5 decembrie: Aurora Cornu, n. 6 dec. 1931

S-a născut la Proviţa de Jos, judeţul Prahova (atenţie dlor lingvişti: Proviţa vine de la Prahoviţa!) dintr-o familie de agricultori. Lucrul ce se menţionează imediat după locul naşterii este faptul că a fost prima dintre cele trei soţii ale lui Marin Preda. S-au cunoscut când ea nu avea încă 20 de ani, tânără de o mare frumuseţe, iar Preda avea 32 de ani. Au fost împreună între anii 1954 şi 1959. S-au despărţit în principal pentru că Preda iubea mai mult decât orice pe lume propria-i creaţie literară, pe când Aurora Cornu dorea să vadă lumea, nu numai pe cea din România, bineînţeles. De fapt fusese colegă la Şcoala de Literatură cu Nicolae Labiş şi, după propria mărturisire, când a murit Labiş şi-a dat seama că în comunism totul este posibil, în rău, fireşte, şi a dorit să stea cât mai departe.

La Paris a făcut critică literară la emisiunile Monicăi Lovinescu. A jucat în 1970 rolul principal dintr-un film Le genou de Claire, apoi a făcut un film de autor. A trecut pentru trei ani în Anglia, unde a făcut film şi a fost soţia unui reporter Aurel Cornea. Au urmat cinci ani în Statele Unite, după care a revenit la Paris. La o revenire în România, prin 1979, Marin Preda i-ar fi cerut permisiunea de a scrie despre dragostea şi căsnicia lor. Cum a scris despre toate acestea, în Cel mai iubit dintre pământeni este altă poveste; A. C. opinează că autorul a croit lucrurile după necesităţi romaneşti, luând de ici şi de colo ceea ce intra în reţeta romanului, şi că în general, s-a cam grăbit cu elaborarea romanului, poate presimţind sfârşitul. În România, Eugen Simion a insistat să-i fie publicate scrisorile de dragoste primite de la autorul Moromeţilor, de care criticul literar s-a ocupat cu asiduitate. Alte scrieri ale Aurorei Cornu, care debutase în presă, apoi şi editorial cu volume de poezii, de data asta proze scurte şi romane, scrise în engleză însă localizate  pe plaiuri dunărene, sunt prevăzute să apară în România.

Opera literară:  Studentă. Poem, Editura Tineretului, Bucureşti, 1954;  Distanţe. Versuri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962;  La déesse au sourcil blanc‎, 1984;  Romanian Fugue in C Sharp. A Novel and Nine Stories, 2003; Fugă spre centru, Editura Albatros, Bucureşti, 2005 (traducere de Radu Paraschivescu).

Citeşte mai mult:  http://www.autorii.com/scriitori/aurora-cornu/

 http://agonia.ro/index.php/author/0032557/index.html

În numărul pe noiembrie 2014 al revistei Argeș a apărut, la pagina 20-21, o cronică literară de Ion Lazu la romanul Jocul de-a viața de Ana Calina Garaș.  Îl reproducem mai jos:

Ana Calina Garaş – Jocul de-a viaţa… şi truda scrisului.

- un eseu de Ion Lazu-

Dintr-un neam de bănăţeni mai înstăriţi, s-a născut, ca prâslea al familiei, după trei (”fraţi mai mari,/ unii morţi alţii plugari” – Ion Barbu),  în localitatea Domaşnea, fostă în vremea austro-ungarilor sat grăniceresc, cu ţărani liberi, meniţi să apere hotarele imperiului. A urmat şcoala primară şi pe cea secundară în satul natal, apoi a dat admiterea la Şcoala pedagogică din Caransebeş. În perioada învăţământului, tatăl, trecut la chiaburi, a trebuit să se angajeze într-o fabrică de cherestea, spre a-şi augmenta dosarul. A fost învăţătoare la Jimbolia şi Timişoara. Aflată cu elevii săi într-o tabără de vacanţă, s-a îndrăgostit de un pictor bucureştean, şi reciproca - iubire la prima vedere -, urmându-l pe artist fără ezitare în Capitală.  Un fiu, care a moştenit darul artei grafice de la tatăl său. Acesta pleacă la Paris, unde participă la o expoziţie de grup, refuzând să se mai întoarcă. La vârsta de 14 ani, fiul îşi vede viitorul compromis din cauza dosarului (tatăl transfug); mama epuizează toate încercările de a-l înscrie la vreo şcoală de arte plastice din ţară, apoi, în disperare de cauză, cere expatrierea. 

(Dar s-o cităm pe autoarea însăși: 

Ana Calina Garas - Scurtă notă bio-bibliografică:

Viaţa îmi este o fugă prin lume.

Născută în comuna Domaşnea, am făcut Şcoala Pedagogică la Caransebeş, am profesat în Banat la Timişoara, m-am căsătorit la Bucureşti. În Belgia am emigrat, acolo nu m-am dat în lături de la nici o strădanie.

Am învăţat disciplina muncii la Bruxelles, loc de iniţiere Phyto-bio-dermie şi acupunctură, Institut de Estetică,

Simplitatea eleganţei am înţeles-o la Paris. În America, unde banul e rege, am făcut bani şi am pus cu dor în cărţi gândurilr mele.

Ca valul chemat de Mare, am revenit în Europa. Trăiesc între Bucureşti, Londra şi Bruxelles. Date mai precise despre mine le găsiţi în cărţile mele, dacă o să aveţi curiozitatea să le citiţi.

JOCUL DE-A VIAŢA, roman

MASCA NOROCULUI,  roman

BRODERII ÎN VID, poezii

TAINA, roman

LIBERI SĂ IUBIM, roman

BRODERII ÎN VID VOL.2, poezii)

  Ana Garaş, persoană empatică, cu vocaţia prieteniei, atrasă irepresibil de artă, de pictură, muzică, literatură iar mai simplu spus: de iubire, artă, frumos şi adevăr, citeşte, vizitează muzee, se mişcă în cercuri de artişti, şi între timp îşi deschide un cabinet de cosmetică şi presopunctură, având mare succes profesional, dar şi ocazia de a cunoaşte viaţa de taină a multora dintre pacienţi.  Gândul de a valorifica în scris aceste experienţe îi dă târcoale, dar şi mai aprig o îmbie la scris amintirile bănăţene, dorul de ţară, neostoit. Potenţat de ideea imposibilei întoarceri.

O etapă a vieţii se încheie, în continuare se va ocupa cu succes de afaceri imobiliare. Continuă să scrie, pradă amintirilor din copilăria domăşneană şi, după câteva descinderi emoţionale în Banat, imediat după Decembrie 89, la începutul anilor 2000 se reinstalează în Bucureşti, însă împărţindu-se între străinătate şi ţară, între îndeletnicirile care îi aduseseră succes social şi truda pe pagina de literatură. În decurs de doar 10 ani îi apar pe rând la prestigioase edituri din capitală următoarele cărţi: Jocul de-a viaţa,  roman,   Masca norocului,   roman,  Taina, roman, Broderii în vid, poezii, Liberi să iubim, roman. De menţionat că de grafica acestor cărţi s-a ocupat fiul scriitoarei, Răzvan Roată.
*

Într-o vreme ca aceasta pe care o parcurgem cu inima strânsă, când preocuparea pentru literatură a societăţii a căzut pe ultimul loc, şi asta nu numai pe meleaguri carpato-danubiene, ci în toată lumea, noua venită printre scriitori este nevoită să se racordeze unei vieţi literare dâmboviţene dezafectată, autistă, care îşi deserveşte menirea; trebuie să vedem un semn cu deosebire bun şi dătător de speranţe în faptul că romanele Anei Calina Garaş au fost întâmpinate cu viu interes din partea publicului cititor şi cu aprecierile elogioase, fără echivoc, ale unor actanţi de primă linie ai exegezei noastre, precum Irina Mavrodin, Cornel Ungureanu, Emil Lungeanu, Dan Puric, Mihai Antonescu, Lucian Gruia, ale altor condeie de prestigiu.

Cum era de aşteptat, au fost lansări de carte, interviuri la Radio şi TV. Ana Calina Garaş este membră a USR, Filiala Proză Bucureşti.

Instruită nu doar la / şi pentru catedră ci cu atât mai mult la / şi pentru şcoala vieţii, ucenicind la clasicii literaturii dar şi la modernii şi posmodernii care merită atenţie, Ana Calina Garaş, talent nativ substanţial, necontrafăcut, a înţeles un lucru esenţial: că trebuie să-şi slujească vocaţia scriind simplu, la cald, despre lucruri trăite şi simţite de dânsa, începând cu copilăria mirifică într-un sat submontan din zona Mehadia-Caransebeş, să reînvie în paginile sale de proză oamenii locului, striviţi sub necruţătorul tăvălug al istoriei postbelice; pe această direcţie, de mai mulţi încercată, dar în care prea puţini au izbândit la propriu,  A.C.G. este un cântăreţ plin de har al frumuseţilor vieţii în mijlocul naturii, este în acelaşi timp un cronicar sensibil şi creditabil, căci bun observator al nemaisfârşitelor pătimiri ale sătenilor, imediat după instaurarea comuniştilor, cu tot ce a însemnat aceasta: abrogarea valorilor tradiţionale (hărnicie, cinste, credinţă în Dumnezeu, devotament pentru familie), punerea în funcţiune a oribilei  maşinării a lupte de clasă, vizând distrugerea personalităţilor de frunte din orice comunitate, prigonirea şi exterminarea partizanilor şi a tuturor celor care îi sprijiniseră în vreun fel, continuate cu silniciile pentru colectivizarea forţată a agriculturii şi cu manipularea grosolană a maselor. Foarte rar mi-a fost dat să citesc, descrise cu atâta precizie, fără cedări şi poncife stilistice, scene din luptele partizanilor bănăţeni, hărţuiţi de trupele securităţii, împuşcaţi fără milă (şi fără somaţie).

Dar ceea ce face farmecul irezistibil al acestei autoare cu destin insolit este caracterul muzical-înflorit al textelor sale, revenirea motivelor, reluarea în alt ton a unor imagini cu funcţie de liant al scriiturii. Unul dintre aceste laitmotive (dar sunt şi multe altele: al bunicii, al prietenei din copilărie, al cântăreţului la taragot, al sălaşului izolat, al scrânciobului, al câinelui, al vecinei etc, etc) este drumul foarte lung, de 5 km, parcurs în fiecare zi, în singurătate absolută de copilă, de la sălaşul răzleţit pe Mala Lungă şi până la şcoala din mijlocul satului şi apoi întoarcerea acasă, tot singură, la sălaşul din vale, odată cu declinul luminii; acest drum este un adevărataxis mundi şi este o călătorie iniţiatică, cu toate semnificaţiile aferente; din sălbăticie în răscrucea comunei; de la ancestral la instituţional - deci un parcurs al civilizării; din valea îngustă la zările dezgrădite ale satului; din  extrema singurătate primordială, cu fiori de frică, la maxima larma voioasă a şcolarilor adunaţi în curtea şcolii, de la semiîntunericul din vale, în crăpatul zorilor, la  lumina scăpărătoare a dimineţii însorite; de la visătorie în iarba din livadă la comuniunea cu tovarăşii de joacă; singurică pe drumeag şi pe cărarea dintre fâneţe, cu desaga la spinare, încâlcindu-se în iarba înaltă, speriindu-se din orice, cântându-şi sau născocind poveşti ca să capete curaj, îndemnând la deal ca să nu întârzie la şcoală, ori uitând de sine în jocurile încropite; cu parcurgerea în transă a tuturor splendorilor şi încântărilor naturale, dar şi a spaimelor, a primejdiilor ca atare,- de la cântec la frisoane, de la petalele florii la colţii fiarei; şi era de neevitat la dus şi la întors traversarea spăimoasă a pădurii lui Lozici, o piatră de încercare pentru forjarea caracterului; mereu cu teama lupilor care la un moment dat o urmăresc până la intrarea în sat... Mala Lungă, toponim ce intră astfel cu drepturi depline în literatura noastră este un topos singularizat, este centrul universului pentru copila care deschide cu uimire şi nesaţ ochii asupra lumii, ca să şi-o asume şi să o trăiască fără rest.

La sat, moartea pare zeiţa tutelară; veşnicia, da (Blaga), dar şi principalul ei conbustibil: moartea. Iar până atunci, între vecini, o solidarizare în destin dar şi multe durităţi, care au erodat la temelia relaţiilor comunitare: cearta, invidia, pumnii, clevetirea care se proliferează exponenţial cu înaintarea în vârstă. Babele clevetitoare, care despoaie viaţa de orice urmă de frumuseţe.

Scriitura romanului, în ton confesiv, - între visătorie, rememorare, mărturisire şi spovedanie - este o suveică neobosită, ţesând noutăţile prezentului printre imagini recuperate din prima copilărie; în urzeala scriiturii, conferindu-i trăinicie şi culoarea afectului;  se simte permanenţa dorului de ţară, în forme ardente, imperative. Şi, în subtext, înţelesul că şi dorul de ţară este electiv: nu poţi să crezi în valoarea şi temeinicia neamului tău, din care te-ai desprins şi după care tânjeşti, dacă nu ai convingerea propriei valori şi temeinicii. Ticăloşii nu au ceea ce îndeobşte numim „iubirea de moşie”.

O carte de multă înţelepciune, oferită cititorului, după o experienţă de viaţă larg-cuprinzătoare, ce a fost împărtăşită / probată mai întâi direct, celor care i-au prilejuit autoarei aceste reflecţii despre viaţă şi rosturile ei şi abia după aceea trecute pe coala de hârtie. În metafizica sa practică, ACG ne sugerează deschiderea spre înţelesurile lumii şi acreditează ideea unor soluţii de viaţă personale, pe baza propriilor intuiţii; ea ne propune acest model de urmat: munceşte pe rupte, până la epuizare ca să-ţi câştigi pâinea zilei în sudoarea frunţii – iar odată ajuns la capătul puterilor vei constata cu uimire că izvorul energiilor nu a secat, el îşi are sursa în sufletul şi în credinţa ta; în momentele de cumpănă ale vieţii, întreabă în toate părţile, informează-te, cere sfaturi de la cei care se arată binevoitori, dar la urmă ia hotărâri pe cont propriu, asumă-ţi răspunderea, descurcă-te singur! Cel mai de nădejde prieten îţi eşti tu însuţi. Nu poţi fi în prietenie cu lumea dacă îţi eşti însuţi duşman.

Un abecedar şi o glossă, - a bunului simţ, a cuviinţei, a demnităţii personale, a independenţei de spirit şi a libertăţii de autoexprimare.

O sinceritate absolută, deconcertantă dacă n-ar fi şi programatică, o dorinţă de mărturisire care nu se teme de excese, nici de reacţii reprobatorii. Eu vreau să spun până la capăt ce am de spus, plăcut sau neplăcut, fiecare e liber să mă judece pentru opţiunile şi susţinerile mele. Cititor al acestor mărturisiri duse la ultima consecinţă, simţi cum în mintea ta se instaurează un glas inconfundabil, este din nou tema copilului universal, acel nucleu vital care-şi revendică locul printre semeni şi îndreptăţirea existenţială. Copilul va parcurge un proces de autoconstituire, de la sfială şi neîncrederea în sine, la dorinţa de a fi luat în seamă de convivi; şi apoi, în mod minunat, de la încredere în posibilităţile proprii; până la jubilaţia trăirii paroxistice nu mai e decât o jumătate de pas. Începi să te gândeşti că un succes mai mare decât cel scontat ar duce la pierderea controlului, la supraestimare personală; pe de altă parte îţi spui că e vorba de riscurile asumate ale stilului confesiv, care tinde să acapareze avanscena.

În consemnarea discuţiilor cu clientele de la institutul de cosmetică, nu avem doar istorii personale intime, pline de înţelesuri dureroase, nici doar pretextul pentru a ni se transmite convingeri ale autoarei, nedumeriri şi frustrări, ci ni se prezintă o investigaţie laborioasă a stării de fapt a  societăţii vest-europeană a anilor 80-90. O insaţiabilă curiozitate privind natura ascunsă a firii omeneşti, o dorinţă sinceră de a afla cheia personalităţii umane, taina  ce o ajută să se menţină deasupra, în vârtejul evenimentelor şi de a înţelege mersul lucrurilor, toate aceste căutări şi scormoniri au contribuit indicibil la edificarea spirituală a autoarei. Specialistul în presopunctură este un psiholog adhoc şi un confesor implicat, totodată un subtil sociolog, dublat de un moralist şi de un futurolog. Aflând poveşti dramatice, eşecuri intime, autoarea ajunge să se întrebe despre viitorul omului ca atare, în era consumismului, a excesului de comunicare ce în mod paradoxal a anulat efectele benefice ale confesiunii între prieteni de-o viaţă...

ACG are tactul de a nu absolutiza un punct de vedere personal, ea acreditează ideea că fiecare relaţie este o ecuaţie cu soluţii inedite, puse în pagină de viaţa însăşi, rezolvate prin soluţii de unică folosinţă.

Există o dinamică a preferinţelor, dublată de acumulări durabile - după pasionata muncă la salonul de cosmetică, ACG se lasă furată de o altă pasiune, dându-i câmp deschis să se desfăşoare: patima scrisului; o devoţiune lasă goluri existenţiale, dacă nu e succedată de o altă pasiune, la fel de acaparatoare.

La New-York, autoarea-mărturisitoare trăieşte o a doua dezrădăcinare, aceasta chiar mai dură, într-o lume a frigidităţii interumane, în faimosul „pustiu de 11 milioane”, cum îl numise Tennessee Williams. Confirmările succesive, succesele sociale nu-i anulează  zbuciumul interior, personajul-narator caută mereu dovezi care să-l confirme.

Pe scriitorul adevărat îl înţelegi mai lesne din scris decât din prestaţia sa în societate. Desigur, un scriitor contează prin operele sale -, dacă ele sunt valabile totul e în regulă şi se omologhează, oricât de târziu - căci nu contează decât opera finită. Iar pe de altă parte, faptul că scriitorul X are talent cu carul, dar nu se îndeamnă la scris, că Y este un stilist inegalabil, dar fără operă, nu au nicio relevanţă. Primează opera.  

Astfel, lucru mai rar întâlnit la noi, avem din partea unei persoane care s-a realizat în plan social o poveste emoţionantă de viaţă dar şi o carte a bunelor intuiţii puse la lucru în mod optim. Nu da de-oparte ce-ţi spune raţiunea, nici nu respinge aprioric ce-ţi spune inima, dar nu neglija nici ce-ţi spune intuiţia, în clipele ei de graţie.

Vezi și www.centrul-cultural-pitesti.ro