Ardeleancă din comuna Cozma, fiica unei
muncitoare şi a unui ofiţer, a făcut şcoala primară în comuna natală, liceul la
Tg. Mureş, cu bacalaureat în 1968, Facultatea de filologie la Bucureşti, cu
licenţa în 1974, dedicându-se scrisului. Debutase editorial încă în 1972, la
recomandarea profesorului Al. Piru. Va scrie poezie, va publica interviuri,
reportaje, cronici literare şi teatrale, iar din 1980 va fi redactor la
Contemporanul. După 1990 a înfiinţat editura Miron, în parteneriat cu poetul
Ion Lilă, soţul ei de pe-atunci, şi a făcut mare succes de librărie cu
traducerile în serie a romanelor Sandrei Brown.
O poezie vitalistă, impetuoasă, jucând
candoarea şi frecventând pe rând tema timpului care le macină pe toate:
corpuri, sentimente, frumuseţi, graţie, natură, cosmos, idee care induce o
foame insaţiabilă de trăiri la maximă intensitate. Stilul evoluează de la
candid-impetuos la hieratic, apoi la simplităţi bine asimilate din Cântarea Cântărilor şi se opreşte apoi
la prozaisme, la autoironie şi dezabuzare. O traiectorie lirică ce a
stârnit intense comentarii ale criticii de întâmpinare, dar nu a reuşit
să instituie un nume de primă linie în lirica feminină a vremii.
Opera literară: • Cuvintele,
frumoase flori, Bucureşti,
1972;• Biciul albastru, Cluj Napoca, 1974;• Inorogul alb, Bucureşti, 1976;• Mai mult pasăre decât înger, Bucureşti, 1978;• Boala crinilor, Bucureşti, 1980;• Obiectele verii, Bucureşti, 1980;• Existenţa poetului, Bucureşti, 1982;• Vara pierdută, Bucureşti, 1989;• O poveste de-o zi, Bucureşti, 1990;• Mai mult pasăre decât înger, Bucureşti, 2002.
Citeşte mai mult:
http://www.crispedia.ro/Mara_Nicoara
Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, pag. 83
13 aprilie 1980. Am scos din maşină
prefaţa la Pietre.
Între
timp am dat o fugă la Slatina. M-am întreţinut cu Aurel Gagiu, pe temele
noastre dintotdeauna: prieteni comuni, literatură, scene de viaţă. Pe tren, la
ducere, cîmpul sub apă, după o iarnă cu mari nămeţi şi o primăvară cam tîrzie,
ploioasă. Să vezi piaţa, la vară! Pe tren am citit poeziile Marei Nicoară – e o poetă, totuşi, iar invenţia
metaforică e de necontestat; însă multe imagini sunt reluate, motivele trec de
la un text la următorul şi, mai mult, există o desfăşurare a frazei
previzibilă, de la un punct încolo. Îmi închipui că o astfel de poezie poate fi
încercată şi pe calculator, mai ales că are şi episoade iraţionale, stranii,
aleatorii. Unele poeme par confecţionate cu material cărat de la poeziile de
alături. Însă îşi trăieşte poezia, şi ar fi de înţeles că mizează totul pe ea.
Poezia zilei: Mara Nicoară
Ars poetica
Să nu aud secunde
cum pindesc
Fosnind plaminii
de lupi suri
Sa nu aud de vreme cum albesc
In garderoba hainele la cusaturi
Neauzit sa iti prelingi
Pisoi cuminti cu pasii in mers
De teama ca-nfiori peretii
Cuvintelor nu da un sens invers
Si aerul sa
nu-ndraznesti sa-l superi
Cu gest
altfel ca de statuie
Intoarce-ti
pasarile-n gene
Ca singele-mi
albit il suie
Si nici in
vis sa nu deschizi
Spre-aiurea
vreo bolnava usa
Caci pleoapa
cerului intoarsa
Va cerne in
oglinzi cenusa.
Șoseaua
cu plopi
Inalti sint plopii
acestia oprind zapezile
Cazind in valuri
din cer, de pe cimp venind
Dar eu intru sub
pleoape si trag bine zavorul
Calatorim cu
viteza prin lume
Si credem ca e
bine si ne miram
Cind umbra dreapta
a unei pasari
Ne leaga privirea
de-o stea
Pe frunte
Lumina imbatrinita
asaza miini vestede
Inaintam, inaintam
pe uda si cenusie
Frunza plopului
care nu stim unde duce.
Patrie
Tu esti in singele
meu cum este timpul in pietre.
Desigur, primavara
padurea isi desface aripile si
se ridica,
Desigur,
intotdeauna zapada pe munti e albastra
de umbra stelelor,
Desigur, de atitea
vise pornind in zbor orasele sint mai aproape
de luna,
Desigur, parul
fecioarei palide e mereu tinar in lanurile de
porumb,
Dar, patria mea,
pentru ca tu in singele meu esti, cum
timpul este in pietre
Primeste in fata
portilor tale cintecul meu Vesnic arzind cu flacara inalta.
ginduri de toamna
Dumitru Alexandru, n. 3 dec. 1929 - d. 27 apr. 1992
*** (inedit)
Ceasornicul secunda nu-şi mai bate
Iar timpul m-a şi smuls de pe oblînc.
Nimic nu mă mai mişcă în adînc
Tăcerea stăpîneşte peste toate.
Că doar cu vise viaţa mi-am umplut
Cît timpului i-am stat semeţ în şa
Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut
Săgeată de la arc spre ţinta sa.
Nu-i rost de-ntors, nici să mă-nfig în
ţintă
Cine-ar putea în ceas tîrziu să mintă?
De vină-s, căci cu vise mi-am umplut
Timpul ce m-a ţinut semeţ în şa,
Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut
Săgeata de la arc spre ţinta sa.
Ion Lazu - Poezia 3 decembrie
lui
Dumitru Alexandru, in memoriam
Îngere şi îngere
Cin’ţi-a fost tăiat
Spre a noastră plângere
Aripile de zburat?
Ţi-au rămas doar cica-
tricele pe spate,
Ca dovadă şi ca
Rupte omoplate...
Cine-ţi dete, îngere,
Pentru zboruri vadul
Unde-s în atingere
Raiul şi cu Iadul?
Încotro mai năzui,
Care ţi-o fi ţinta?
Nu cumva tu răzui
Decojind oglinda?
Ori faci prăbuşirea
Inversă, zburândă –
Să ne mântui firea
Cu a ta izbândă
În ruină blândă?
1987
(din volumul Poemul de dimineață, 1996)
*
După lupte la baionetă cu colocatarii din
blocul cu pricina, am reușit să pun placa memorială pentru scriitorul Dumitru
Alexandru, în Aleea Someșul Mic, nr. 3, Bloc F-4, S. IV (Berceni, zona
Străduinței)
Alţi scriitori:
Petre Ţuţea, n. 6
octombrie 1902 - d. 3 decembrie 1993.
Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2004
25 august. Dacă tot aşa cum ideea de Naţiune-Patrie ne aduce în suflet o teribilă
tulburare iar în ochi lacrimi fierbinţi de devoţiune, de ataşament, am fi
sensibilizaţi din pruncie la idea de dreptate, atunci ar mai exista atîta
încrîncenare în lupta cu semenii noştri?, ne-am mai smulge unul altuia cu atîta
ferocitate bucătura de la gură?
Dezamăgit rău de Cărtărescu –Orbitor 2 – se autopastişază, se calchiază, se reia şi se repetă la
modul strident, rudimentar, aşa încît data trecută îmi stîrnise entuziasmul la
maximum pentru universul lui straniu, pentru procedeele psihedelice, poate –
iar acum nu mi se pare decît un biet grafoman, chinuit de idea că trebuie să
scrie mai departe, orice, ca să nu dispere, ca să aibă fanii lui încă un
subiect de admiraţie…orbitoare-oarbă!
În schimb citesc cu interes Preda-Jurnal intim şi atelier de creaţie, atent mai ales la evenimentele
istorice de pe vremea lui Antonescu. Scîrbit rău de legionari, de Hitler. Iar
Eugen Barbu, scandalizat de întoarcerea armelor la 23 august, îl înjură
birjăreşte de mamă pe regale Mihai, pentru a-l fi arestat pe Antonescu,
credincios pînă în ultima clipă marelui Hitler! Romul Munteanu l-a băgat la
închisoare pe un profesor universitar – să aflu despre cine e vorba. Petru
Dumitriu a scris foarte elogios despre debutul în proză al lui Preda, Întîlnirea din pămînturi, cu
sensibilitate şi aplicaţie. Apoi s-au invidiat-concurat unul pe altul. Ciudat
şi simptomatic: P.D. nu i-a citit Moromeţii
lui Preda, doar s-a uitat prin roman şi atît. Probabil de teamă să nu-l inhibe?
Nu avem disponibilitate pentru colegii de viaţă literară, nici măcar pentru cei
din prima linie… Iar Aurora Cornu nu a citit Risipitorii, deşi ştia că acolo e vorba despre ea… Ciudat de tot! Să fie forme de eludare a realităţii?
Lidia îmi spune astă seară, revenind de la Nicola – şi
după ce se întîlnise la prînz cu Carmen Trocan, fosta colegă la școala populară
de teatru, aceea într-o criză de isterie anti-Herbalife: Multe aş fi vrut să
fie altfel în viaţa mea, în afară de un singur lucru: căsătoria noastră! În
fine, recunoaşte verbal ceea ce era evident de altfel. Tot ea, gîndindu-se probabil
la cele două cu care se văzuse, exclamă: Ce bine, ce noroc e să fii om normal!
