SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ Î.P.S. DANIEL, PATRIARHUL ROMÂNIEI, 

DIN PARTEA CONGRESULUI  ROMÂNO-AMERICAN DIN CALIFORNIA

Decembrie 10, 2014, California, SUA

În atenţia                                                                                                                 

Înalt Prea Fericitului Patriarh DANIEL al României.

Prea Fericite Părinte Patriarh Daniel,

Vă adresăm această scrisoare deschisă, din partea congresului româno-american din California, Statele Unite ale Americii, în dorinţa de a putea înlesni un dialog între românii creştini ortodocşi în exil în America, cei mai numeroşi din lume, şi conducerea bisericii din România, cu privire la aspiraţiile creştine (ortodoxe) şi sociale din România de astăzi, afectată de evenimentele de după cel de-al doilea război mondial, precum şi cu privire la educarea generaţiilor viitoare, îndreptăţite la îndrumare şi pregătire la nivel instituţional, adecvate nevoilor renaşterii identităţii naţionale.

Statul Român, pe de o parte, ne oferă instituţiile de învăţământ necesare existenţei şi dezvoltării profesionale. Biserica, pe de altă parte, ca o şcoală de etică seculară, ne învaţă implicit “cele zece porunci”, precum şi demnitatea, cumpătarea, respectul omului pentru om, valoarea spiritualităţii. Aceste două foruri au cooperat cu succes în trecut şi ar fi de dorit să coopereze şi în viitor.

În istoria neamului românesc, biserica a condus destinele lui alături de Domnitorii noştri. Suntem singurul popor din Europa, autentic European şi născut creştin, din Dacii monoteişti, ale căror gene şi cromozomi continuăm să le avem în proporţie de 80%. De asemenea vorbim limba lor protolatină din care s-a născut limba latină vorbită în Imperiul Roman.

Dorim să evocăm dreptul universal la “existenţa” noastră ca “neam”, precum şi la salvarea moştenirii specificului “creştin”. Vor fi unii care ne vor acuza că vrem să facem politică. Acestor nihilişti, camuflati în arbitri imparţiali, le răspundem că “nu-şi iubesc neamul şi moştenirea spirituală”.

Nu avem dreptul să facem uitată subjugarea Bisericii de către comunismul ateu sovietic, încurajată prin discursul de numire a noului Patriarh în 1948, discurs radiodifuzat din Bucureşti. Sperăm că textul discursului nu a dispărut din arhive. Trebuie recitit şi denunţat: un discurs politic de preaslăvire a lui Stalin şi de supunere faţă de URSS, discurs care a coincis cu lichidarea regatului României şi înfinţarea republicii de tip comunist.

Biserica este singura adevărată şcoală de etică din cadrul societaţii româneşti. Ea este condusă de preoţime, oameni cu moral şi educaţie desăvârşite. Ar fi foarte de dorit ca preoţii, la egalitate cu alţi intelectuali: profesori, ingineri, doctori, avocaţi, etc., să nu se limiteze la serviciile religioase duminicale, înmormântări, nunţi, botezuri, ci să urmeze periodic cursuri de pregătire pentru a servi publicul.

Preoţii ar trebui să fie obligaţi să se implice în educarea şi reeducarea maselor şi în special a tineretului şi copiilor în spiritul recreerii şi menţinerii esenţei culturale româneşti.

Apelul de faţă nu are merit decât dacă este auzit şi urmat de oamenii determinaţi să contribuie la o renaştere a societaţii româneşti de astăzi şi de mâine.

Suntem în criză de conştiinţă, atât morală cât şi naţională, ale cărei consecinţe vor fi suportate de copiii noştri.

Ne lasă indiferenţi această situaţie alarmantă? În decurs de câteva zeci de ani, am fost martori ai reabilitării mai multor naţiuni de pe glob, care nu posedă bogăţiile naturale şi spirituale ale României. Menţionăm aici Finlanda, Japonia, Coreea de Sud, Taivan, India. Aceste ţări “şi-au făcut autocritica”, şi în urma unui efort conştient, la toate nivelele, astăzi prosperă. Aceste ţări au afirmat public şi oficial că prioritatea lor naţională este “educarea tineretului”, educaţie efectuată în mod constant, zi de zi. Educaţia continuă şi la sfârşit de săptămână, când tinerii însoţiţi de preoţi şi dascăli vizitează locuri publice, parcuri, terenuri de joacă, înarmaţi cu caiete şi creioane pentru a consemna și desena ceea ce văd. Explicaţia simplă este că “părinţii au şi ei nevoie de vacanţă la sfârşit de săptămână”. Pe lângă aceasta, copiii primesc educaţie şi îşi dezvoltă spiritul de observaţie şi exprimare artistică. în ţara noastră se proceda la fel în trecut. Toate lucrurile se făceau în spiritul “celor şapte ani de acasă şi al celor zece porunci”.

Se impune ca şcoala de etică, Biserica, să reia misiunea apostolică şi să invite conducerea Statului Român prin Ministerul Educaţiei Naţionale să combine eforturile necesare îndeplinirii acestui scop. Cu îngăduinţa Sfinţiei Voastre, considerăm că reeducarea tineretului se impune din următorul considerent: de aproape cinci generaţii, publicul pauperizat de cei care ne-au ocupat ţara, a recurs, pentru a supravieţui, la nerespectarea legii, la furt şi la minciună, la toate nivelele, asaltând “bunul public” şi “bunul personal”. Această atitudine a devenit o tradiţie, transmisă de la cei mai în vârstă la cei mai tineri. Faptul că adulţii în prezent nu mai pot fi reeducaţi paralizează orice şansă de reabilitare a ţării noastre. Spre deosebire de restul Europei, numai românului îi este ruşine de a fi român. De aceea reeducarea trebuie să se axeze în primul rând pe copiii şi tineretul cu mintea avidă de cunoaştere şi nealterată de sechelele comunismului.

Cu speranţa că apelul de faţă va avea un ecou în sufletele şi minţile românilor, vă mulţumim în calitate de fii ai neamului românesc, solidari cu sacrificiile naţiunii din toate timpurile.

Ai Sfinţiei Voastre întru Domnul,

În numele congresului româno-american (1989)

Dr. Sorin I. Issvoran, B.S. Sorbonne, D.D.S. UC San Francisco, Preşedinte-fondator

1020 Short St., Pacific Grove, CA

U.S.A.                                                                                                           

Dr. Horia T. Ionescu, D.D.S., Vicepreşedinte

Dan Oprică, M.S. Institutul Politehnic Bucureşti, Secretar

Fondator al primului IEEE SSC Chapter din lume

Referinţe personale (Sorin Issvoran)

1.   Între anii 1954-1990 am iniţiat şi condus activităţile comunităţii românilor exilaţi sau vechi imigranţi, din California Centrală şi California de Nord, în asociaţie cu ceilalţi români din SUA, Canada, Mexic şi Franţa.

2.   Am scris cartea de memorii considerate document istoric “Astăzi începe de mâine”, publicată la Cluj de Casa Cărţii de Ştiinţă. Cartea a fost prezentată la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti şi la Televiziunea Română de către scriitorul Ion Lazu, profesorul universitar Valeriu Râpeanu şi cunoscutul diplomat, istoric şi scriitor român Neagu Djuvara, martor al multor evenimente descrise în carte.

3.   În anul 1955, la Universitatea Berkeley din California, împreună cu studenţii din Ţările Baltice şi cu savantul în fizica nucleară Edward Teller, am fondat prima organizaţie anti-comunistă “The Academic Society for the Independence of Eastern Europe”.

4.   În august 1959 am înfiinţat Parohia Ortodoxă “Învierea Domnului” din zona San Francisco, o filială a bisericii Sfânta Treime din Los Angeles. Tot atunci am înfiinţat societatea culturală cu caracter patriotic şi nediscriminator “Unirea de la Vest”. Mai târziu am înfiinţat Casa Română din Oakland, California.

5.   În anul 1960, ca reprezentant român, am fost ales vicepresedinte al “Consiliului Naţiunilor Captive”, organizaţie înfiinţată de Preşedintele SUA Dwight D. Eisenhower, care cuprindea un număr de 80 de naţiuni din Europa, America şi Asia. În această capacitate am iniţiat un dialog cu Vaticanul, care a ajutat foarte mult, material şi spiritual, pe refugiaţii din lumea imperiului sovietic, în momentele cele mai critice din viaţa lor.

Am solicitat sprijinul în numele “drepturilor omului”. Am conceput şi redactat apelul către Papa Ioan Paul II. Apelul cosemnat de toţi cei 80 de membrii ai consiliului a produs un răspuns favorabil. Am sugerat ca Papa Ioan Paul II să viziteze România. Papa a acceptat sugestia mea şi România a fost singura ţară vizitată de Papa, pe langă ţara sa natală, Polonia.  La sosire a îngenunchiat şi a sărutat pământul românesc. Prea Sfinţia Sa, cu modestie de apostol, ne-a ajutat tot timpul cât am fost  sub dominaţia sovietică.

Îmi amintesc că i-am scris să uite de “Schisma cea Mare” de la 1054, până la care am fost aceeaşi biserică apostolică. În scrisoarea de răspuns Papa a subliniat că a fost impresionat de această remarcă.

6.   În aceeaşi perioadă prin organizaţiile româneşti din America am cooperat în  spirit frăţesc cu exilaţii din ţările vecine României, reamintindu-le de Mica Antantă şi de vechea solidaritate comună, care se impune tuturor în Europa de mâine. În special am colaborat cu polonezii, cehii şi slovacii.

7.   În anul 1965, la iniţiativa Nunţului Papal, Monseniorul Bârlea, am înfiinţat “Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Litere”(ARA) împreună cu alte două personalitaţi româneşti: profesorul universitar Nicolae Ţimiraş de la UC Berkeley şi Domnul Vasile Moldovan din Oakland, California.

8.   În anul 1966 am înfiinţat “Muzeul Etnografic Internaţional“ cu sediul in Monterey County-California. Muzeul se concentreaza asupra inceputurilor civilizaţiei umane, reprezentate în Europa prin contribuţiile celţilor în vest şi ale dacilor şi iliro-tracilor în est, în epoca neolitică si în epoca bronzului. Guvernul Ceauşescu a participat în activităţile preliminare prin Ambasadorul Corneliu Bogdan. Însă, după un timp, am fost boicotaţi şi Ambasadorul a fost înlocuit din funcţie. Aşa s-a pierdut ocazia de consacrare cultural-istorică a românilor, într-o perioadă critică când unii cereau ca România şi Bulgaria, să devină parte a URSS

9.      În anul 1989, în prezenţa binecunoscutului om politic şi de afaceri român, Ion Raţiu, venit special de la Londra, am înfinţat “Congresul Româno-American”, pentru a comunica oficial cu “Casa Albă” şi cu “Congresul legislativ al SUA”, după precedentul oferit de polonezi şi de unguri.

10.  În apărarea unei Românii democrate, libere şi descătuşate de imperiul sovietic, am întreţinut o legatură personală, verbal şi pe calea scrisului, cu preşedinţii Franţei Charles de Gaule şi Georges Pompidou, cu preşedinţii Statelor Unite Truman, Eisenhower, Nixon, Ronald Reagan şi Bill Clinton  şi de asemenea cu prima doamnă Eleanor Roosewelt şi cu generalul Marshall, fondatorul “Planului Marshall” de reabilitare a Europei post-belice.




Scriitorul zilei:  

19 decembrie: Florenţa Albu, n. 19 dec. 1934 - d. 3 febr. 2000

                 

   

Al doilea scriitor pe blogul meu, venind la rând din Câmpia Bărăganului, deci din jud. Călăraşi, de data asta din com. Vîlcelele, sat Floroaica, este încă un caz de mutilare/modelare exercitată de regimul dictatorial comunist asupra intelectualului, cu deosebire asupra scriitorului, care musai să militeze pentru măreţele idealuri (o erezie ideologică-politică). Fiică de ţărani înstăriţi, tatăl este deţinut la Canal. Totuşi, înşelând vigilenţa tovarăşilor, fiica reuşeşte să-şi piardă urma:  se înscrie la liceul Şincai din Bucureşti, bacalaureat 1952, apoi frecventează Filologia, 1952-1957, după care vor urma 6 ani de şomaj - probabil Cadrele îşi dăduseră seama ce greşeală au făcut lăsând-o să termine o facultate... Participă la cenaclul Neculuţă, proletcultist prin definiţie, debutează în 1955 în Tânărul scriitor, însă 4 ani mai târziu, în 1959 i se respinge un volum de reportaje în Bărăgan; abia în 1961 apare volumul Fără popas, iar în 1962 Câmpia soarelui, din care moment, este considerată aliat politic, iar în anul următor este angajată la Scânteia tineretului; din 1965 şi până la pensionarea, în 1995, este redactor la Viaţa românească. A scris poezie, reportaj, note de călătorie şi cărţi de memorialistică; a publicat traduceri, singură sau în colaborare. A descoperit şi editat Cronica de la Arbore, de Toader Hrib.

După câteva volume de poezii ce rimează/şi jubilează de circumstanţă, despre realizările agriculturii colectivizate, autoarea îşi ia seama, se hotărăştre să nu-şi bată joc de vocaţia sa, ea devine de la un volum la altul un observator exigent, neliniştit al dramei satului românesc, scrie cu sentimentul dezrădăcinării, al însingurării despre lumea satului ancestral, cu gesturile sale ritualice; doar aparent poeta le cântă în strună culturnicilor, iar în realitate pune în pagină dezastrul spre care se îndreaptă societatea socialistă;  într-o etapă următoare, în ton elegiac, dacă nu de-a dreptul sec, aspru, sacadat, notează cu luciditate amară şi jale conţinută despre stingerea vieţii satului românesc, întrebându-se: la o lume dispărută, la ce bun versurile mele?  Treptat autoarea devine scribul demolărilor din Bucureşti, în stil apocaliptic, asistând la degradarea umană, la distrugerea unor structuri sociale, culturale.

Imediat după 1990 îşi editează poeziile de sertar: Anno Domini, relevând o cronică aprigă a vremurilor dictaturii. Memorialistica din Zidul martor, jurnalul de viaţă şi de creaţie din ultimii 20 de ani ai comunismului reprezintă una dintre cele mai puternice cărţi de memorialistică din literatura noastră. O fiinţă singură, suferind de hiperlucuditate, dar şi de inimă, exigentă cu sine şi cu semenii, răzleţită la ultimul etaj al unui bloc dinspre Piaţa Rosetti, unde vara nu se poate respira de zăpuşeală, iar iarna se poate muri de frig, de la fereastra sa ca un post de observaţie, autoarea se mărturiseşte "zidului martor", calcanul altui bloc din vecinătate, la fel de urgisit... Când trec, arareori, prin zonă, trag cu ochiul la dreptunghiul de marmoră albă atestând trecerea prin astă lume a marii poete Florenţa Albu, dar şi spre "zidul martor" al atâtor frământări şi nevoinţe, al nesfârşitei nefericiri  pe care şi-o asumă un creator adevărat, orgolios, necorupt, pătruns de menirea sa sfântă: un calcan jupuit, doar pe jumătate tencuit, iar în rest, cărămidă goală, sângerândă....

Opera literară: • Fără popas, prefaţă de Maria Banuş,  1961;• Câmpia soarelui,  1962;• Constanţa,  1964;• Intrare în anotimp, 1964;• Fata morgana,1966;• Măşti de priveghi,  1968;• Himera nisipurilor,  1969; • Poeme, 1969;• Arborele vieţii,  1971;• Austru, 1971;• Câmpia soarelui,1972;

• Elegii,  1973;• Petrecere pe iarbă,  1973;• Ave, noiemvrie, 1975; • Întoarceri,  1977;• Roata lumii, 1977;• 65 poeme, 1978;• Umbră arsă,  1980;• Epitaf, 1981;• Poem în Utopia, 1983;• A fi-fire,  1984;• Banchet autumnal. Impresii de călătorie,  1984; • Terase, 1985;• Efectul de seră,  1987;• Kilometrul unu în cer, 1988;• Anno Domini (inedite 1970-1989),1991;• Copilărinda, 1991;• Efectul de seră,  1991;• Zidul martor. Pagini de jurnal. 1970-1990, 1995;• Aurolac, 1997;• Petrecere,  1998; • Austru, postfaţa autoarei,  1999;• Scara ce nu duce nicăieri,  2001. Ediţii:• Toader Hrib, Cronica de la Arbore, Iaşi, 1971; ediţia II, 1972. Traduceri:• Victor Sivetidis, Thalasse,  1967 (în colaborare), Oracolul lui Oreste, 1969 (în colaborare), Zbor ireversibil,1972 (în colaborare cu Aurelia Batali), Stalactite, 1979.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Florenta_Albu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Floren%C8%9Ba_Albu

Poezia zilei: Florenţa Albu 

Iulie

Iulie. Pace pamantului.
Pace apelor. Pace ierbii
si balariei. Nesomnul meu
cu o cicoare in zori.

Putina omenire a satelor
trecand peste matca secata, 
peste viiturile vremii.
Singuratatea lor, singuratatea
mea in poezie.
Urca fata morgana, stralucita
capcana. Tarziu din toate partile.

Noi vom muri aici, 
inchisi din toate partile
de libertate. Campie, 
exil deschis in patru vanturi...

Pace pamantului, pace ierbii, 
nalucirilor. Setea, mersul in cerc, 
aria de rotit
de macinat stele.

 

Şi nopţile

stiam, 
se linistea vântul
si luna trecea peste viile-n floare
storcându-le-n cupe
polenuri astrale.

Încet, adânc, tacut
trecea luna
peste florile viei, 
peste inima mea
si-n padurea salcâmilor
privighetori începeau
noaptea lor alba de cântec.

Toate erau frumoase si pline
si ochiul mare al mortii
se uita din vârful lumii
la mine.

În jurul lui - dorinti, iubiri, 
privighetori si flori de vie, 
si ploi lunare, si visari
cresteau concentric, pâna sus -

dar razbatea din toate ochiul, 
atât de calmul
ochi al mortii. 

*

Am pus o placă meorială pentru Florența Albu și Dumitru Almaș la intrarea imobilului din str. Colței, nr. 23, S.II. Imaginea casei în care a trăit poeta în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

Arcadie Donos, n. 1 martie 1923 - d. 19 dec. 2000

Dintr-o familie de mici funcţionari, A.D. a avut răgazul să termine liceul Comercial din Bălţi, după care, refugiat cu familia la Bucureşti, a dat curs chemării sale spre actorie, urmând Academia de Muzică şi Artă, apoi Institutul de artă teatrală şi devenind actor la Teatrul Mic din Bucureşti, unde a jucat până în 1975. Actor cu reale aptitudini interpretative în roluri de compoziţie dar şi în registru comic, a fost mereu prezent pe scenă, distribuit şi în filme, încă de la absolvirea Institutului, deci îl întîlnim în primele filme româneşti de după război: Mitrea Cocor, 1952, Arendaşul român, 1952, Nepoţii gornistului, 1953, Moara cu noroc, 1955, D-ale Carnavalului 1958, Tudor, 1963, Paşi spre lună, 1964, Toate pânzele sus, 1977 , (în total 20 de titluri, ceea ce nu e puţin, ba dimpotrivă!), chemat să joace de regizori foarte diferiţi, într-o paletă de roluri diverse, interpretate totdeauna cu adecvare, cu farmec.

Basarabean plin de har şi de haz, persoană agreabilă, simpatizat de colegi (lucru mai rar!), A.D. nu a fost doar un actor talentat, pe scenă sau pe ecran, ci şi o fire de poet, creativ, furat de visătorie, inspirat; debutând  în adolescenţă, la Bălţi, ca poet, a scris pe-atunci (1942) şi o piesă de teatru (Viforul), valorificată decenii mai târziu. Este autorul câtorva piese ce au ţinut stagiunea pe scena Teatrului Mic. Totuşi, solicitat intens ca actor, nu a neglijat poezia de taină, însă nici nu s-a grăbit să publice, debutând ca poet în volum abia spre vârsta de 50 de ani, cu Sunete arse, 1972, dar perseverând întru lirism: Cântarea verbului a fi, 1975, Cetăţile de rouă, 1985, Şi punctum, 1989. A scris şi proză: Să vii acasă pe un nor, 1989, Aduceri aminte de pe Nistru şi Dâmboviţa, 1996, Tablete antistres, 1998, Rugi, 1999.

Piese de teatru deci, scenarii radiofonice şi alte materiale pentru scenă şi Radio - un autor complet, după cum se observă. Nici măcar nu este un caz ieşit din comun, dacă ne gândim bine, căci mulţi alţi actori au mânuit cu aplomb pana, chiar dacă succesul scenei a pus de multe ori şi pe nedrept în umbră talentul literar. Ca să nu mai spunem că literatura nu asigură o răsplată bănească pe măsură. Puţini actori au reuşit să se afirme şi în prima linie a creaţiei literare: Emil Botta, Dinu Ianculescu, Ştefan Radof, dar şi Radu Beligan, Mircea Albulescu, Mircea Diaconu - pe care mi-l amintesc debutând cu proze scurte poematice la cenaclul Labiş, la sfârşitul anilor 60.

La primirea mea în Uniune, mi-am dat seama că printre cei "unşi" ca scriitori se aflau câţiva actori cunoscuţi, chiar renumii, precum Ion Lucian.

S-a întâmplat să fiu coleg de grupă, în studenţia mea la geologie cu vărul primar al lui Arcadie Donos, cei doi se vizitau, viitorul geolog primea invitaţii la spectacole şi ne lua şi pe noi. L-am văzut pe A.D. în Muşchetariii Măgăriei sale, o piesă comică, delectabilă, pentru copii şi tineret.  A repurtat un succes răsunător jucând în travesti Coana Chiriţa, la concurenţă cu faimosul Miluţă Gheorghiu, de la Naţionalul ieşean. Semn că "meseriaşul" îşi cunoştea bine puterile.

O placă memorială se află (ai zice că ascunsă ca într-o nişă - deşi la drept vorbind se înfăţişează ca o carte deschisă vederii/citirii) la intrarea primei scări a blocului (fosta) Cofetăria Scala, unde în fapt mai există o altă placă, pentru scriitorul Paul Anghel.

Alţi scriitori:

Neculai Chirica, 1920