Scriitorul zilei: Eta Boieriu, n.23 februarie 1923 - d. 13 noiembrie 1984
Acuma sau pe urmăVa fi mai greu sau mai usor pe urmă,
cînd reci vom îngheta în chihlimbare
cuprinsi de umbra, sa ne dam de urma
decît acum cît înca ne mai doare
surîsul înghetat pe buze, gerul,
zapada celuilalt strivita-n mînă
sau cît la sîn ne-atîrna giuvaierul
acestei inimi calda ca o lînă,
acum cît suntem doi si unul
mereu, si istovim aceeasi ceară
de bucurii sau prelungim ajunul
iubirii ca să-i prindem gustul iară,
acum, cînd încoltiti de zile încă
în noi ne adunam ca într-o urnă
si ne-ncalzim în spuza noastra-adîncă
si ne iubim: acuma sau pe urmă?
Risipă de iubire
Nu răsuceste nimeni amintireadoar eu ca un cutit în carne vie
si curge sînge cald. E doar iubirea
din care-am smuls fîsie de fîsie
ca rănile sa ti le leg, cînd nedurută
si fara griji mă ofilea deodată
durerea ta - si-n noi cum se sarută
simteam atunci si-ncet cum se dilată
aceeasi spaima, singura nespusă
aceleasi si mereu neadormită,
a treia noastră soră nesupusă,
si totusi eu, o, eu nesăbuită,
mă sfîsiam în zilnică risipă
de dragoste si nu puneam de-o parte,
o, nu puneam din cîte-am smuls în pripă,
o singură fîsie pentru moarte.
***
Sora poetului Nicu Caranica (vezi prezentarea de pe acest blog), deci mai puţin mă voi referi la familia clujeană de intelectuali cu ascendenţă macedoneană, care a dat academicieni Th. Capidan) pictori, alţi artişti. A urmat liceul la Cluj şi sibiu, 1941, apoi Filologia 1941-1954, luând parte la şedinţele Cercului literar, care în refugiul său sibian reunea cele mai importante tinere talente ale Transilvaniei, din care tocmai ne fusese smulsă partea sa nordică, prin odiosul Diktat de la Viena.
Sora poetului Nicu Caranica (vezi prezentarea de pe acest blog), deci mai puţin mă voi referi la familia clujeană de intelectuali cu ascendenţă macedoneană, care a dat academicieni Th. Capidan) pictori, alţi artişti. A urmat liceul la Cluj şi sibiu, 1941, apoi Filologia 1941-1954, luând parte la şedinţele Cercului literar, care în refugiul său sibian reunea cele mai importante tinere talente ale Transilvaniei, din care tocmai ne fusese smulsă partea sa nordică, prin odiosul Diktat de la Viena.
Poetesă sensibilă, purtând cu discreţie frumuseţea sa enigmatică, botticeliană, a debutat abia în 1971: Ce vânăt crâng, după care, la răstimpuri, a dat încă trei volume de poezie. Dezordine de umbre, 1973; Risipă de iubire,1976; Miere de întuneric, 1980, reunite într-o antologie postumă, la doar un an de la prea repedea stingere a poeteiLa capătul meu de înserare, 1985. O a doua antologie a apărut în 1999. S-a făcut remarcată mai cu seamă ca traducătoare de mare forţă a marilkor italieni, de la clasici la moderni şi contemporani: Divina Comedie a lui Dante Aligheri, a doua traducere, după tîlmăcirea efectuată de George Coşbuc; Leopardi, Petrarc (canţonierul), Boccaccio (decameronul), Michelangelo (Rime), dar şi Verga, Pavese, Moravia, Castiglione, Vittorini. O antologie de teatru italian, o antologie a poeziei italiene, de la clasici la contemporani, o antologie a poeziei siciliene. Răsplătită nu doar cu premii ale Uniunii Srciitorilor, dar şi cu distincţii florentine, siciliene, toate de înalt prestigiu.
Citeşte mai mult: http://miscarea.net/geek/article.php?story=20090220035110825
***
De undeva se aud cel mai bine
Oamenii lucrând, de pe deal,
Dintr-alt loc pădurea aşteptând,
Iar de-aici satul în Ardeal.
Împotriva oricărei înţelegeri de sferă,
Pământul desfăşoară numai văi concave
Şi prin focarele străluminate
Simţurile noastre se aţin, suave.
Fie-ne viaţa mai către ecou,
În capătul suflării cerul vibreze.
Pentru păsări, noi suntem stelele
Constelaţiei celei mai treze.
1968, Pocola-Beiuş
"De undeva se aud cel mai bine
RăspundețiȘtergereOamenii lucrând,..."
De la Al. Balaci şi Eta Boieriu am învăţat tot ce ştiu despre Literatura italiană. Şi, chiar m-am mirat cum de aşa perfecţi interpreţi nu scriu poezie.
Dar, cu timpul, am înţeles că scriau şi ei, chiar mai cuceritor decît trompeţii dejurnă. Însă...
Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ei. E sigur, aş fi supravieţuit; dar, mult mai sărac...
...
Mă mai iau cu cineva, pe nume Ion Lazu, în ultima vreme. Şi cu nişte drumuri proprii pe munte, ori pe un mal de apă, cu raţele şi lebedele de pripas.
Prietene Culai, dacă tot îţi vorbeam despre jurnalele mele, iată peste ce dau, datat 5 mai 2006:
RăspundețiȘtergere...Pe trotuar, un grup de fete, sub 20 de ani, slabe şi mai modest îmbrăcate, dar nu mai puţin vesele ca îndeobşte. Observ însă că-şi vorbesc prin semne, deci surdo-mute. De cîteva ori în ultima lună am dat de grupuri ca acesta, chiar şi în autobuz, unde continuă să comunice prin semne. De reţinut că nu scot chiar nici un sunet. Gesturi şi multă mimică. Insă nu excesiv, cum te-ai aştepta, semn că nu au dificultăţi de comunicare. Şi o constatare: Nu s-a întîmplat niciodată ca vreun surdo-mut să mă abordeze, sau să văd că se adresează cuiva din afara cercului lor. Trăiesc în lumea lor închisă şi nu par să aibă nevoie de cei din afară. Resemnaţi în carcera lor. Nu cumva şi noi, scriitorii, despre care de mai multe ori am afirmat că ne comportăm ca nişte sectanţi, nu cumva şi noi suntem precum aceşti surdo-muţi, comunicînd numai în cercul nostru de literaţi?
Al Matale, Lazu
Cu ochi brumaţi, recunosc: sunt oameni sortiţi să alerge (şi să comunice mai mult) singuri în lung-scurta cursă de-Aici. Arareori, pentru o scurtă bucată de cale, cineva-n rezonanţă armonică.
RăspundețiȘtergereÎn fond, e şi acesta un Cin asumat în mod conştient şi deliberat!
(Te-am pîrît pe gogea's blog, pentru medalioanele excepţionale de-aici; şi, doar pentru ele!)