Va urma
Am postat ieri pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman următorul comentariu la o povestirea sa, apărută în cel mai recent număr al revistei Hyperion:
Antologică povestire, prietene DAD! Am perceput-o ca pe un text care se înscrie pe drept în fondul de aur al prozei noastre dintotdeauna, deci de la preclasici la postmoderniști. Este aici tonul înalt al scriitorilor de mare forță care ne-au legănat tinerețea și ne-au indus alfabetul esteticului. În astfel de cazuri, lucru de mirare!, nici nu mai interesează numele celui care a mijlocit minunea. Îi vezi pe cei doi îndrăgostiți coborând din autobuz, croind-o peste luncă spre casa părinților Ninei, percepi îndată că fericiții localnici au cu totul alte griji ori îndeletniciri decât să-și repare gardul, să tencuiască pereții casei, să-i cârpească acoperișul sau, doamne ferește!, să scoată apă din fântână pentru cocoș, pentru purcei, pentru vaca bălțată. Edenul e chiar aici, în găleata cu vin nou, în ulcica de pe unica scândură îngustă a mesei, vinul s-a substituit apei practic peste tot, inclusiv în biberonul fericitului prunc trezit din somn de crampele burticii... . Și dacă vinul de viață lungă te îmbie în grădina edenului, atunci nici urmă de răutate între oameni, nici strop de ură ori gâlceavă, căci s-a instituit o frăție generalizată a localnicilor aghezmuiți la discreție, euforizați sine die. Iar lupta tradițională cu gheoagele dintre cele două cete de feciori consăteni, despre care toți am auzit câte ceva, nu are nimic meschin ori ultimativ, e doar o probă de bravură și un bun prilej al junilor de a se afirma în ochii excitați ai codanelor, nu?
Nici măcar o singură abatere de la acest proiect al fericirii generale: iubețul de sub tufa de măceș se oprește din coțăială numai cât să mai tragă o sorbitură din sticla pusă la îndemână, cu dichis; pescarul se dezinteresează de prada lui, prima fâță prinsă o aruncă în găleata cu vin rubiniu. Binecuvântată stare euforică... Să ne intre în cap: acești săteni de prin zona Hușilor au la îndemână panaceul fericirii obștești, mulțumirea de sine și de toată lumea. Bunicul unei coleg întru geologie, ajuns octogenar, nu cunoștea nicicum gustul apei ca atare!..Vaca beată se aruncă în unda Prutului, însă cei ce au îmbătat-o știu bine că grănicerii sovietici o vor mitralia și leșul va reveni la mal, spre folosință.
Îmi vin în munte, cu maximă acuratețe, impresiile din practica mea de diplomă, pe malul Prutului, în zona Darabani-Miorcani. Glasurile de dincolo, din Basarabia mea iubită, îmi răsunau în sufletul înlăcrimat. Ceva din atmosfera magică a tărâmului natal, pe vecie pierdut, însă aflat cu tot cu oameni și orătănii la două azvârlituri de băț a ajuns în filele micului meu roman de dragoste studențească: Ruptura. Cât despre Veneticii, nu mai aduc vorba...
Iată și motivul pentru care m-am cam aprins citind meșteșugita povestire.
Ion Lazu
2 decembrie 2014, 19:36 
Am postat ieri pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman următorul comentariu la o povestirea sa, apărută în cel mai recent număr al revistei Hyperion:
Nici măcar o singură abatere de la acest proiect al fericirii generale: iubețul de sub tufa de măceș se oprește din coțăială numai cât să mai tragă o sorbitură din sticla pusă la îndemână, cu dichis; pescarul se dezinteresează de prada lui, prima fâță prinsă o aruncă în găleata cu vin rubiniu. Binecuvântată stare euforică... Să ne intre în cap: acești săteni de prin zona Hușilor au la îndemână panaceul fericirii obștești, mulțumirea de sine și de toată lumea. Bunicul unei coleg întru geologie, ajuns octogenar, nu cunoștea nicicum gustul apei ca atare!..Vaca beată se aruncă în unda Prutului, însă cei ce au îmbătat-o știu bine că grănicerii sovietici o vor mitralia și leșul va reveni la mal, spre folosință.
Îmi vin în munte, cu maximă acuratețe, impresiile din practica mea de diplomă, pe malul Prutului, în zona Darabani-Miorcani. Glasurile de dincolo, din Basarabia mea iubită, îmi răsunau în sufletul înlăcrimat. Ceva din atmosfera magică a tărâmului natal, pe vecie pierdut, însă aflat cu tot cu oameni și orătănii la două azvârlituri de băț a ajuns în filele micului meu roman de dragoste studențească: Ruptura. Cât despre Veneticii, nu mai aduc vorba...
Iată și motivul pentru care m-am cam aprins citind meșteșugita povestire.
Ion Lazu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu