i aspru cand va-nceta?
Cauta dragostea, nebanuind-o,
Cozma Racoare, inima mea.
Iata-l, ajunge — zavoarele-s sparte,
Cade hangerul sunand pe podea,
Caci peste noapte-i si-i peste moarte
Cozma Racoare, inima mea.
Doamna-si indoaie bratele pline,
Noaptea fierbinte a tinereților!
Cozma Racoare salta in șa.
Sperie-n goana somnul ereților
Cozma Racoare, inima mea.
Negre, rachitile-ncearca sa zboare,
Ca noaptea asta ce va zbura
Dupa fierbintea, aprinsa valtoare,
Cozma Racoare, inima mea.
Doamna asteapta-n iatac cu hangerul;
Pieptul i-i greu si privirea i-i grea
Trece prin pacle, sfasie cerul
Cozma Racoare, inima mea.
Spune, naframo, spune, oglindo,
Tropotu-i aspru cand va-nceta?
Cauta dragostea, nebanuind-o,
Cozma Racoare, inima mea.
Iata-l, ajunge — zavoarele-s sparte,
Cade hangerul sunand pe podea,
Caci peste noapte-i si-i peste moarte
Cozma Racoare, inima mea.
Doamna-si indoaie bratele pline,
Cozma Racoare salta in sea,
Trece spre zarile zilei senine
Cozma Racoare, inima mea.
Trece spre zarile zilei senine
Cozma Racoare, inima mea.
Ion Lazu: Din
Masivul Iezer-Păpuşa la... "Cenaclul Labiş"
(...)
Iar pentru că l-aţi adus în discuţie pe celălalt semizeu al poeziei din
tinereţea noastră, de fapt primul în ordine temporală, aşa cum l-am perceput
eu, Nicolae Labiş, am să vă spun că nu aflasem de existenţa sa pînă în acea
nefastă zi din decembrie 1956 cînd, adolescent încă, depăşit de exigenţele
primului trimestru de facultate – pe atunci nu existau cursuri tipărite/
litografiate la nici o materie, trebuia să scriem 6 ore la rînd după dictare,
ceea ce s-a dovedit prea mult pentru un băietan în creştere (16 ani şi
jumătate, căci am terminat liceul de zece clase...); mă aflam internat la
spitalul studenţesc din strada Popov, actualmente Berthelot, în capătul străzii
Luterane, cînd în camera de 4-5 paturi de la etajul doi a intrat unul dintre
vremelnicii locatari, un tînăr care tot timpul se exhiba, împreună cu vecinul
lui de pat - de altfel erau amîndoi studenţi la teatru şi uneori dădeau fuga la
cîteva imobile mai încolo, unde am înţeles că se afla căminul lor. Un tinerel cu
haz, foarte expresiv, cu faţa colţuroasă (mai tîrziu, încercînd să-l identific
printre actorii de pe scenele Capitalei, mi s-a părut a fi fost vorba despre
Dumitru Furdui), intră în cameră şi rosteşte din cadrul uşii aceste cuvinte
năucitoare: “A murit poetul Nicolae Labiş!”
Cum
spun, nu auzisem de numele lui, însă felul cum a fost rostită vestea ne dădea
măsura importanţei poetului. În alte cercuri se pare că era deja o vedetă.
Ciudate vremuri, şi plin de amare înţelesuri însuşi modul cum au ajuns pînă la conştiinţa
unor tineri din generaţia mea veştile despre existenţa marilor noştri
scriitori, inclusiv cele despre trecerea lor din lume. După ani buni, ca
student, aflam că delicatul prozator Ionel Teodoreanu, fratele mai mic al lui
Păstorel, a murit la coadă la pîine, pe vremea marelui viscol de la începutul
lui februarie 1954. Prin ‘58 l-au repus în circulaţie pe Ion Minulescu,
slătineanul meu plin de vervă; într-o seară, revenind cu cîţiva colegi de la
film, spre căminul din Matei Voievod, ni s-a ataşat o doamnă mai în vîrstă, cu
ochi verzi-enigmatici, fosforescenţi parcă - poate puţin ameţită, probabil o
intelectuală, profesoară sau actriţă, însă nepretenţios îmbrăcată, care a
sfîrşit prin a ne face o impresie puternică vorbindu-ne despre un mare poet, nouă
necunoscut, şi recitîndu-ne poezii de-ale lui. (Ce-ar fi să mi se spună că era
Miliţa Petraşcu?) Nu doar că nu auzisem de el, dar poetul deja murise de cîţiva
ani: George Bacovia. Tot pe-atunci, într-o seară, în tramvai, un domn ca la 40
de ani, scund şi blond, cu ochi albaştri, plin de magnetism, ne-a copleşit
recitîndu-ne dezlănţuit din Eminescu. Nu e de tot ciudat că spre nişte tineri
dezorientaţi cultural precum noi, marea literatură venea prin astfel de
persoane cu aer dubios, cumva declasate, împinse la marginea societăţii şi care
se puneau în mişcare la adăpostul nopţii? Spun de aceea: ciudată a fost viaţa
şi posteritatea marilor noştri scriitori în comunism!
(...)Acesta a fost
contactul cu numele lui Nicolae Labiş, pe care abia după aceea l-am citit şi
l-am admirat ca pe un port-drapel al noii generaţii. “Retraşi din peisaj de
Îngerii poeziei…”. Frumos spus. Însă nu pare să fie cazul lui Nicolae Labiş,
despre care există mărturii şi documente că ar fi fost considerat de Partid
drept un caz pierdut, deoarece intenţiona să treacă cu arme şi bagaje în
cealaltă tabără, a opozanţilor regimului. După breşa hruşcioviană, cu ecouri
mai ales în lumea literară din Ţara sovietelor, propagate şi pe meleagurile
noastre, dar mai ales după octombrie ‘56, cu revoluţia ungară, unde totul
pornise din mediile culturale şi studenţeşti, Labiş s-a dezmeticit complet, a
dat semne clare că se “desolidarizează” (un termen din Incendiatorii, nu-i aşa?) de
statul poliţienesc; aduna în jurul său tineri cu aceleaşi aspiraţii, scria
altfel, recita în restaurante poezii precum Doina lui Eminescu, text interzis, epurat
din Operă cu zecile de ani; a cîntat la un
moment dat Trăiască Regele!
Pe de altă parte, umbla prin redacţii, cu noile lui poezii care îi erau
respinse... Era pas cu pas urmărit, spionat, trădat de unii colegi de grupă,
precum Gh. A., G.N... Să nu trecem peste faptul că alţi colegi de-ai lui
fuseseră anchetaţi, unul se spînzurase în timpul cercetărilor. Un caz similar
face obiectul extraordinarelor Amintiri în dialog despre care a venit vorba.
(A fost
un an tensionat anul 1956, primul meu an de facultate. Ceva s-a mişcat în lumea
studenţească, s-au schiţat primele proteste, primele breşe, nu numai în
Bucureşti, dar şi la Timişoara, la Cluj… Ceva grav ar fi putut să se întîmple
şi politrucii şi-au intensificat veghea. S-au simţit unele îmbunătăţiri în
condiţiile de la cantină. În următoarea vacanţă de vară s-au făcut eforturi
speciale spre a trimite în tabere cît mai mulţi studenţi. Prudenţă şi
persuasiune. Am văzut eu însumi pentru prima dată marea. O revelaţie.)
În
rezumat, Labiş „teribil şi onest” cum însuşi o spune, îşi asumase riscurile,
căci ştia prea bine ce-l aşteaptă: “pasărea cu clonţ de rubin”. S-a întîmplat
însă parcă prea repede, poate nu astfel au vrut să-l blocheze, aruncîndu-l sub
roţile tramvaiului 13, în staţia Colţei. Acest amănunt cu Colţea îmi scăpase,
căci încă de pe atunci circulau legende; de fiecare dată cînd treceam prin
Piaţa Rosetti, în drum spre facultate, în dreptul unui restaurant Nicoreşti,
(Singapore, de nu mă înşel) îmi închipuiam scena de noapte: poetul Căprioarei împins de securist de pe scara
tramvaiului. Eu neputincios să opresc oroarea... Poezia lui mi s-a părut de
domeniul miracolului lingvistic, o ştiam pe dinafară, ca atîţia alţii din
generaţia noastră.
(Fragment din Himera literaturii, ed. Curtea Veche, 2007, paginile 99-102)
Alţi scriitori:
Gh. Chivu, n. 1912
Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2004
Joi, 2 septembrie. La 13:00 la Inst. Cult. Rom., unde Uniunea Latină
acordă premii. Vreo 3 ambasadori, plus Eugen Simion, Eugen Uricaru, Aug. Buzura în
chip de vedetă, Angela Martin (probabil soţia lui Mircea M., Ion Mircea,
Gabriel Dimisianu, Ion Ungureanu, Al. Mironov - pe care îl atac şi acceptă 20
exemplare din Veneticii. Stau cu
Andrei Ionescu şi Micaela Ghiţescu, ea îi va da Veneticii lui A.I. să-l citească şi să scrie despre. După
discursurile celor patru, Buzura, Martin, Muşina, toate direct în franceză,
cînd ieşim în grădină, îl abordez pe Ion Ungureanu care promite să trateze cu
Mihai Cimpoi. Eu, cu curajul celui sictirit: Citiţi cartea, scrieţi despre ea,
o sută de ani din istoria trăită a Basarabiei. Eu ce să mai fac pentru cauză?!
Să scriu cartea din nou?
Citesc în ALA, Secolul
totalitarismelor. Vasili Grosman, figură emblematică, face politica lui
Stalin, apoi hitleriştii îi omoară mama. Scrie: pentru o cauză dreaptă:
îngenuncherea individului în faţa unei identităţi abstracte
stat-partid-poliţie. Un stat fără libertate politică, estetică, administrativă.
Noi cekiştii am pus la punct o teză superioară: nu există pe pămînt oameni
nevinovaţi. “Dincolo sau dincoace de sîrma ghimpată viaţa în esenţa ei secretă
era aceeaşi”. Ejov, Beria. Prima generaţie, a bolşevicilor fanatici, care
torturau; a doua generaţie, o tagmă de carierişti profitori: nomenklatura. De
fapt italienii şi nemţii nazişti au început prin a imita pe scară naţională
naţional-socialismul rusesc, …din unghiul victimelor, prin prisma suferinţei
umane”.
Genocidul sovietic în trei etape: - al ţăranilor
ucrainieni – exproprierea a 6 milioane de oameni, executarea sumară; - deportarea;
- înfometarea forţată a populaţiei rurale, cu degenerarea pînă la forme de
canibalism…
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu