miercuri, 15 februarie 2012

Scriitorul zilei: Petre Stoica; Lidiei, la Aniversară; fotografii de autor


Poezia zilei: 
ion lazu
Cântecul nou născut
                                  Lidiei, la Aniversară.

Ea se ascunde şi-şi cântă doar sieşi
Melodia necunoscută  nemaicântată
Nouă şi străină precum un extraterestru –
Vrea să o  ridice în văzduhul subţire
Neauzită de nimeni şi mai ales
Nevăzută de nimeni –
Aşa după cum cel care crede dezgrădit în Domnul
Se ascunde gelos
Cu ardoarea lui în peşteră
Şi peşterii i se desfundă tavanul
Până-n bolta cerească
Pe care se desluşesc trăsăturile Domnului -
Aşa după cum jivina ce va să nască
Puiul pentru care se născuse la rându-i
Se ascunde în adâncul vizuinei
Ca într-un uter matern –
Aşa după cum
Cel care iubeşte deplin
Se ascunde cu iubirea lui
În cel mai îndepărtat  ferit cotlon al nopţii
Cu frunzarul lăsat până-n iarbă –
Aşa după cum cel care ucide
Îşi târăşte victima în despicătura viroagei
Printre doage şi oase de cal -
Aşa după cum cel care vrea
să-şi disemineze Păcatul
Se ascunde în mijlocul mulţimii –
Tot astfel Lidia se ascunde
În pâsla discreţiei nete
În coconul de borangic al pudoarei sale
După uşi cât mai multe
După cât mai groşi pereţi -
Ca să-şi încropească acolo, în taina dintâi
firicelul de cântec autonom
Să-l nască şi să se-ncreadă în el
Să-i desferece aripile şi ardoarea
Să-l iubească fără limită ori să-l sugrume tot ea
Până la ultima lui suflare...
mai 2007

Scriitorul zilei: Petre Stoica, n. 15 februarie 1931 - d. 21 martie 2009


Bănăţean dintr-o familie de ţărani, poetul a terminat liceul Loga din Timişoara, venind apoi la Bucureşti, la facultatea de Filologie, secţia română-germană. A devenit corector la ESPLA,1954-1962, apoi redactor la Secolul XX, 1963-1972, apoi la reviste sau edituri. După Decembrie '89 s-a implicat în presa de opoziţie, la Dreptatea, fondând şi un supliment literar al acesteia. Din 1995 s-a retras în Banat, la Jimbolia, unde a iniţiat o fundaţie culturală româno-germană şi unde a fondat un muzeu unic în ţară, cel al presei, una dintre vechile sale pasiuni de colecţionar, printre altele: bibliofilie etc. De fapt se retrăsese încă înainte de Decembrie, la un moment dat la Bulbucata- Ilfov, iniţiativă benefică pentru acest scriitor căruia numai solitudinea i-a fost fidelă, cum singur notează. La multele volume de poezie s-au adăugat altele, izolarea dovedindu-se foarte spornică pentru scris, nu doar poezie, ci şi "amintiri de corector", alte evocări din vremea copilăriei şi a tinereţii vagante. A tradus intens din germană şi a alcătuit o antologie a poeziei germane, alta a celei austriece.
***
Un poet în adevăratul înţeles al cuvântului, care şi-a apărat neatârnarea socială cu ghearele şi cu dinţii, precum i-a dictat firea şi tocmai de aceea un poet consecvent cu sine, care nu şi-a schimbat niciodată modul de abordare a poeziei. Din aproape, din observarea cu mare atenţie a faptului de viaţă, în imediateţea sa, fără elanuri, metafore, literaturizare, ci prin surprinderea a ceea ce este etren uman, pe cât de simplu şi semnificativ, în viaţa de fiecare zi, în mecanica ei implacabilă. Ironie, o vetusteţe bine pusă în scenă, titluri autoironice,  filmul mut al cotidianului care macină totul... O melancolie reţinută, elegia lucrurilor mici, lipsite de fală, în schiţarea frustă a esenţialului, precum în desenele naive, nu lipsite de generalitate. Fragmentarismul este trăsătura definitorie, rezultatul strădaniei scripturale este mica piesă lirică meşteşugită, inteligent stilizată, adusă la maxima expresivitate, pe cât de nespectacuoasă. Îmi este imposibil să-l văd pe Poet scriind romane, lăsându-se furat de epica în desfăşurare. Unanim apreciat de critică, sincer respectat de confraţi.
Pe când lucram la editura Vinea i-am scos traduceri din Rilke: Sebastian în vis/Sebastian im traum, dar şi alte multe cărţi de poezie, unele bibliofile, precum Marea pururi marea, poem cu ilustraţii somptuoase de Mircia Dumitrescu. Pe atunci răsfăţatul editurii, în descinderile sale din Banat trăia din plin bucuria de a fi edificat o operă poetică durabilă. A luat premiul Vinea, dar şi numeroase alte premii naţionale, germane, americane. De altfel îl ştiam destul de vag, mai bine spus din vedere, ca unul dintre actanţii de frunte ai vieţii literare bucureştene din ultimele decenii ale comunismului, deci nici o mirare că prestaţia sa este de găsit în Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007.
Titluri ale unor volume de Petre Stoica:
"Poeme" (1957), "Pietre kilometrice" (1963), "Miracole" (1966), "Alte poeme" (1968), Arheologie blânda" (1968), "Melancolii inocente" (1969), "O casetă cu șerpi" (1970), "Bunica se așeaza în fotoliu" (1971),  "Iepuri și anotimpuri" (1976), "O nuntă de cenușa" (1977), "Un potop de simpatii" (1978), "Copleșit de glorie" (1980), "Prognoza meteorologică" (1981), "Amintirile unui fost corector" (1982), "Caligrafii și culori" (1984), "Suvenir" (1986), "Viața mea la țară" (1988), "Tango și alte poeme" (1989), "Piața Tien An Men II" (1990), "Visul vine pe scara de serviciu" (1991), "Manevre de toamna" (1996), "Marea pururi marea" (1996), "Uitat printre lucruri uitate" (1997), "Insemnările cultivatorului de mărar" (1998), "Șambelan la curtea coniacului" (1999), "La scufundarea vasului Titanic ,I-II" (1999-2000), "Insomniile bătrânului" (2000), "Vizita maestrului de vânatoare" (2002), "Veșnic absentă veșnic prezentă" (2002), "Pipa lui Magritte" (2005), "Ultimul spectacol – 101 poeme" (2007).

Citiţi mai mult: http://www.romlit.ro/retrospectiv_petre_stoica

http://www.observatorcultural.ro/POEZIE.-Petre-STOICA-Insomniile-batrinului*articleID_2482-articles_details.html

Din Ion Lazu: Scene din viaţa literară

16 ianuarie 1980: (...)
Cu Petre Stoica, parte integrantă a grupului din spatele meu, cărunt deja şi cam fonfăit din motive de pahar, Mara se pupă, reia de la zero problema Luceafărul, îl întreabă ce atitudine au luat cei din redacţie şi îl incită: De ce nu te-au pus pe tine, de exemplu? Eu: Păi dacă domnul Stoica nu se luptă! Dar o spun într-un anume fel, ca să se vadă că iau lucrurile în glumă. P.S. este într-un pulover gri, acum aproape de culoarea pletelor sale încărunţite; poartă la gît un lanţ cu amuletă, un mic femur, însă de argint, care se leagănă în timp ce el se apleacă la urechea Marei. (Acest vorbit la ureche, care cred că nu e decît o mimare a intimităţii.). L. îi transmite numărul de telefon, scris pe un şerveţel şi îi precizează că sunt acasă toată ziua; să vină odată pe la ei, se va găsi ceva tare pentru ocazia respectivă! 
(...).
28 ianuarie 1980:
La masa din colţ, unde stătusem data trecută: Virgil M. cu Petre S. şi apoi soseşe Ioana C., poeta-actriţă. Despre care imediat Mara îmi împoaie urechile. Nu te-ar interesa? mă întreabă, pofticioasă. Eu: După cele spuse… Şi asist, la masa vecină, la un fel de explicaţie între I. C. şi P. S., în prezenţa lui V. M., care, simţindu-se penibil, spune la un moment dat: Eu am să trec la altă masă. Dar nu trece…
Actriţa depune mari eforturi să-l convingă pe S., să-l îmbuneze cît de cît, căci se pare că i-a făcut o figură urîtă; tînăra se apleacă înainte, peste masă, ţinîndu-se cu mîna de tăblie, îi iese în evidenţă nasul deosebit de lung; insistă să fie precizate “raporturile dintre noi doi, nu cele prin intermediari”; I. C. poartă un fel de bătălie pierdută, e rău afectată de faptul că P. S. se poartă atît de dur şi distant: el se trage anume spre spate, ca spre a mări distanţa faţă de obiectul dispreţului său, iar în rest replicile lui sunt cu voce prea tare, deşi cam împleticite (încît V.M. îi notifică: “Eu nu înţeleg ce bălmăjeşti tu acolo” - şi în rest M. e foarte marcat de conflictul celor doi, ochii ca două dungi verzi, licărind ca la radio, pletele căzute pleoştit şi stă tot timpul aplecat în faţă, ca un căţel care se uită din prag la cei care mănîncă în tindă); şi nu-mi place să-l văd pe P. S. întinzînd mîna peste masă, spre faţa fetei şi făcînd într-un fel din degete: cară-te, cară-te! – doar că nu o loveşte direct în obraz, dar e foarte dispreţuitor şi neînduplecat şi se uită cu ochi lucioşi, mai mari ca îndeobşte, foarte sigur pe el (şi pe vinovăţia ei). La urmă, pe deplin înfrîntă, tînăra îi zice: Îmi dai mîna, nu? Şi îşi dau mîna; dar totul e convenţional şi se vede cît colo că lucrurile s-au încheiat cum nu se poate mai rău pentru poeta-actriţă.
I.C. se îmbracă să plece, e acum în picioare, înaltă, suplă, cu o fustă albă şi o scurtă din piele, maron, cu bordură de blană. Ne ridicasem în aceeaşi clipă şi-mi vine să schimb cu poeta cîteva cuvinte, anume spre a-i abate cumva atenţia de la scena umilitoare pe care a traversat-o.


Consemnare: Doru Popovici - 80
Duminecă dimineaţa, la Sala Euterpe a Universităţii Spiru Haret, în cadrul emisiunii Ilinca Dumitrescu şi invitaţii ei, a fost sărbătorit compozitorul, muzicologul, scriitorul şi pătimaşul gazetar Doru Popovici, cu ocazia împlinirii a 8 decenii de viaţă.  Începându-şi activitatea componistică la vârsta de 14 ani,  este vorba practic despre o activitate creativă neîntreruptă pe parcursul a mai mult de şase decenii. Impresionant.
În sală, prietenii de-o viaţă, admiratorii, discipolii maestrului. Interpreţi care s-au nutrit din opera componistică a lui Doru Popovici, dar şi colegi de catedră, de masă redacţională; cercetători care au scris despre opera compozitorului. S-au succedat pe scenă, ca interpreţi: pianista Ilinca Dumitrescu şi flautistul Vasile Macovei, cu prelucrarea unui  colind din secolul XVI; Soprana Georgeta Stoleriu, cu trei lieduri din creaţia lui Doru Popovici, pe versuri de Eminescu; Soprana Mirela Zafiri, cu trei lieduri, două pe versuri de Eminescu: Când însuşi glasul gândurilor ..., Şi dacă ramuri..., şi Setos îţi beau mireasma, de Lucian Blaga: basul Pompeiu Hărăşteanu, cu două lieduri, unul de Doru Popovici iar celălalt dedicat de marele nostru bas compozitorului sărbătorit ( un fragmant di oprea Don Quijote).
Ilinca Dumitrescu, într-o prezentare-provocare la mărturisiri, vorbeşte despre personalitatea complexă, plurivalentă, contradictorie, adesea exaltată, stârnind vii reacţii, dar şi despre omul de mare deschidere spirituală, despre generozitatea celui care a ajutat pe nenumăraţi colegi de breaslă În mărturisirea sa, Doru Popovici porneşte de la convingerea sa de o viaţă că poporul nostru este foarte dăruit cu calităţi native şi se revendică de la populaţiile tracice trăitoare pe aceste meleaguri. Îl citează pe Herodot: Dacă tracii ar fi fost uniţi etc.etc , dar şi pe Platon, care semnala la daci o spiritualitate mai adâncă decât a grecilor (dialogul Parmenide). Sărbătoritul face trimitere la cartea lui Dan Botta, unde tracilor li se recunoaşte un mare rol în istorie. În ce-l priveşte, a început să compună de timpuriu, a avut mari profesori: pe Mihail Jora, Andricu, Cuclin, Rogalschi, Vancea. Negrea, aceşti corifei nu sunt morţi, ci nemuritori, susţine sărbătoritul. A fost sprijinit la început de Pompiliu Macovei. Erau vremuri grele, însă intelectualitatea vremii avea un deosebit respect pentru cultura rusă, nu şi pentru armata roşie de ocupaţie. El însuşi a scris muzică religioasă, ea a reprezentat un catarsis. S-a inspirat din cultura rusă, din Dostoievski, care a spus: dacă pe lume ar fi două lucruri: Adevărul şi cristos, eu aş rămâne cu cristos. Sărbătoritul mărturiseşte: Accept toate religiile, dar resping blasfemia.
Distinge trei etape de creaţie îl lunga sa carieră componistică: prima etapă este a melosului popular, un postimpresionism cu faţa la folclor, încheiată la 21 de ani, când a luat Premiul Uniunii compozitorilor; au urmat trei ani de perfecţionare în Germania, la Darmstadt, a învăţat multe, dar nu a fost tentat să rămână acolo. Se declară spenglerian, nietzcheian, însă dezamăgit profund de decadenţa occidentului. nimic creştinesc acolo...O forţă ocultă, bine disimulată, pe cât de virulentă în acţiuni, loveşte în statele naţionale, în credinţă şi în Cristos. A doua etapă, determinată şi de condiţiile din ţară, care nu permiteau o exprimare directă, a fost dodecafonismul, el fiind primul dodecafonist român dintr-o serie mai lungă. A treia etapă este cea inspirată de muzica bizantină. Consideră că viaţa sa este un amestec de sublim, legat de compunerea operei muzicale şi de hidos, în luptă cu adversarii culturii acestei ţări. Octogenarul îşi aminteşte cu obidă că tatăl său, medic de profesie, pentru convingerile sale legionare a fost închis de regimul comunist, murind în închisoarea de la Gherla şi fiind aruncat într-o groapă comună. Ilinca Dumitrescu ne aminteşte că Doru Popovicu este un gazetar intempestiv, cu stil tranşant, tăios, pe cât de aplicat obiectului, că este deţinător de rubrici zilnice, săptămînale, numit şi Ultimul zimbru. Că ţine de decenii o rubrică săptămânală la Radio, comentând creaţiile compozitorilor români.
Într-un intermezzo liric, actriţa şi poeta Lidia Lazu a dat citire unui text poematic de Doru Popovici, inspirat de valea prahovei şi de Sinaia, unde cândva a compus marele Enescu.

( va urma)




Ion Lazu: fotografii de autor - zăpezile lui 2012