Scriitorul zilei: Pericle Martinescu, n. 11 februarie 1911 - d. 24 decembrie 2005
Dintr-o familie de ţărani, îşi face liceul la Mircea cel Bătrân din Constanţa, Literele şi Filosofia la Bucureşti, cu licenţa în filosofie. Debut încă din liceu, colaborări la mari reviste de cultură din ţară, a scris mai ales jurnale de călătorie, amintiri, evocări. S-a strecurat cu greu în perioada proletcultistă, când a făcut traduceri. După debutul în volum, Sunt frate cu un fir de iarbă- prozopoeme, 1941, a editat o monografie Costache Negri, 1966, apoi Retroproiecţii literare, 1973, Umbre pe pânza vremii, 1985, iar după Decembrie 89 mai multe volume de memorialistică, ultimele fiind Confesiune patetică şi 7 ani cât 70, apărut la editura Vitruviu a lui Mircea Ciobanu, texte de mare sensibilitate şi cu preţioase referiri nu doar la vremurile maştere din comunism, ci şi la mari personalităţi pe care le-a cunoscut, înclusiv din Grecia, unde a făcut o călătorie specială spre a-l întâlni pe Nikos Kazantzakis, în insuliţa unde se însingurase.
Alte titluri: Excursie în Ciclade, 1996; Visul cavalerului, 1998; Figuri în filigran, 1999; Odiseea editării Poeziilor lui Eminescu, 2000; Jurnal intermitent, 2001; Uraganul istoriei, 1941-1945, etc.
L-am cunoscut tot prin prietenul poet şi medic Pan Izverna. Om cu deosebire urban, însă marcat de o gravă infirmitate din naştere: cutia toracică comprimată, practic un bust de pitic pe picioare de om normal. Păşind demn, ca o atenţionare: Viaţa e mai mult decât nişte biete aparenţe! Ajuns ca prin minune nonagenar...
Din Intruşii. Odiseea plăîcilor memoriale, în manuscris:
17 aprilie 2007:
Merg
în Bucureştii Noi, dincolo de Înfrăţirea între popoare, dincolo de parcul
Bazilescu, dau de blocul cu multe scări unde a locuit Pericle Martinescu. Un bloc de 4 etaje, plasat nu de-a lungul
bulevardului, ci perpendicular pe el. Adminsitrator o dna profesoară la pensie,
S. Aneta. Va obţine aprobarea, pentru o cauză ca aceasta s-ar lupta cu toată
lumea. Era un domn de treabă şi chiar distins, dar cam retras din cauza
handicapului. În schimb soţia scriitorului era arţăgoasă, îi vorbea scrâşnit.
El o admonesta: De ce, Neli, doamna profesoară a educat mii de elevi...
aprilie 2007: 24 august 2007: (...) Pe Griviţa şi apoi pe Bucureştii Noi până la colţul cu Parcul Bazilescu, dar pierdem intrarea pe aleea lui Pericle Martinescu, aşa că revenim. O sunasem pe dna Aneta Stelea, ne aşteaptă la intrarea scării lor, după o scurtă deliberare convenim să punem placa nu la intrarea pe scară, ci la capătul blocului, spre bulevard. Se vede mai bine când trece lumea spre biserică, concede doamna cea amabilă. Locul ţintit fiind cam sus, ne aduce o scară, cineva ne dă curent de la etajul I, punem placa rapid şi, cu bune vorbe, plecăm spre blocul lui Marcel Gafton, în Piaţa Chibrit....
Ion Lazu: fotograii de autor:
Să fii Ţăran, să te numeşti Pericle...
RăspundețiȘtergereSă fii Cîmpan, dar să ajungi o Micle...
Sunt zaruri aruncate-n vînt de soartă,
din scorul lor - să ieşi - ai ori o Poartă,
ori un hiatus cît o Eternitate...
"Ce e rău şi ce e bine, te întreabă şi socoate"!
PS_ am auzit că trudeşti pe Manuscrise... Fie-ntr-un Ceas/Moment Bun!
Da, maestre, dau nişte "bunuri de tipar" - acelaşi travaliu, dar e totuşi mai altfel - pentru o serie de texte, vreo 5-6 cărţi apărute, vreo 3-4-5 aflate în manuscris, asta pentru o firmă care le postează pe net şi pot fi cerute online de orice cititor virtual. Ieri pe RRCultural cineva tocmai spunea că deja nu mai sunt la modă CD şi DVD şi Stick-urile, de magnetofoane-casetofoane-video nici nu se mai face vorbire. Pe cât sunt de noi şi sofisticate aceste abordări, pe atâta se succed de alegru, de nu ne mai putem ţine de căruţă. Rămânem...mă resemnasem ca grafoman, dar văd că ni se cere altceva... Un gând bun, Lazu P.S. Mai multe, în particoler...
RăspundețiȘtergereŞi DA, don Pericle, ori Kiru Pericle e dintr-o comună dobrogeană, spre Cobadin, oricum o zonă multietnică, turci, tătari, bulgari, dar mai ales şi mai întâi greci, desigur...Victor Ivanovici, marele traducător de Marquez, de LLosa, de Octavio Paz, dar şi de italieni, de toţi grecii nobelişti, era din Tulcea-Sulina; spune că la Sulina se vorbeau 19 limbi, dar în principal greaca, unificatoare. Ce să mai zici? De fapt grecii erau la Pontus Euxinus cu 5 secole înainte de Cristos. Ce ar fi ciudat ca naşul să fi fost un grec vecin şi tot ortodox? Oricum, Pericle al nostru avea un mare of pentru Grecime, a făcut acolo mai multe călătorii, a scris memoriale, a corespondat cu corifei culturali. Am să revăd textele lui memorialistice, cândva citite cu adnotări, pe atunci neştiind că am să refer despremicul om cu suflet mare, mereu tânjitor după afecţiune, supirant...
RăspundețiȘtergereÎn mod minunat, a trăit 94 de ani, pe când brazi de oameni s-au prăpădit în floarea vârstei, ei desfoliaţi, risipiţi poate de propriile lăcomii...
Cât despre Pericle, a dat el nume unui Secol, dar n-a trăit senectutea; mai mult, a fost dizgraţiat de concetăţeni, nerecunoscători ca de fiecare dată, pus la index. Decât să zici Mulţam, mai lesne e să faci pe ofuscatul, nu? Asta între oameni, dar şi mai abitir între oameni de rând şi Personalitate... Kirie Eleicon! Lazu
După o Amestecată-n de toate zi (unde dezăpedirea blocului: guri scurgere, aerisire pe terasă, scări acces, parte trotuar pendinte scară - au primat), revin cu deliciu-n această oază de cultură multiplă. Am denişat, subt o fină tempestă de nea, adăposturile precare ale raţelor ce şi-au ales iernatic între două diguri de "hidrocentarlale" contigue tîrgului... Sper să am timp und dispoziţiune să le "imortalicesc" într-o Vineri...
RăspundețiȘtergereDe la Cobadin, în 1968, era o fată ce a dat la IATC odată cu mine. Sigur, nu era româncă (de parcă ar mai exista "nat" pur!). Ca şi mine, visa regie teatru-film (mai ales că avea un grai cepeleag de mai mare dragul!), dar am fost constrînşi la "actorie", fiindcă regie n-a fost clasă-n acel an. Cred că nu atît de mine se ţineau răposatul Tomiţă şi încă sacrul Florin (dar nu călinescu)scai, pe cît de gingaşa apariţie de pe acele meleaguri... Stătea-n gazdă la o rudă vecină cu "bulgăroaica" noastră şi era de fiecare dată mirobolantă, dacă se întîlnea cu ea pe scară şi o saluta. Se pare că-n ziua examenului scris la română (după care, din vreo 3-400, s-au cernut pînă-n 80, pentru o unică clasă de nici 30), ea nu s-a întîlnit cu Marina, să-i poarte noroc. Eu am picat la oral-scenă, fiindcă madam beate pesemne avea deja lista admişilor pe batistuţa din mînecuţă.
Locuiam în gazdă-n tinda unei biete femei cu tramvaiu'13-n perete, de i se hurduca toată hardughia. Mai ştiu că m-am îmbătat crumpăn, de inimă-rea, într-o grădină de vară din zona Lipscanilor, dar mai aproape de Unirii... Şi că singura-mi consolare a fost să contemplu cohorta de fete ce dormeau nu doar dezvelite, direct pe duşumeaua din odăiţa gazdei. Mai ceva ca-n pictura cu otrăvirea lui Sardanapal...
Timpi duşi, dar pentru mine, acum, simt că nu chiar irosiţi. Din fiece şut, am tot avansat, pîn-aici... Ca racul - român şi el, săracul!