Scriitorul zilei: Constant Tonegaru; consemnări; poezii; fotografii de autor

Scriitorul zilei: Constant Tonegaru, n.13 februarie 1919 - d. 10 februarie 1952

 

Constant Tonegaru

Februarie mistic

Din umbra învelită cu vată
pomii în larg
au de sticlă câte-o cravată.

Tot mereu gloria, nu stiu cine,
pe depărtări şi zăpezi vag
se aude că vine.

N-am la îndemâna-un ochian
dar după mersul care cutează treapta
pe claviaturi la dreapta
trebuie sa fie neapărat un pian.

E însă 13 din luna Februarie,
domnule Vladimir Streinu,
naşterea mea când m-a salutat

Luna roşie cum e rubinu'
şi de-atunci am rămas
ca vântul prin păduri despuiate
numai glas.

Mult vorbareţ strig, scriu, oricum;
deopotrivă femeia cu pisica înşală,
durata noastra este o îndoială,
căci noi suntem cenuşe puţină şi mult fum.

Cu inima de cretă dau îndemn
şi unde bat în locuri părăsite
lasă viitorimii semn.

Pâna totul ajunge o colină,
cerul cu găuri de site
presară pe dânsa făină.

Deci mâine, mâine dintr-o pâine voi creşte
şi-mi voi asculta trilul prin flora
care astăzi dospeşte.

În scorburi mierea a îngheţat cu cea din urmă rouă,
mă îndoiesc dacă se-ntoarce ora
când Soarele sclipeşte ca o potcoavă nouă.

Mi-aduc vocea să şterg
numele ce mi l-am scris pe pământ,
Februarie e numele meu întreg,
un cântec subţire, un vânt.

***

Născut la Galaţi, fiu al unui căpitan de vas, fapt ce-i prilejuieşte călătorii pe Mediterana, este nevoit să-şi întrerupă liceul din cauza unei drame familiale şi să trăiască din expediente. Frecventează cenaclul Sburătorul, încurajat de Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu. Singurul volum de poezii apare în 1945, Plantaţii, distins cu Premiul Fundaţiei Regale pentru tineri poeţi. Prieten cu Dimitrie Stelaru, dedaţi boemei, dar şi cu Pavel Chihaia, Iordan Chimet, Dinu Pillat, Teohar Mihadaş, Tudorel Popa, face parte dintr-o Asociaţie Mihai Eminescu care îi ajuta pe intelectuali, pe vremea foametei de după Război, distribuind pachete primite prin ambasadele occidentale. În acest context de clandestinitate, este arestat în 1947, împreună cu Teohar Mihadaş; suferă chinuri, traumatisme ce nu s-au mai vindecat, se îmbolnăveşte de plămâni. Eliberat în 1951, din motive de sănătate, decedează tragic, la numai 2 luni de la eliberare.

Prietenul din tinereţe Barbu Cioculescu îngrijeşte un volum antologic Steaua Venerei, publicat în 1969, într-un moment de destindere ideologică. La editura Vinea îi apare în 2003 Plantaţia de cuie (adevăratul titlu al poeziilor), în prestigioasa colecţie Ediţii definitive, îngrijită de N. Ţone, cu prefaţă de acelaşi Barbu Cioculescu.

Citeşte mai mult: http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=984

*** 
 
Din Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

Ion Lazu: Plopul piramidal şi copacul fără nume.

La colţul celuilalt bloc, în aceşti 27 de ani de când locuim în Vitan-Dristor
Şi privesc în momentele mele de pierdere pe fereastra sufrageriei
A crescut un plop semeţ, de la an la an    se ridicase fără păs aproape cât
blocul vecin, ajungea cu vârfu-i suplu spre cornişa imobilului,
Îi acoperea aproape o treime din faţadă -
Oricum nu mai vedeam cele două rânduri de ferestre de vis-a-vis
Nu mai aveam de înfruntat ostilitatea acestor vecini
Baricadaţi etanş în spatele obloanelor, balcoanelor, ferestrelor oarbe
De nevăzut la nici o oră a zilei sau a nopţii, reuşind să mi-i facă mai străini mai îndepărtaţi decât laponii decât boşimanii decât Insula Paştelui -
Puteam de-acum să-i ignor, ca într-o altă lume, în dreptul plopului meu -
Mi se năzerea că mă aflu în spatele unei păduri, protejat, în siguranţă,
departe de mefienţa semenilor gregari
Iar pe vreme de ploaie cu vreo vântoasă, cum se întâmplă
Acest suplu plop se unduia neaşteptat   se balansa larg larg, baleia spornic,
Îmi acoperea încă o bună parte din faţada blocului vecin şi prieten
mi-o ştergea din priviri, îmi sugera un început de disipare
de fantomizare a blocului muncitoresc ceauşist.
Ei, n-o să credeţi, într-o zi, de parcă mi s-ar fi luat o perdea de pe ochi
O perdea vegetală, ocrotitoare, ecologistă, văd cu groază că plopul piramidal
a fost retezat de sub nivelul nostru, fără milă… – simbriaşi
neisprăviţi ai primăriei, inşi marginali, blestemaţilor!
resentimentarilor, sălbaticilor, cu ce v-a greşit mândrul copac solemn,
cu ce vă incomoda şi cu ce ne amaninţa un plop în plin avânt monumental,
un copac viguros, teafăr, suplu, nu mai vechi de 30 de ani
Ştiu asta pentru că mai de mult, pe aleile zigzagate spre staţia de metrou,
Pe lângă blocul poetului cezar baltag
Am auzit acest dialog. De când sunt plopii aceştia? De pe când au construit blocurile
Şi era vorba tot de un bloc muncitoresc, tot cu opt nivele şi tot despre
nişte plopi mai înalţi decât blocurile
Încât la o anumită oră dinaintea apusului, cu lumină rezentă
numai vârfurile lor ca nişte vârfuri de lăncii mai rămân în vâlvătaia roşietică...
într-o comunicare cu Orizontul, inaccesibil unora ca noi.
Au retezat plopul de foarte jos, cum le-a venit la socoteală,
de la etajul trei, practic i-au neantizat toată coroana - a rămas ciotul lui alb
la nivelul celorlalţi copaci de printre blocuri
De unde plopul meu fusese parcă într-o altă dimensiune, dintr-o viaţă paralelă
Plop din neamul celor despre care, când au fost tăiaţi
De pe aleea unde îşi făcea plimbările
Spunea Holderlin, prea mâhnit: Mi-au tăiat comunicarea cu cerul...
Acum când ajung în dreptul ferestrei
Mă ridic puţin pe vârfuri ca să văd totuşi, dincolo de ceilalţi copaci,
vârful plopului decapitat, năpădit de noi lăstari
un fel de căpiţă uşor de identificat datorită
verdelui întunecat, foarte diferit de culoarea verzulie- astmatică
a celorlalţi copaci.
Şi totuşi, pot să-mi dau seama, plopul meu nu se dă bătut,
de la nivelul retezăturii cumplite el ridică în aer zeci şi zeci de mlădiţe,
o coloană verde intens ce se dirijază spre cer
ca o fântână verde răsturnată în sus. Şi iată, deja s-a înălţat cam de doi metri,
în mai puţin de un an, - am să trec să mă conving cum stau de fapt lucrurile –
dacă ar fi fost plasat cu ceva mai spre dreata acum
deja nu s-ar mai zări fereastra de vis-a-vis, de la patru,
o fereastră oblonită mereu, acei oameni nu vor să vadă
plopul crescând, căpiţa lui de smarald, creştetul fremătător -
pot deci spera că în ritmul ăsta înălţându-se precum voinicul din poveste
după încă 4-5 ani va lua locul plopului de dinainte,
cel decapitat printr-o decizie aberantă, toaletat probabil în contul
altui plop, acela tremurător, profan, dintre alte blocuri,
poate cel de pe istriei, acela străvechi, de pe vremea
cătunului Cioplea, scuturîndu-şi crengile rămuroase
la streaşina şcolii haretiste din fostul cătun, (în locul acestei
şcoli istorice fiinţează acum o tinichigerie, lambada îi zice
nu s-a gândit nimeni să o conserve, să deschidă un centru cultural, ceva.)
aştept deci cu toată răbdarea posibilă ca plopul meu piramidal
să-şi re-ocupe vechiul amplasament, să se ridice prin decomprimare
în golul rămas ca o rană abstractă, să ajungă din nou la cornişa blocului
de vis-a-vis, să-i astupe hâda faţadă cu ferestre standard, trase la
şapirograf, proliferând una din alta; în momentele de ploaie şi vânt
să se legene incredibil, să baleieze miraculos, să-mi şteargă din faţă
chenarele oarbe, (închipuiţi-vă patruzeci de ferestre, la opt nivele –
şi nici un singur ghiveci, nici o floare, nici un ficus, nici o pată de verde
de galben de roşu de vreo culoare fie de care-o fi
decât storuri şi storuri şi draperii, oameni pe care nu vreau să-i văd la chip,
pentru bunul/răul motiv că nici ei nu vor să vadă nimic, când ies
să-şi fumeze ţigara şi să arunce chiştoacele în spaţiul dintre blocuri,
în golul abstract rămas în locul plopului piramidal...
să crească iute la loc, mi-e nădejdea, să se clatine peste puteri
să reia acel balans care să mă vindece de angoasă: acolo nu e nimeni,
aca-nada! îmi spun, şi tot eu: spre apus am numai verde şi verde...
(14 iulie 2009)

ion lazu: Fotografii de autor: