Consemnare lansare Victor Ivanovici; poezii; fotografii de autor

Scriitorul zilei: Dora d'Istria, n. 3 februarie 1828 - d. 17 noiembrie1888.

Din os princiar, copil genial, la 10 ani cunoştea 9 limbi străine, la 14 ani a tradus Iliada din greaca veche în germană. A călătorit în Europa, a revenit în ţară şi în 1849 s-a căsătorit cu prinţul rus Koltzoff, dar la Moscova nu s-a acomodat. S-a remarcat ca scriitoare, cercetătoare, conferenţiară. A escaladat unul dintre vârfurile de peste 4000 m ale Alpilor, înfigând steagul cu stema României. A scris nenumărate lucrări, clasificate în 7 domenii. Membră a unor Academii şi societăţi culturale din 6 ţări. Cetăţean de onoare al Atenei, 1867. Doar trei cărţi i-au fost traduse în româneşte, înainte de războiul de Independenţă, care a întrerupt traducerea integrală a operei. Ultimii 30 de ani i-a petrecut la Florenţa, unde a vizitat-o Garibaldi, dar şi împăratul Braziliei, Pedro II, cel mai luminat cap încoronat al vremii.  A lăsat întreaga avere Primăriei capitalei noastre. Dar nu există o stradă care să-i poarte numele.

Un articol incitant despre Dora d'Istria a scris Ion Andreiţă în volumul Scrisori italiene. Reiese că un român din Danemarca a pregătăt o placă memorială, în ideea de a-i fi pusă pe imobilul din Florenţa unde a locuit 3 decenii şi unde a fost vizitată de Împăratul Braziliei, Pedro al II-lea. Din păcate, strada este cunoscută, însă  vila nu a putut fi identificată.  Investigaţiile jurnalistului nu au dat rezultate. Arhivele Primăriei din Florenţa nu dau curs decât solicitărilor venite din partea oficialităţilor. Am resuscitat problema unei plăci memoriale pentru prinţesa Elena Ghika în cadrul Proiectului "Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi" (în cadrul căruia s-au fixat plăci pentru cca 200 scriitori din Bucureşti).  Pe listă erau trecute numele a 18 mari scriitori români decedaţi în străinătate, printre care şi Dora d'Istria. Din păcate nu s-a ajuns la punerera plăcilor în străinătate... 
ION LAZU

Citiţi un articol de Georgeta Filitti: 

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=10408:romani-uitati-dora-distria-1828-1888&catid=23:in-memoriam&Itemid=31


Consemnare lansare Victor Ivanovici.

Joi la amiază, dar de fapt pe o vreme ca spre seară şi pe o ninsoare care pe mulţi îi va fi îndemnat să rămână la adăpost, a avut loc la Rotonda MNLR lansarea volumului Un caftan pentru Don Qchijote de Victor Ivanovici, apărut în aceste zile la Editura Ideea Europeană. Spre bucuria noastră, Rotonda era plină, unele persoane sosite cu jumătate de oră mai devreme, din prudenţă. Lucru cu deosebire de consemnat: mulţi scriitori, ceea ce mai rar se vede, pe la lansări, pe la sesiuni de autografe. Acum am notat numele scriitorilor: Gabriela Adameşteanu, Simona Cioculescu, Dan Cristea, Alexandru Ecovoiu, Mircea Martin, Andrei Oişteanu, Nicolae Prelipceanu, Sorin Mărculescu, Petru Solonaru, un domn Anghelescu, un domn Angelescu, alţi scriitori pe care nu-i cunosc decât din vedere...

M-a impresionat revederea dintre prieteni care s-au despărţit cu decenii în urmă şi care totuşi au rămas uniţi prin dragostea pentru literatura română. Fotografi, reporterul Constantin Bleotu de la Radio România Cultural, o echipă de la TVRCultural, căreia scriitorul Victor Ivanovici, sfidând rigorile anotimpului, sosit de la Salonic, i-a acordat un scurt interviu despre cartea ce urma să fie lansată. Au vorbit: Răzvan Voncu şi Ion Lazu, subliniind excelenţa eseurilor reunite sub acest titlu incitant, iar din sală criticul Dan Cristea, unul dintre prietenii din tinereţe ai tulceanului Victor Ivanovici. Oaspetele a mulţumit pe scurt tuturor prietenilor care se interesează de scrisul său. L-a citat pe G.G. Marquez. "De ce scriu? Scriu ca să mă iubească prietenii." Autorul a precizat că şi-a făcut un obicei ca la distanţă de zece ani să publice în România câte o selecţie din studiile, cronicile şi eseurile sale privind traductologia, literatura comparată şi unele romane din literatura română, de care a rămas ataşat, în pofida faptului că a părăsit ţara în anul 1983.

Seara s-a încheiat cu un recital al Lidiei Lazu, care a ales să interpreteze poemul Monogramă, din antologia Iar ca sentiment un cristal, de Odysseas Elitis, tradus în limba română de Victor Ivanovici. Este vorba despre poemul pe care poeta şi actriţa Lidia Lazu l-a citit în parteneriat cu Dragoş Pâslaru, la Radio România Cultural, în cadrul emisiunii Diotima - despre Iubire, Frumos şi Adevăr, realizatoare poeta Maria Urbanovici.

 

Ion Lazu
II. Copacul fără nume

 

... Dar iată, o nouă dovadă

că nu e pe-a noastră – că acest cartier de blocuri ceauşiste, ridicate

în grădinile bulgarilor din mahalaua Cioplei, în groapa dintre

vechea şcoală haretistă şi biserica lor greco-catolică, deci aceste blocuri,

aleile, bulevardul venind din Balta Albă şi ducând spre

Bobocica, toate realizărili lor, însumate, nu ocupă de fapt decât jumătate 

din teren - cealaltă jumătate - spaţiul dintre imobile - se menţine

în stare primitivă, şi ca atare produce

în continuare copaci, lăstăriş de te-nspăimântă, când te-ntorci

acasă, noaptea şi singur,

buruieni, bozii, - şi nu veţi crede, dar locul viran dintre blocuri produce

pajişti înstelate cu tămâioare

ce se propagă trosnind prin ţărână, în martie, pâlcuri înţesate 

cu stânjenei mov, cu galbenă rostopască –

mai ceva ca-n pădurea copilăriei - o astfel de poiană învăluie

din trei părţi blocul poetului cezar baltag – şi mai produce acest pământ înţelenit

zeci şi sute şi sute de mierle, care din el ţâşnesc, în el plonjează, făcându-se nevăzute -

şi care nu doar că ignoră pe deplin potopul de

limuzine năpădind aleile, trotuarele, rigolele, intersecţiile, scuarurile, pasajele –

de nu mai putem ajunge la scara blocului decât

strecurându-ne printre oglinzi retrovizoare   sau poate dând din aripi, de ce nu? -

or mierlele de care spun ţopăie în legea lor, văzute sau nevăzute

de localnici, mereu cu vreo gâză în cioc

şi mai ales    mai ales ele au găsit de cuviinţă

să sfideze potrivnicia civilizaţiei, ele cântă în devălmăşie - nu doar 

primăvara, nu doar înainte de cuibărit – şi să tacă apoi, în taina 

ascunzătorii lor, ca să nu piară pre limba lor şi-n instanţa proverbului –

ei bine, mierlele, aceste păsări mirabile, negre cu cioc galben, neobosite

de-o hărnicie ce bate la ochi, mierlele deci au găsit de cuviinţă să-şi ridice

trilurile nu doar primăvara, ci până la începutul iernii – şi nu doar

în zori şi-n amurg, ci 24 de ore din 24, practic un perpetuum, 

pe care de aceea nici nu-l mai sesizăm...

Şi mai e ceva care înclină balanţa în defavoarea noastră, de învingători învinşi,

în timp ce eu pritocesc elegia plopului meu piramidal:

Este în cauză o nouă  prezenţă ce se impune de la o săptămână la alta,

un copac al cărui nume nu-l ştiu. Cu frunze ca de salcâm,

însă mai mari şi foarte alungite    şi care copac, în primăvară

se împodobeşte cu nişte inflorescenţe ciudate, persistente,

mari cam cât o căciulă şi de un verde subţire, gălbui-auriu

deasupra cu un pospai ruginiu-arămiu

Un copac cu crengi rare, extra-elastice, pe cât de încărcate cu frunze şi cu

acele inflorescenţe, se pare o podoabă prea grea pentru

subţirimea crengilor, aşa încât tot vârful copacului, pe care

până de curând nici nu-l vedeam,

căci se plasează undeva, spre colţul celălalt al faţadei, de la o vreme

se tot apleacă şi se tot înclină periculos

şi vine milimetru cu milimetru asupra câmpul meu vizual, ocupând 

prim-planul - când de la locul meu din faţa calculatorului ridic privirea şi

pe deasupra trandafirului japonez care de bine ce-i merge

s-a lăţit pe toată fereastra sufrageriei   privesc acest copac

devenit foarte înalt, ce ajunge acum la etajul cinci,

şi îşi răsfiră vârtelniţa crengilor

mereu spre stânga, ocupând o jumătate din fereastră,

astupând parte din faţada blocului de visavis, cea opusă plopului

decapitat; stranierul se înclină la modul hazardat,

aş spune, gata gata să se frângă sub povara frunzişului şi a 

inflorescenţelor, ţinându-mi sufletul în tensiune.

