sâmbătă, 4 februarie 2012

Consemnare lansare Victor Ivanovici; poezii; fotografii de autor



Scriitorul zilei: Dora d'Istria, n. 3 februarie 1828 - d. 17 noiembrie1888.

Din os princiar, copil genial, la 10 ani cunoştea 9 limbi străine, la 14 ani a tradus Iliada din greaca veche în germană. A călătorit în Europa, a revenit în ţară şi în 1849 s-a căsătorit cu prinţul rus Koltzoff, dar la Moscova nu s-a acomodat. S-a remarcat ca scriitoare, cercetătoare, conferenţiară. A escaladat unul dintre vârfurile de peste 4000 m ale Alpilor, înfigând steagul cu stema României. A scris nenumărate lucrări, clasificate în 7 domenii. Membră a unor Academii şi societăţi culturale din 6 ţări. Cetăţean de onoare al Atenei, 1867. Doar trei cărţi i-au fost traduse în româneşte, înainte de războiul de Independenţă, care a întrerupt traducerea integrală a operei. Ultimii 30 de ani i-a petrecut la Florenţa, unde a vizitat-o Garibaldi, dar şi împăratul Braziliei, Pedro II, cel mai luminat cap încoronat al vremii.  A lăsat întreaga avere Primăriei capitalei noastre. Dar nu există o stradă care să-i poarte numele.
Un articol incitant despre Dora d'Istria a scris Ion Andreiţă în volumul Scrisori italiene. Reiese că un român din Danemarca a pregătăt o placă memorială, în ideea de a-i fi pusă pe imobilul din Florenţa unde a locuit 3 decenii şi unde a fost vizitată de Împăratul Braziliei, Pedro al II-lea. Din păcate, strada este cunoscută, însă  vila nu a putut fi identificată.  Investigaţiile jurnalistului nu au dat rezultate. Arhivele Primăriei din Florenţa nu dau curs decât solicitărilor venite din partea oficialităţilor. Am resuscitat problema unei plăci memoriale pentru prinţesa Elena Ghika în cadrul Proiectului "Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi" (în cadrul căruia s-au fixat plăci pentru cca 200 scriitori din Bucureşti).  Pe listă erau trecute numele a 18 mari scriitori români decedaţi în străinătate, printre care şi Dora d'Istria. Din păcate nu s-a ajuns la punerera plăcilor în străinătate... 
ION LAZU
Citiţi un articol de Georgeta Filitti: 
http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=10408:romani-uitati-dora-distria-1828-1888&catid=23:in-memoriam&Itemid=31


Consemnare lansare Victor Ivanovici.

Joi la amiază, dar de fapt pe o vreme ca spre seară şi pe o ninsoare care pe mulţi îi va fi îndemnat să rămână la adăpost, a avut loc la Rotonda MNLR lansarea volumului Un caftan pentru Don Qchijote de Victor Ivanovici, apărut în aceste zile la Editura Ideea Europeană. Spre bucuria noastră, Rotonda era plină, unele persoane sosite cu jumătate de oră mai devreme, din prudenţă. Lucru cu deosebire de consemnat: mulţi scriitori, ceea ce mai rar se vede, pe la lansări, pe la sesiuni de autografe. Acum am notat numele scriitorilor: Gabriela Adameşteanu, Simona Cioculescu, Dan Cristea, Alexandru Ecovoiu, Mircea Martin, Andrei Oişteanu, Nicolae Prelipceanu, Sorin Mărculescu, Petru Solonaru, un domn Anghelescu, un domn Angelescu, alţi scriitori pe care nu-i cunosc decât din vedere...
M-a impresionat revederea dintre prieteni care s-au despărţit cu decenii în urmă şi care totuşi au rămas uniţi prin dragostea pentru literatura română. Fotografi, reporterul Constantin Bleotu de la Radio România Cultural, o echipă de la TVRCultural, căreia scriitorul Victor Ivanovici, sfidând rigorile anotimpului, sosit de la Salonic, i-a acordat un scurt interviu despre cartea ce urma să fie lansată. Au vorbit: Răzvan Voncu şi Ion Lazu, subliniind excelenţa eseurilor reunite sub acest titlu incitant, iar din sală criticul Dan Cristea, unul dintre prietenii din tinereţe ai tulceanului Victor Ivanovici. Oaspetele a mulţumit pe scurt tuturor prietenilor care se interesează de scrisul său. L-a citat pe G.G. Marquez. "De ce scriu? Scriu ca să mă iubească prietenii." Autorul a precizat că şi-a făcut un obicei ca la distanţă de zece ani să publice în România câte o selecţie din studiile, cronicile şi eseurile sale privind traductologia, literatura comparată şi unele romane din literatura română, de care a rămas ataşat, în pofida faptului că a părăsit ţara în anul 1983.
Seara s-a încheiat cu un recital al Lidiei Lazu, care a ales să interpreteze poemul Monogramă, din antologia Iar ca sentiment un cristal, de Odysseas Elitis, tradus în limba română de Victor Ivanovici. Este vorba despre poemul pe care poeta şi actriţa Lidia Lazu l-a citit în parteneriat cu Dragoş Pâslaru, la Radio România Cultural, în cadrul emisiunii Diotima - despre Iubire, Frumos şi Adevăr, realizatoare poeta Maria Urbanovici.

 


























Ion Lazu
II. Copacul fără nume

 
... Dar iată, o nouă dovadă
că nu e pe-a noastră – că acest cartier de blocuri ceauşiste, ridicate
în grădinile bulgarilor din mahalaua Cioplei, în groapa dintre
vechea şcoală haretistă şi biserica lor greco-catolică, deci aceste blocuri,
aleile, bulevardul venind din Balta Albă şi ducând spre
Bobocica, toate realizărili lor, însumate, nu ocupă de fapt decât jumătate 
din teren - cealaltă jumătate - spaţiul dintre imobile - se menţine
în stare primitivă, şi ca atare produce
în continuare copaci, lăstăriş de te-nspăimântă, când te-ntorci
acasă, noaptea şi singur,
buruieni, bozii, - şi nu veţi crede, dar locul viran dintre blocuri produce
pajişti înstelate cu tămâioare
ce se propagă trosnind prin ţărână, în martie, pâlcuri înţesate 
cu stânjenei mov, cu galbenă rostopască –
mai ceva ca-n pădurea copilăriei - o astfel de poiană învăluie
din trei părţi blocul poetului cezar baltag – şi mai produce acest pământ înţelenit
zeci şi sute şi sute de mierle, care din el ţâşnesc, în el plonjează, făcându-se nevăzute -
şi care nu doar că ignoră pe deplin potopul de
limuzine năpădind aleile, trotuarele, rigolele, intersecţiile, scuarurile, pasajele –
de nu mai putem ajunge la scara blocului decât
strecurându-ne printre oglinzi retrovizoare   sau poate dând din aripi, de ce nu? -
or mierlele de care spun ţopăie în legea lor, văzute sau nevăzute
de localnici, mereu cu vreo gâză în cioc
şi mai ales    mai ales ele au găsit de cuviinţă
să sfideze potrivnicia civilizaţiei, ele cântă în devălmăşie - nu doar 
primăvara, nu doar înainte de cuibărit – şi să tacă apoi, în taina 
ascunzătorii lor, ca să nu piară pre limba lor şi-n instanţa proverbului –
ei bine, mierlele, aceste păsări mirabile, negre cu cioc galben, neobosite
de-o hărnicie ce bate la ochi, mierlele deci au găsit de cuviinţă să-şi ridice
trilurile nu doar primăvara, ci până la începutul iernii – şi nu doar
în zori şi-n amurg, ci 24 de ore din 24, practic un perpetuum, 
pe care de aceea nici nu-l mai sesizăm...
Şi mai e ceva care înclină balanţa în defavoarea noastră, de învingători învinşi,
în timp ce eu pritocesc elegia plopului meu piramidal:
Este în cauză o nouă  prezenţă ce se impune de la o săptămână la alta,
un copac al cărui nume nu-l ştiu. Cu frunze ca de salcâm,
însă mai mari şi foarte alungite    şi care copac, în primăvară
se împodobeşte cu nişte inflorescenţe ciudate, persistente,
mari cam cât o căciulă şi de un verde subţire, gălbui-auriu
deasupra cu un pospai ruginiu-arămiu
Un copac cu crengi rare, extra-elastice, pe cât de încărcate cu frunze şi cu
acele inflorescenţe, se pare o podoabă prea grea pentru
subţirimea crengilor, aşa încât tot vârful copacului, pe care
până de curând nici nu-l vedeam,
căci se plasează undeva, spre colţul celălalt al faţadei, de la o vreme
se tot apleacă şi se tot înclină periculos
şi vine milimetru cu milimetru asupra câmpul meu vizual, ocupând 
prim-planul - când de la locul meu din faţa calculatorului ridic privirea şi
pe deasupra trandafirului japonez care de bine ce-i merge
s-a lăţit pe toată fereastra sufrageriei   privesc acest copac
devenit foarte înalt, ce ajunge acum la etajul cinci,
şi îşi răsfiră vârtelniţa crengilor
mereu spre stânga, ocupând o jumătate din fereastră,
astupând parte din faţada blocului de visavis, cea opusă plopului
decapitat; stranierul se înclină la modul hazardat,
aş spune, gata gata să se frângă sub povara frunzişului şi a 
inflorescenţelor, ţinându-mi sufletul în tensiune.
Când plouă şi nu pot observa haşurile piezişe
pe fondul întunecat al ferestrelor, mă uit la frunzele-i lucioase-smălţuite 
şi le văd jucând ca nişte clape de pian,- atunci ştiu sigur
că plouă - şi că va fi bine, pe termen mediu, în pofida
prevestirilor rele de la televizor, în pofida veştilor alarmiste
despre inundaţii. Aceşti oameni din media în ce lume virtuală trăiesc? - şi pe ce
teren impropriu împing aventura limbii române? – ei spun vreme frumoasă
atunci când de săptămâni şi de luni la rând n-a dat strop de ploaie,
ei numesc asta vreme frumoasă – n-au dânşii idee de secetă?!, se vede că
nu au prins foametea de după război... Lăsaţi, oameni buni să plouă,
numiţi cum veţi vrea vremea de promenadă
dar numiţi vremea de ploaie timp bun, timp gras, cum îi spunea
gazda mea de la Avrig, Ion a Marcului - din ploi teribile, din spaima 
de tunete s-au ridicat de fiecare dată grânele şi porumbiştile dunăre
din inundaţii s-a născut în istorie civilizaţia Nilului...
or, acest copac, cu frunzele lui smălţuite-lanceolate, 
tresărind sub loviturile ploii,
săltând pe portativ de câte ori o picătură se scutură, îmi cântă mie
simfonia unei posibile recolte mănoase, la toamnă. Dar de ce vine mereu
asupra ferestrei mele vârful acestui copac nenumit? De ce
se zbuciumă el primejdios sub rafalele vântului, înfoindu-se ca un
armoniu   gata în orice clipă să se deşire? Înţeleg, în fine: el se dirijază
spre locul gol dintre blocuri, creat prin decapitarea plopului meu piramidal;
şi totodată el se îndreaptă irepresibil spre soare, spre punctul cardinal Sud;
îmi e tot mai teamă pentru soarta copacului nenumit, vârful lui a ieşit de mult
în afara bazei de susţinere, se proiectează acest vârf la 5-6 metri mai spre
stânga trunchiului său. Oricum, el îmi dă un spectacol la scenă deschisă,
mă ţine mereu treaz în faţa baletului său prodigios. Dar nu cumva 
el se apleacă atât de mult spre fereastră  anume ca să mă vadă 
la masa de scris, ascuns până la creştet, copleşit de streaşina 
trandafirului japonez care îşi răsfiră de la o zi la alta nenumăraţii boboci, 
dintre care mulţi cad înainte de vreme şi doar unii înfloresc cu adevărat,
flori  mari cât pumnul, de-un roşu ciclam nemaivăzut, surprinzător, imperativ –
flori de-o singură zi, care spre seară se ofilesc şi cad, flori ridicate
de trandafir în buza ferestrei şi pe care desigur, nimeni din blocul de visavis
nu  iese să le vadă, cum nu-i interesează papirusul, nici arborele de cauciuc,
nici cactusul sau sporul casei şi niciuna dintre cele 9 ghiveceale Lidiei,
expuse luminii - de hatârul cărora am renunţat la perdele, la draperii,
la orice obturare a ferestrei. Dar totuşi, până la urmă în cazul
copacului răsfirat  aproape răsturnat către mine -
nu e vorba oare despre o specie de oţetar,
căci peste iarnă inflorescenţele încă mai fiinţează, pe crengile desfrunzite
atârnă acolo, sub cerul sur, precum fagurii viespilor la streaşină –
dar spre primăvară
din copaci ca acesta vântoasele smulg nişte achene, seminţe uşoare
cu două aripioare străvezii, de libelulă - curenţii de aer le învârtejesc pe sus,
uneori le ridică deasupra blocurilor, mereu învârtindu-se ca 
mirabile elicoptere, se joacă prin văzduh fantezist şi, cândva, 
cu un fel de sfârâit, coboară avan spre sol, de parcă ar vrea să se înşurubeze
în brazde – şi câte o astfel de sămânţă aterizează pe balcon,
sau îmi intră pe fereastră ca un duh neliniştit, în căutarea unui sfârşit, poate
a unui nou început...
14 iulie 09.


Ion Lazu: Fotografii de autor: