Scriitorul zilei: Al. Al. Philippide; poezii; fotografii de autor

Scriitorul zilei: Al. Al. Philippide, n.1 aprilie 1900 - d. 8 februarie 1979

Al.Al. Philippide

***
 

M-atârn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine puntea humii
Spre insula de veșnicie
La capătul de dincolo al lumii.
Mă vei lăsa acolo singur
Alături de toți morții lumii?

Și în Egipt, acum cinci mii de ani,
Va fi fost poate un poet
Care și el încerca să măsoare
Hăurile vremii viitoare
Și care căuta să potrivească
Gândirea lui cea pământească
Pe ritmul deșirat al veșniciei.

Ce fericit era acel poet
Când se gândea că după moarte
Unul măcar din cele trei suflete-ale lui
Va rămâne să plutească mai departe
Pe valurile viitorului!
Cu neclintire el credea
Că după mii și mii de ani de zbor
Sufletul cel călător
Se va statornici pe-o stea
Cu care-apoi va hoinări prin haos.

Mumia lui mai zace poate încă
Și-acuma în vreo tainiță adâncă,
Privind cu ochi uscați de așteptare
Tavanul cu inscripții funerare.
Și poate noaptea când șacalii latră
Rencepe viața robilor de piatră.
O stafie de torță se aprinde;
Scot robii milenarele merinde;
Străvechile bucate de vatră fierb în bliduri;
Dănțuitoare roșii coboară de pe ziduri
Și-și farmecă stăpânul, fantomă ca și ele,
- Și sufletul cel veșnic plutește printre stele.

Dar eu, vlăstar al unei lumi bătrâne,
Roș de-ndoieli, bolnav de nostalgii,
Zadarnic caut o cerească pâine
În raftul vechilor mitologii.

Zadarnic caut să privesc și eu
Spre sigure limanuri viitoare;
În peșterile sufletului meu
Torța nădejdii pâlpâie și moare.
(O, blestemat să fie gândul care
Mă-ndeamnă s-o aprind mereu!)

Nimic în mine nu mă-mbie
Să cred în viitoarea mea mumie.

Încerc să-mi făuresc din îndoială,
Din visuri și melancolie,
O amăgire-originală.

Ajuns în preajma ultimului prag,
Mai ști-voi oare c-am trăit în Terra,
Prin veacu-al douăzecilea din era
Numită după un ilustru mag?

Voi fi atuncea unul dintre
Acele anonime duhuri
Care se-nghesuie să intre
Pe poartea marilor văzduhuri.

Se mai cunosc între ei morții?
Ce singur trebuie să fii
Când treci pe totdeauna pragul porții
În ceea ce aice numim noi veșnicie
Dar care-acolo poate este
O nouă înșelătorie
Cu spațiu și vreme și vechea poveste!

Se mai cunosc între ei morții?
Dar dacă dincolo vom deveni
Niște făpturi hidoase și mișele,
Noi care ne iubim ne-om dușmăni,
Iubind pe cei ce-au vrut să ne înșele,
Prieteni cu vrăjmașii noștri de-astăyi,
Vrăjmași ai celor care azi ni-s dragi?

O prea ciudată nălucire
În noaptea inimii învie!
Văd o străveche mânăstire
În preajma anului o mie
Pe care-un scrib extatic scrie
Pe-o foaie veche de psaltire,
Cu gând sfios de veșnicie:
E-aproape marea ispășire,
M-atârn de tine, Poezie! 

*** 

Născut la Iaşi, fiu al celebrului savant filolog Al. Plilippide, viitorul membru al Academiei române şi-a luat licenţa în anul 1921, continuându-şi studiile în Franţa şi Germania, în perioada 1923-1928. Va traduce apoi din Voltaire, din Novalis, marea lui pasiune, dar şi din Cehov, din Lermontov, răsplătit pentru aceasta cu Premiul USR pe anul 1979.

A debutat cu poezii dar a scris şi proză fantastică, eseuri (Scriitorul şi arta lui).

Volume mai importante: Aur sterp, 1922; Stânci fulgerate, 1930; Visuri în vuietul vremii, 1939; Poezii (antologie), 1962; Monolog în Babilon, 1967. Floarea din prăpastie (nuvele fantastice, 1942); Studii şi portrete literare, 1963; Studii de literatură universală, 1966, iar postum i-a apărut Vis şi căutare, 1979

Scriitor de mare prestigiu, fiecare volum a constituit un eveniment în viaţa literară a vremii.

***

Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:
5 aprilie 2007 (...). 

Privindu-mi harta, ochesc în cartier numărul lui Al. Philippide, dincolo de Piaţa Iancului. Un trecător mă sfătuieşte să nu iau niciun tramvai, e aproape dacă o tai printre blocuri, pe jos. Aşa că iute ajung pe Elev Ştefan Ştefănescu, şi Avrig; trec Piaţa Iancului, intru pe-o alee în spatele blocurilor mari de la bulevard, vechile străzi au fost ciuntite prin sistematizare, întreb cu emoţie de Ilarie Chendi, să o iau prin spate, să ocolesc... nimeresc strada şi privesc pe dreapta, numerele scăzătoare, ajung astfel la nr.19, o vilă cu etaj şi calcio vechio, iederă acoperind zidul până la conturul ferestrelor; intru în curte, caut soneriile de la prima scară, căci mai există altă construcţie în spate, sun, iese un tânăr cooperant, o cheamă pe mama lui, doamna coboară în curând: este fiica lui Al. Ph., iar el este fiul fiicei, deci nepotul în linie dreaptă al Poetului. Doamna e scundă, blondă, cu ochi albaştri, iar tânărul înalt, dar tot blond, ochi albaştri, nas coroiat, cam la 30 de ani, - şi le spun că ambii seamănă cu maestrul. Că l-am văzut prin anii 65-67, arătat mie de actorul Ludovic Antal la sala Radio; da, el colabora mult la Radio. Cu ochelari de vedere. Le spun că acum vreo lună-două am ascultat noaptea un recital copios din poezia marelui Al. Ph. o antologie din Floarea din prăpastie. Ambii se arată foarte plăcut surprinşi, chiar încântaţi de iniţiativa USR; ieşim pe trotuar, fac poze cu cei doi în faţa imobilului. Maestrul a locuit aici între anii 1938-1979, adică până la moarte. Ea crede că tânăra generaţie de cititori dar şi noii poeţi nu mai gustă poezia marilor maeştri. Eu: de fapt nici nu-i cunosc decât foarte aproximativ, iar şi mai exact ar fi să spunem că evită să-i citească pe marii înaintaşi, evită confruntarea cu marea poezie, preferă să nu intre în contact cu evidenţa talentului, cu harul, căci harul nu e lesne de contestat, el e imperativ, te obligă să-l recunoşti acolo unde se află, te inhibă. Simt că le merge la inimă spiciul meu. Noi facem ce se mai poate; iată strada cu numele criticului literar Ilarie Chendi, iată o stradă în Bucureşti cu numele poetului Al. Philippide; acum punem plăci memoriale, noi căutăm să ne facem datoria, să ne prenumerăm printre ţările civilizate, să lăsăm unele repere culturale pentru cei care ne urmează...Tânărul îmi spune că imediat după colţ, în faţa Pro-Tv, există o vilă în dărăpănare, construită prin 1915-1916, acolo a locuit până la moarte Ştefana Velisar. Fiica poetului îşi aminteşte vag a fi fost în vizită cu părinţii la Ion Marin Sadoveanu, atunci deja spre sfârşitul vieţii, paralizat într-un fotoliu, în grădina casei. Nu mai ştie unde era plasată casa romancierului IMS.  Merg pe bdul Pache Protopopescu, în faţa ProTv, la numărul 94, fac poze cu casa din fundul grădinii, cu acoperişul sită, în accentuată degradare, practic compromisă şi irecuperabilă. Ce păcat că nu s-a intervenit la timp. O vilă boierească, cochetă, cu grădină în faţă, deci plasată strategic mai departe de zgomotul bulevardului. Te doare inima când ştii că nu e vorba decât de mici amenajeri, de reparaţii ale acoperişului, streşinilor, ale burlanelor. Cât i-ar fi putut costa pe cei de la ICRAL cele 10-20 foi de tablă şi un om care să cârpească apoperişul, în zonele unde vântul a smuls tabla?! Neglijenţe mici, pagube incomensurabile...

***
Ion Lazu: Un comentariu la textul lui Sorin Ullea:
Un text de mare suflet românesc, recomandat mie de dl Nicolae Ciuobanu zis şi Culai, căruia îi mulţumesc. Scris acum 20 de ani, din câte îmi dau seama, şi totuşi! atât de actual... Despre realităţile din Baasrabia interbelică, îndeaproape cunoscută şi sufleteşte apropiată autorului, care şi-a petrecut copilăria în sate basarabene. Un iubitor al ţăranului, au românului autentic. Deci iscusiţii oficiali ţarişti au manevrat ca să-i menţină pe săteni în obscurantism, manevră cu două tăişuri, căci pe termen scurt au evitat, ce-i drept,  apariţia unei puturi de intelectuali conştienţi de ideea naţională, iar pe de altă parte, aşa se explică de ce populaţia satelor a conservat limba de pe vremuri, cea în care se exprimau şi cronicarii, cum atât de pertinent argumentează autorul. Sunt lucruri spuse clar şi cu pătrundere, de pus în faţa celor care se interesează cu adevărat de soarta romînilor de peste Prut. Eşti ceea ce au fost părinţii şi bunici tăi, dacă nu uiţi chiar esenţialul: limba lor, tradiţiile, apartenenţa la un neam, la o matrice spirituală-culturală...
Şi da! totdeauna alogenii dintre Prut şi Nistru şi-au dat drumul firii şi apucăturilor lor de mare putere, dispreţuind ce nu era rus, ucrainean etc. Dovadă şi atitudinea marelui A.S.Puşkin, care stând de nevoie 3 ani la Chişinău, nu a găsit decât cuvinte de ocară pentru localnici.  Drept care, riposta dură, pe cât de meritată, a lui Alecsandri... Dumnezeul poeziei să-i odihnească pe amândoi.
Dar ce om ca pâinea caldă acest autor, Sorin Ullea! Impecabilă stilistic scena cu orheianca venită să vadă mânăstirile din Subcarpaţi. Şi se întâmplă un lucru minunat: în relatarea acestui domn surtucar: cei doi - el şi răzăşoaica dinspre Orhei, devin instantaneu egali, întru omenie..
Un gând bun, Ion Lazu.

P.S. Să adaug o referire la atitudinea unor alogeni în momentul refugiului din iunie 40. Am scris eu însumi despre asta, în “Veneticii”, ediţie definitivă Ideea europeană, 2009. Referire pusă în gura unei cunoştinţe întâmplătoare, din trenul refugiaşilor… Subiectul fiind totuşi marele refugiu din martie 1944. Da, evreii i-au batjocorit pe ostaşii români. Am avut surpriza să constat că un critic literar cu asecndenţă evree care îmi telefonease în câteva rânduri, entuziasmat de stilul şi de valoarea literară a romanul meu, însă, după ce a ajuns la episodul cu iunie 40, s-a baricadat în tăcere. Mi-e teamă că în acest fel, supărându-se prea repede, nu a mai apucat să citescă şi continuarea, unde dau seamă şi despre pătimirile evreilor, la înaintarea frontului; nu va fi citit nici scena în care un evreu, prieten de familie, îl scapă efectiv de la moarte pe Grigore Manu, eroul romanului… A citi un roman în grilă rasială, la început de mileniu III, se dovedeşte o pacoste. Sunt oameni ce par luminaţi la minte, dar se blochează în împrejurări de acest fel. Referindu-mă direct la cazul acelui critic literar, îmi dau seama că mă va fi bănuit de partizanat. Or, e limpede: scriitorul nu are decât un zeu, căruia se închină zilnic: Adevărul şi numai adevărul. Dacă nu înţelegem asta, degeaba veleităţi, degeaba studii universitare, (im)posturi academice, nu?
Devotat; Ion Lazu.
***

ion lazu: fotografii de autor: