10 decembrie: Ion Luca, n, 7 dec. 1894 - d. 30 ian. 1972

E curios cum ideea literaturii poate să deturneze sensul unei vieţi ce păruse temeinic rânduită.  Însă este poate şi mai curios cum calităţile unei persoane, supralicitate, pot genera un eşec de durată, nu numai social ci şi literar.  La 40 de ani, Ion Luca îşi părăseşte oraşul, familia, cariera şi se retrage pe cea mai accidentată alee din staţiunea Vatra Dornei spre a-şi împlini destinul de dramaturg. 42 de piese scrise de Ion Luca este o cifră care impune, semn al perseverenţei şi dăruirii depline întru scris; nu acelaşi lucru se poate spune despre receptarea operei sale. Ce-i adevărat, când lucrurile ar fi părut că intră în linie dreaptă, au survenit cei 20 de ani, din 1948 până în 1968, când dramaturgul nu a putut publica nimic!

Dintr-o familie obişnuită: tatăl croitor, mama casnică, s-a născut la Roman, dar după câţiva ani familia se strămută la Bacău, unde viitorul scriitor va face şcoala primară, apoi liceul Ferdinand. Merge la Iaşi, se înscrie la Seminarul Veniamin Costachi. Cu dotare intelectuală ieşită din comun, persoană studioasă, introvertită, cultivându-şi propriile reprezentări, învaţă nu mai puţin de 9 limbi străine: latina, greaca, ebraica, franceza, germana, engleza, italiana, spaniola, rusa. Îl are profesor pe Iorgu Iordan. Abandonează Seminarul şi se înscrie în paralel la Drept şi la Filosofie. Survine conflagraţia mondială, la sfârşitul căreia, demobilizat, îl regăsim la Bacău, unde se căsătoreşte şi funcţionează ca diacon. Va abandona după nici 3 ani. În 1920 trece un doctorat în Filosofie şi Teologie, magna cum laude, în 1921 îl trece şi pe cel în Drept, tot magna cum laude. Din 1922 va fi profesor la Bacău. În 1926, în mod surprinzător, candidează în alegerile parlamentare şi va fi deputat de Brăila. După nici 2 ani, abandonează cariera politică, revine la Bacău, se înscrie în barou. Dar nemulţumit, se apucă de scris. Obţine o bursă de studii şi va călători în Austria, Germania, Franţa, Italia, Ungaria. În 1934 primeşte premiul SSR pentru piesa Iuda din Cariot, pusă în scenă la Naţionalul din Bucureşti, regizată de Ion Şahighian. În 1940 va lua Premiul Naţionalului bucureştean pentru Femeia cezarului, piesă în regia aceluiaşi Ion Şahighian.

 Perioada celui de al doilea război o trece în Bucureşti şi la Craiova, din 1948 revine la Bacău, ca profesor. Două piese de-ale sale fuseseră traduse în germană. În 1953 părăseşte oraşul, familia şi se retrage la Vatra Dornei, consacrându-se Operei şi funcţionând ca profesor de limba rusă, 1953- 1955. Va fi reintrodus în literatură prin ediţia publicată de Valeriu Râpeanu, 1968.

Un romantic întârziat. Valeriu Anania povesteşte că a fugit de la internat ca să-i vadă piesa Femeia cezarului, după care i-a citit celelalte piese şi a dorit să-l cunoască pe autor. O prietenie care a durat decenii. Şi care s-a rupt ca din nimic, la o glumă a discipolului. În chestiune fiind faptul că I.L. ar fi cel mai mare dramaturg român, dacă nu cumva unicul, toţi ceilalţi autori dramatici nefiind decât impostori. 

G. Călinescu nu-l pomeneşte decât la Bibliografie. N. Manolescu îl trece într-un paragraf cu alţi 5-6 dramaturgi lipsiţi de interes. O stradă în Bacău, un liceu tehnic în Vatra Dornei, staţiune unde în ultimii ani a fost ridicat şi un bust al dramaturgului. Aceste lucruri au rămas, multul-puţin dintr-o obstinaţie de-o viaţă. Însă ne mai putem mira că Ion Luca nu este prezent pe scenele româneşti când e vorba despre dramaturgia originală, când constatăm că repertoriul cuprinde mereu aceleaşi 15-20 de piese, ale câtorva dramaturgi? Când vedem că lucrurile nu stau altfel nici cu marile opere, nici cu simfoniile, nici cu baletul etc. Numai în privinţa filmului, lucrurile par să stea mai bine, filmele vechi sau noi, toate pe bandă magnetică, pot fi programate oricând, oriunde; se pot organiza cicluri tematice, pe genuri, pe actori, pe naţiuni etc. Amatori de a privi ecranul, mâncând semniţe, se găsesc întotdeauna, pe toate meridianele...

Omul Ion Luca, un uriaş blajin, când nu devenea colţos şi megaloman, era în definitiv un spirit liber, care a mizat pe vocaţia lui de dramaturg. Dacă această opţiune l-a făcut fericit e greu de spus, e în schimb uşor de spus că a dus o viaţă de mari privaţiuni, desigur reînsufleţit de speranţa că va fi pus în scenă. Iar ce va alege Viitorul cu privire la destinul operei sale, este deja altă poveste...

Citeşte mai mult: http://ltil.3x.ro/ion_luca.html
http://mdd.orionmedia.ro/index.php/din-vatra-dornei-mainmenu-31/3025-dramaturgul-ion-luca-omagiat-la-vatra-dornei 
http://www.autorii.com/scriitori/ion-luca/

Poezia zilei, George Bacovia 

Decembre

Te uita cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte --
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mâna fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele -- totuna --
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape; --
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine.
Şi toate din casă mi-s sfinte; --
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte inainte.

E ziuă şi ce intuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa --
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre,
Nu râde... citeşte inainte. 

Alţi scriitori:

Ion Chinezu, n. 15 august 1894 - d. 10 decembrie 1966





Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2004

 10 septembrie. Pe la prînz, mă sună Ion Horea, merg la ei şi-mi dă 3 exemplare din Revista bibliotecilor, cu cele 3 pagini din Ruptura. Şi numărul următor, cu 2 pagini de Pan Izverna. Vorbim despre jurnale, el însuşi are unul de prin ‘80-‘90, cu şedinţele de la Uniune, dacă l-ar publica mulţi ar spune că l-a scris acum, oricum că l-a măsluit…De ce nu-l publicaţi? întreb, zică ce-or vrea! Mai ales DRP. Mulţi şi-au publicat Jurnalele în timpul vieţii, inclusiv Zaciu, dar şi Florenţa Albu, dar şi Victor Felea, zic, citite de mine cu maxim interes, cărţi foarte importante pentru înţelegerea perioadei comuniste. Are vreo 6-7 volume de poezii, le lasă urmaşilor, să se ocupe de ele, ca să nu-l uite. Nu e fiica dvs dintre cei ce uită, zic. Şi urmașilor oricum le rămîn scrisorile, ineditele, fotografiile. Îl invit să publice la Vinea. Şi-l rog să-i facă 2 pagini lui I. Murgeanu. L-a invitat dar nu s-a ţinut de cuvînt. Îi dau cărţile Lidiei şi pe-a lui Viorel Dianu.

Apoi în faţă la MNLR mă văd cu Vlad Neagoe, care răbufneşte că aici, în Regat nu vede români, ci pecenegi şi cumani – probabil a citit undeva că lui Preda i se zicea pecenegul. Nu pe ăştia îi descrie Eminescu în Scrisoarea a III-a? Nu, zic, îi descrie pe politicienii din partidul Liberal, adversarii conservatorilor! Niciodată Eminescu nu a pus la îndoială fondul genetic bun al poporului român! Dar Caragiale?, sare amicul. Ce e cu el?, zic. A descris oameni, nu un popor! Eu personal am cea mai rea părere despre nemţi, ca popor arogant, dominator, discriminatoriu, dar nu mă hazardez să dau verdicte: ca să te exprimi despre un popor trebuie să-l cunoşti bine, să trăieşti în mijlocul lui. Şi să fii mai bun ca el. Un sfert dintre francezi sunt practic analfabeţi. Dar îi hulim pe francezi?! El îl reciteşte pe Dostoievski, ediţia completă rusească, 34 de volume. Mi-l face praf pe Vitalie Ciobanu plus Vasile Gîrneţ, spunând lucruri scandaloase... pe Leo Butnaru, pe… iar pe Buzura mi se laudă că  l-a desfiinţat în faţă, la Fundaţia Culturală, de era să sară ăla la bătaie… V.N. fiind beat de data aia, cum şi recunoaşte. Idem pe Ion Ungureanu; luându-l tare: Ce faci tu aici, eşti rentier? Poet, dramaturg? Eseist? Nu ai scris nimic! El acum nu mai scrie pentru faimă, ci ca să se reconcilieze cu sine însuşi. O terapie prin scris?, mă întreb. Iar lui: Noi scriitorii din această țară suntem condamnabili, dacă după 15 ani nu ne-am potolit, dacă mizăm în continuare pe carte, deşi toţi ştim prea bine că nu are nimeni nevoie de opurile noastre! Mă gîndeam: poeziile lui îmi plac. Dar proza? N-am putut citi nimic. Proza cere caracter…

(din Gândirea înceată, jurnal 2000-2006, în manuscris)

 Va urma