Când plouă şi nu pot observa haşurile piezişe

pe fondul întunecat al ferestrelor, mă uit la frunzele-i lucioase-smălţuite 

şi le văd jucând ca nişte clape de pian,- atunci ştiu sigur

că plouă - şi că va fi bine, pe termen mediu, în pofida

prevestirilor rele de la televizor, în pofida veştilor alarmiste

despre inundaţii. Aceşti oameni din media în ce lume virtuală trăiesc? - şi pe ce

teren impropriu împing aventura limbii române? – ei spun vreme frumoasă

atunci când de săptămâni şi de luni la rând n-a dat strop de ploaie,

ei numesc asta vreme frumoasă – n-au dânşii idee de secetă?!, se vede că

nu au prins foametea de după război... Lăsaţi, oameni buni să plouă,

numiţi cum veţi vrea vremea de promenadă

dar numiţi vremea de ploaie timp bun, timp gras, cum îi spunea

gazda mea de la Avrig, Ion a Marcului - din ploi teribile, din spaima 

de tunete s-au ridicat de fiecare dată grânele şi porumbiştile dunăre

din inundaţii s-a născut în istorie civilizaţia Nilului...

or, acest copac, cu frunzele lui smălţuite-lanceolate, 

tresărind sub loviturile ploii,

săltând pe portativ de câte ori o picătură se scutură, îmi cântă mie

simfonia unei posibile recolte mănoase, la toamnă. Dar de ce vine mereu

asupra ferestrei mele vârful acestui copac nenumit? De ce

se zbuciumă el primejdios sub rafalele vântului, înfoindu-se ca un

armoniu   gata în orice clipă să se deşire? Înţeleg, în fine: el se dirijază

spre locul gol dintre blocuri, creat prin decapitarea plopului meu piramidal;

şi totodată el se îndreaptă irepresibil spre soare, spre punctul cardinal Sud;

îmi e tot mai teamă pentru soarta copacului nenumit, vârful lui a ieşit de mult

în afara bazei de susţinere, se proiectează acest vârf la 5-6 metri mai spre

stânga trunchiului său. Oricum, el îmi dă un spectacol la scenă deschisă,

mă ţine mereu treaz în faţa baletului său prodigios. Dar nu cumva 

el se apleacă atât de mult spre fereastră  anume ca să mă vadă 

la masa de scris, ascuns până la creştet, copleşit de streaşina 

trandafirului japonez care îşi răsfiră de la o zi la alta nenumăraţii boboci, 

dintre care mulţi cad înainte de vreme şi doar unii înfloresc cu adevărat,

flori  mari cât pumnul, de-un roşu ciclam nemaivăzut, surprinzător, imperativ –

flori de-o singură zi, care spre seară se ofilesc şi cad, flori ridicate

de trandafir în buza ferestrei şi pe care desigur, nimeni din blocul de visavis

nu  iese să le vadă, cum nu-i interesează papirusul, nici arborele de cauciuc,

nici cactusul sau sporul casei şi niciuna dintre cele 9 ghiveceale Lidiei,

expuse luminii - de hatârul cărora am renunţat la perdele, la draperii,

la orice obturare a ferestrei. Dar totuşi, până la urmă în cazul

copacului răsfirat  aproape răsturnat către mine -

nu e vorba oare despre o specie de oţetar,

căci peste iarnă inflorescenţele încă mai fiinţează, pe crengile desfrunzite

atârnă acolo, sub cerul sur, precum fagurii viespilor la streaşină –

dar spre primăvară

din copaci ca acesta vântoasele smulg nişte achene, seminţe uşoare

cu două aripioare străvezii, de libelulă - curenţii de aer le învârtejesc pe sus,

uneori le ridică deasupra blocurilor, mereu învârtindu-se ca 

mirabile elicoptere, se joacă prin văzduh fantezist şi, cândva, 

cu un fel de sfârâit, coboară avan spre sol, de parcă ar vrea să se înşurubeze

în brazde – şi câte o astfel de sămânţă aterizează pe balcon,

sau îmi intră pe fereastră ca un duh neliniştit, în căutarea unui sfârşit, poate

a unui nou început...

14 iulie 09.


Ion Lazu: Fotografii de autor: