Și a fost, la Sala Calderon, Seara de poezie Grigore Vieru-80 și Ion Lazu-75

Elena Armenescu, Ion Lazu, Lidia Lazu. Foto Dan Doman

Scriitorul zilei: Ștefan Ciobanu

ilazu.blogspot.com/2014/02/blog-post_28.html

Poezia zilei. Două sonete de Ion Lazu

Manuscris

               poetului Radu Cange

Când poezii ce-ai scris cândva de mână

Îţi reapar, din vechi maculatoare,

Găseşti deodată slove uimitoare

Ca perle mari scăpate în ţărână.

Le salţi pe palme, sufletul se-ncântă

De-adânci răsfrângeri care-n licăr proaspăt

Îţi luminează casa ca un oaspăt

Ce din Juneţe-l aşteptai. Şi-i sfântă

Această clipă. Retrăieşti ca-n vrajă

Simţiri ce sus au fost pe bolta zilei,

Dar scuturate-n pulberea argilei

S-au conservat sub a uitării coajă.

Ce veche-i slova! Dar ce proaspăt cântul

Cu care te încânţi, pe mâini săltându-l...

26 august 2011

Pieziş     

Nu sta pieziş. Că viaţa nu se-ncurcă

Prin bălării ce cresc lângă cărare.

Croită-i Dânsa pentru drumul mare,

Nu stă-ntr-un colţ, plouată ca o curcă...

Pe-o calea-n sus, ce fără preget urcă

Se-ndeasă toţi actanţii de-a-ncălare.

În darn vreo mătrăgună cârtitoare

Dospeşte şi-i blesteamă şi îi spurcă...

Se uscă-n colb, o ia ţăranu-n furcă

De-o zvârle-n vâlvătaia jucăuşă

Ce-i suge fibra, prefirând cenuşă

Pe-un nou ogor. Că Viaţa nu se-ncurcă!

Şi-i place vieţii sufletul ce râde.

Iar pe ursuz îl dă de ciuf la gâde.

26 august 2011.

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

19 martie. Două scene care m-au şocat în vremea ciclului doi: Sinuciderea din dragoste a Tatianei Ionescu, folosind pistolul iubitului ofiţer. Am descris-o undeva, poate în Himera literaturii…

Şi scena cu Cazangiu, vecinul nostru din spatele grădinii: era o zi de vară, tanti Dona se afla la noi şi din curte priveam cu groază cum Cazangiu, cu o rangă, spărgea acoperişul casei părinteşti. Înjura, blestema, arunca priviri crunte, sălbatice – efectul era terifiant, căci acest Cazangiu (în realitate Constantin...?, dar aşa îi era porecla), avea un ochi zbanghiu, albastru spălăcit cu care privea cîş. Se certase cu frate-său mai mic, Mărin, mărunțel, foarte diferit ca înfățișare, poate din două căsătorii : scoseseră acoperişul de pe casa părintească – fratele mai mic se însurase, în sfârșit și îşi făcea o nouă casă, într-o curte alăturată, rezultată din împărţirea în două a curţii părinteşti. Nu se înţeleseseră la împărţeală şi acum, Cazangiu, turbat de furie, distrugea acoperişul de şiţă, - numai ca să nu-l folosească fratele mai mic.

Scena, de o cruntă sălbăticie, absurdă în fapt, m-a îngrozit, m-a scîrbit, mi s-a părut de o răutate scandaloasă: nu o iau eu, dar nici ţie să nu-ţi folosească. La ce mare lucru ar fi putut folosi un acoperiş de şiţă veche, depreciată, asta nu mai ştiu sigur. Scena a scîrbit-o şi pe mătuşa mea, care de atunci, în glumă, îi zicea fratelui mai mic „ce mai faci, Ca-zan-gi-ule?” 
Furia de a distruge, care îl orbise de tot… Acoperişul se afla jos, sprijinit de peretele casei vechi şi bruta aceea, un ins înalt, deşirat, de faţă cu toţi vecinii care priveau de la gard sau din drum, continua să înjure şi mânuind cumplita rangă, să spargă şiţa, cu buşituri. Miezul verii. Miezul zilei. Miezul copilăriei mele... Săreau aşchii, se ridica praful... Nimeni n-a îndrăznit să se apropie, dintre vecini, dintre cei ce treceau pe drum, să-i spună ceva liniştitor, care să-l scoată din transă. Bruta cu ranga de fier în mînă, fiara dezlănţuită...

Va urma

Ion Lazu - 75, la Sala Calderon, II ( fotografii de Dan Doman)

Ștefan Dimitriu, Radu Voinescu, Elena Armenescu, Ion Lazu, Pupa Caravețeanu...

Lidia Lazu citind din antologia lirică Eu scriu la lumina mâinii mele, de Ion Lazu.