12 decembrie: Marin Bucur, n. 12 dec. 1929 - d. 5 febr. 1994

       

Dâmboviţean din comuna Podul Rizii, a făcut liceul Ienăchiţă Văcărescu din Târgovişte, apoi Filologia de la Universitatea din Bucureşti, fiind reţinut încă din ultimul an 1952-1953 ca asistent de G. Călinescu, acesta angajându-l şi la Institutul de istorie Literară şi Folclor, unde a desfăşurat o largă activitate, ajungând şef de sector şi de unde a  pornit în eternitate. Un interimat 1962-1966 de redactor la Luceafărul, în echipa Eugen Barbu. Trece un doctorat cu C. A. Rosetti. Perfecţionări de studii la Moscova, Paris, Berlin. Participări la sesiuni ştiinţifice la nivel european. Va iniţia şi conduce seria de Caiete critice Mihai Eminescu, între 1972-1985, şase volume.

Debutase publicistic în 1950, în Viaţa românească, iar editorial în 1966, însă nu cu studii de istorie literară, ci cu un roman: Zi de vară până-n seară.  A mai publicat şi alte lucrări de imaginaţie, printre care La apa Vavilonului. A colaborat la nenumărate reviste literare din ţară şi din străinătate, a îngrijit şi prefaţat ediţii: din Camil Petrescu, Magda Isanos, Dinicu Golescu, Ion Ghica, Anton Bacalbaşa, Liviu Rebreanu. A scris studii de biblioteconomie românească şi franceză: Documente din arhivele franceze privitoare la români. A publicat monografii: Ovid Densusianu, C. A. Rosetti, aceasta completată cu publicarea Jurnalului, apoi a Corespondenţei cu Maria Rosetti. La fel a procedat în cazul lui I. L. Caragiale (ca de altfel şi în cazul Blaga), reluând cercetarea documentelor, întocmind o biografie, urmărind destinul textelor şi acreditând ideea că viaţa lui I. L. Caragiale este o altă operă a marelui dramaturg. A coordanat câteva lucrări de sinteză ale Institutului, a publicat lucrarea de siteză Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu. Nu numai de aici, dar din tot ce a publicat se degajă ideea abordării istoriei literaturii după modelul călinescian; a cultivat de asemenea eseul critic, studiul comparatist. A mai îngrijit ediţii din Tocilescu, Artur Gorovei, Ovid Densisianu. Un cercetător cu mare deschidere, unul dintre istorici literari de primă linie. În 1998 biblioteca din Sălcioara, Podul Rizii a primit numele lui Marin Bucur. (Un coleg de institut, istoricul literar Ioan Scurtu, m-a abordat cândva, doritor să-i punem o placă memorială lui M.B., la o adresă din Piaţa Gării de Nord, unde locuia la bloc - Cu acea ocazie am aflat că era soţul poetei Victoria Ana Tăuşan, supravieţuitoare. -. Dar deja venise criza, am fost nevoiţi să sistăm proiectul plăcilor memoriale. ..)

Opera:  • Zi de vară până-n seară, Bucureşti, 1966;• Ovid Densusianu, Bucureşti, 1967;• C.A. Rosetti. Mesianism şi donquijotism revoluţionar, Bucureşti, 1970;• Lucian Blaga. Dor şi eternitate, Bucureşti, 1971;• La apa Vavilonului, Bucureşti, 1971;• Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu, Bucureşti, 1973;• Poezie. Destin, dramă, Bucureşti, 1982;• B. Fundoianu (Benjamin Fondane). Priveliştile poeziei, Bucureşti, 1985;• Opera vieţii. O biografie a lui I.L. Caragiale, vol. I-II, Bucureşti, 1989-1994, vol. III: I.L. Caragiale. Lumea operei, ediţie îngrijită de Ştefan Ion Ghilimescu, Piteşti, 2001.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Marin_Bucur

http://www.bibnat.ro/biblioteci.php?id=951

Alţi scriitori:

Tudor Octavian, n. 1939

Felix Aderca, n. 26 martie 1891 - d. 12 decembrie 1962.



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2004

 19 sept. Două ore de discuţii febrile cu Ion Murgeanu, mai întâi acasă la el şi apoi plimbându-ne prin cartierul lui. Pentru că se referă laudativ la mine, îl temperez, spunându-i: Încet, încet simt că devin omul care aş fi vrut să fiu încă din tinereţe, când dorința este mai puternică decât mijloacele. Ne oprim în dreptul gardului bisericii unde a fost înmormîntat Galeriu. Să-l odihnească Dumnezeu!, șoptesc. Prin spatele nostru trec doi ţigănuşi, vorbind despre Galeriu. Iată un exemplu cît se poate de simplu despre ce înseamnă să intri în conştiinţa publică. Îţi pronunţă numele şi oameni care nu te-au cunoscut niciodată. Aflu că G. avea o optime de sînge evreesc. IM crede că evreii creştinaţi au o fervoare în plus. I l-a prezentat pe Steinhardt, i-a îmbrăţişat pe amîndoi, în stilul său, spunînd: Acum vă cunoaşteţi. Vorbiţi împreună.  Or, IM s-a crispat, nu i-a putut spune nimic aceluia.

Peste cerul amurgului, straturi subţiri de nori coloraţi de la vînăt şi gri, la auriu, roz, arămiu şi…

Boul, îmi spun, se bucură cînd paşte iarba cea grasă din luncă, nu se va opri din păscut pînă nu-şi umple la refuz burta. Dar ce simte iarba luncii, în tot acest timp? Probabil sufletul ierbii se bucură, intuind că în locul smocurilor retezate se vor ridica fire noi, proaspete, viguroase… Se bizuie pe rădăcinile sale, asupra cărora vita nu are nicio putere.  Nu cumva şi sufletul speciei umane se bucură atunci cînd cei vechi mor şi lasă locul unor fiinţe fără prihană, care să ia viaţa de la început, cu fervoare şi naivitate?

Nu vă mai gîndiţi hipnotic la ce se va întîmplă dincolo, ci căutaţi să vă bucuraţi de comorile pe care le aveţi în preajmă, clipă de clipă, ”în toate zilele vieții…” : familia, prietenii. Natura, animalele, gâzele… evenimentele…

Uneori ai impresia că lucrurile s-au limpezit; că ai depistat ţinta spre care se îndreaptă lumea, o ţintă care s-a concretizat în sfîrşit, ca prin minune, alegîndu-se dintre atîtea aspiraţii încîlcite – iar în secunda următoare ţi se pare că toţi din preajmă s-au edificat şi ei cu privire la sensul vieţii lor: dar aşteptaţi, aşteptaţi şi cîndva vă daţi seama că nu fusese vorba decît de alte sintagme, de alte sloganuri, care reuşiseră să mascheze lipsa oricărui sens…

 (din Gândirea înceată, jurnal 2000-2006, în manuscris)

Va urma