joi, 2 februarie 2012

Scriitorul zilei: Ion Marin Sadoveanu; poezii, fotografii de autor

Scriitorul zilei: Ion Marin Sadoveanu, n.15 iunie 1893 - d. 2 februarie 1964

 
  Fiul unui medic primar, a făcut şcoala elementară la Constanţa, apoi gimnaziul la Mircea cel Bătrân şi liceul la Sf. Sava, absolvit în 1912. Face studii de filosofie la Bucureşti, continuate la Paris, unde revine imediat după Război. Debutase cu poeme, dar s-a exersat apoi în scrieri dramatice, considerate mai târziu drept exerciţii de stil, căci se orientează spre roman. Din 1926 este inspector al teatrelor, apoi director la Naţionalul bucureştean, până în 1941, când este destituit; devine redactor la Timpul, la Universul. Redevine directorul Naţionalului în 1956.
Principalele opere: Sfârşit de veac în Bucureşti, 1942; Ion Sântu, 1957; Taurul mării, 1962. S-a ocupat de  cronica dramatică, a ţinut conferinţe, a tradus din marii clasici. Opera sa de căpătâi rămâne Sfârşit de veac..., mereu reeditată, în tiraje de masă, căci impecabilă stilistic, din lumea burgheziei în ascensiune, însă cu pregnantă culoare a capitalei acelor vremuri; cu un memorabil personaj Iancu Urmatecu. Ion Sântu continuă relatarea din precedentul roman, în primele decenii ale veacului XX, cu prelucrarea a numeroase elemente autobiografice.

Din Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:































(...)
25 iunie 2007. O iau pe calea Victoriei, trec prin ansamblul monumental din Pţa Revoluţiei, văd de aproape corpul fracturat al lui Iuliu Maniu – probabil că anume acestă sugestie s-a dorit -, ajung la blocul Wilson şi apuc să intru pe uşa cu interfon deodată cu o pereche pe care o şi abordez, pentru Ion Marin Sadoveanu; să fac o cerere oficială, să merg la cealaltă scară, de pe bdul Bălcescu, acolo e nr. 25, unde stă administratorul, dar comitetul nu se reuneşte decât peste... Merg la scara de după colţ, tot încercând să-mi amintesc cum va fi arătat clădirea înainte de cutremur, căci un colţ al imobilului s-a prăbuşit, oarecum la fel ca la blocul Turist şi probabil din acelaşi motiv: TAPL-ul, trustul de alimentaţie publică, cei cu restaurantele, vrând să dezvolte spaţii comerciale în zone cu vad bun, însă complet nepricepuţi, dacă nu de-adreptul inconştienţi, au comandat diverse rearanjări ale parterului, au suprimat pereţi etc, ca să nu mai spun că imobilele respective deja suferiseră efectele cutremurului din 10 noiembrie 40, ceea ce a dus la catastrofă în timpul cutremurului din 4 martie ’77. Bâjbâi pe la parter, nici o indicaţie de apartament, interfon, telefon – în chiar buricul târgului suprem al ţării, debandadă ca în cea mai ticăloasă mahala de târg provincial. Noroc că apare o locatară, intru, la casierie un domn în vârstă, părul alb, cu ochelari, dl Pană. Nu chiar Gheorghe Pană de pe vremuri, însă la doar 50 de metri de fostul C.C. E o situaţie foarte tensionată, aflu, sunt în litigiu, în judecată, comitetul de proprietari e în schimbare, el ştie că adresa de la USR pentru placa lui I.M. Sadoveanu a venit, însă s-a rătăcit, s-a pierdut... Exclamă: Au pierdut ei actele imobilului... N-am insistat, poate mi-ar fi spus că sunt inconştienţi, dar de ce nu interesaţi, ca să scape de revendicări, de... Mă întreb ce locatari trebuie să fi fost pe marele bulevard, la 50 de metri de temutul CC – desigur numai persoane de încredere, aduse special ca să vegheze, să garanteze cu viaţa lor pe cea a conducătorilor iubiţi, nu? Dar dl Pană promite să le spună că USR insistă. Rog să-mi dea telefonul preşedintelui. Mi-l dă pe al lui Lungu, secretarul Asociaţiei, el le învârte pe toate... Fixul şi mobilul. Zic: Îi dau chiar acum telefon, de pe celular. Formează el un număr şi vorbeşte cu cineva; să aduc o copie de pe adresă, numai aşa se poate rezolva, pe baze scriptice. Închide şi constat că vorbise chiar cu domnul sclifosit de la liftul primei scări, care i-a notificat că tocmai vorbise cu mine. Dar avusese amabilitatea să mă pună pe o pistă greşită... Şi să nu sufle o vorbă despre rătăcirea adresei noastre... Să aduc acea copie şi...

Ion Lazu
Ţara zvonurilor adevărate.

De dimineaţă m-am trezit în zbîrnîitul ceasului
Apoi m-am trezit spălîndu-mă pe dinţi
Apoi m-am trezit punînd apa la fiert pentru ceai
Apoi m-am trezit răzîndu-l pe cel din oglindă şi abia
Apoi m-am trezit că insul din oglindă, gata ras şi frezat,
Nu avea deloc de gînd să se trezească
O dată în plus - şi de ce -
În ţara zvonurilor mai adevărate decît adevărul.

Îmi dau seama că nu pot să-l urăsc,
după cum ar merita-o,
pe individul mie opozabil.

A nu putea să urăşti este tot o infirmitate, ca
oricare alta, îmi spun.
Mergi mai departe, infirmule
discret nevoie mare.

Pe vremuri, în metrou, vedeam în locul feţei oamenilor
numai cărţi, acum văd numai ziare...

(1994)

Ion Lazu: fotografii de autor...