consemnări, poezii, eseuri

INVITAȚIE LA SALA CALDERON
GRIGORE VIERU - 80, ION LAZU - 75
Joi, 26 februarie, orele 16:00, la Sala Calderon (str. J.-L. Calderon nr. 39) va avea loc o Seară de Poezie:
- Remember Grigore Vieru - 80, prezintă Mihai Prepeliță;
- Aniversare Ion Lazu - 75, prezintă: Maria Urbanovici, Radu Voinescu, Ștefan Dimitriu, Marian Drăghici.
În deschiderea Serii de poezie WMP (Mișcarea mondială a poeților de pretutindeni), vor citi din lirica proprie 12 poeți bucureșteni;
În încheiere, un microrecital CELESTE: Felicia Popescu (chitară), Nicu Șandru (flaut).
Ion Lazu va dărui câte o carte cu autograf fiecărui participant.
Vă așteptăm cu mare drag.

Scriitorul zilei: Corneliu Buzinschi:

ilazu.blogspot.com/2012/02/scriitorul-zilei-corneliu-buzinschi.html

Poezia zilei: Mihai Elin, n. 25 februarie 1941

Va trebui

Va trebui să privim cu alți ochi.
Ei bine!
Cei mai bărâni dintre noi
au câte două sau trei
şi unii chiar câte patru perechi de ochi
pe care i-au dosit prin cufere, prin poduri
Şi scotocesc prin lucrurile vechi
şi calcă în picioare fotografiile vinete,
bâjbâie pe deasupra,
foşnesc pe dedesubt,
pipăind relicve pâcloase
şi se ridică în papuci de casă
cu strigate anemice,
cu junghiuri în oase
şi cu pânze de păianjen pe fețe.
Cu ochii regăsiți,
unii văd lumea plecată spre dreapta,
alții - prăvălită spre stânga,
unii o văd grozav de turtită, pe brânci,
şi, în sfârşit, cei rămaşi
nu o mai văd de loc
pentru că ochii lor sunt opaci de vechime.
Iar, noi, cei lipsiți de memorie încă,
noi stăm în ferestre,
cu fețele de var, absorbind prin degete lumea
pentru ochii cei adevarați.

Poezia zilei, Marian Drăghici, n. 25 februarie 1953

***
pe măsură ce se însera
am privit pagina albă goală
cu disperare crescândă: pe un câmp luminos luminos
oare ultimii funigei întunecară harul meu poetic sau
albul dinților tăi femeie
răsăriteană? De departe cred că aveam
o uimire-a figurii de bătrân ce nu-și mai poate duce
biserica rămășiței
de la masa de scris pân-la marginea patului
de la marginea patului pân-la masa de scris

și lin începe să plângă - și plângi și plângi -
pe treptele acelei biserici
a rămășiței
cu albul ochilor întorși mult în timpul din urmă
unde iar se văzu

tânăr și liber
într-un fel, între toate
cel mai mult iubind în înserare
aerul înserării plin de idealitate.

(din HARRUM - cartea ratării, ed. Vinea, 2001)

Alţi scriitori:

Cezar Bolliac, m. 1881

Al. Duiliu Zamfirescu, n. 1892

Virgil Duda, n. 1939

Dan Lupescu despre volumul Poezii de dragoste al lui Mihai Nenoiu, II

1. Capodoperă de muzicalitate bizantină

În poemul Fără şir, diafanitatea gen Dan Botta din versurile şi repetiţiile ce deschid căi nebănuite pentru roiuri de tâlcuri şi unduiri: ,,Îmi plac ciorapii să-ţi plesnească pe pulpe,/ Să te deochi şi să te deşir;/ Îmi place să ne mestecăm ca două culori/ Fără şir împăturindu-ne, fără şir…// Vino când mă scutură cerbii/ frecându-şi de mine dogoarea;// Vino cu ochii cuprinşi de furtună/ Să mă pierd în ceaţa trupului tău…’’ trece aproape instantaneu, spre final, în ţipăt existenţial: ,,Patima să-mi biruie bordul/ Şi, ca dintr-o eclipsă de Lună,/ Să-ţi năvălesc cu pânzele-ntinse/ Fiordul…’’

Repetitivitatea anumitor sintagme potenţează, progresiv, dialogul abia întrezărit, ca între heruvimi, îngeri şi serafimi, din poezia Nemărginirea, ce poate părea, la o privire fugară, o simplă notaţie lirică (vai, dar cât de adâncă este simplitatea şi cât de greu poate fi atinsă, trăită, transmisă!): ,,Între mine/ Şi tine,/ Un spaţiu de ceaţă,// Între mine/ Şi tine,/ Închipuirea.// Iată de ce,/ Privim cu suflete întrebătoare/ Cum se destramă, apropiindu-se,/ Între mine/ Şi tine,/ Tot mai cuprinsă,/ Nemărginirea’’.

Capodoperă de ingenuitate, ca stare de spirit, capodoperă de muzicalitate bizantină, copleşitoare, izvorând, parcă, din ochii bizanţi, holbaţi de o colosală mirare întrebătoare, ai celebrei, la scară planetară, sculpturi brâncuşiene Domnişoara Pogany -, poema Lorelai l-a încântat străfulgerător, în 1969, pe Al. Piru, care a stopat imprimarea revistei Ramuri (al cărei redactor şef abia fusese numit), i-a găsit, printr-un hocus-pocus, loc în pagină şi a publicat-o rapid.

Ca un descântec sfios şi calm, ca o colindă de Paşti (pentru că există, da, există şi colinde de Înviere) şi ca o rugăciune de o transparenţă divină sună această poemă Lorelai de Mihai Nenoiu: ,,Eram de mişcare şi mă pierdeai/ Leagăn blond, Lorelai,/ Păpuşă de tei arzător,/ Ameţeală şi capăt de dor,/ Galbenă stare cu margini de geam/ După care Lorelam.// Eram de mişcare şi de lila,/ Până şi aerul mă rănea,/ Singuri de jur-împrejurul,/ Tu plângeai căutându-mi conturul,/ Şi plângeai, plângeai, Lorelai,/ Până eu mă depărtam/ Înc-odată ca să vin/ Palid şi suav şi Lorelin.// Eram ca o furtună amândoi,/ Oceane cu ţărmurii goi,/ Şi vroiam să murim de halou,/ Într-un vis,/ Ameţiţi de Lorelis.// Fată de aer bălai,/ Lorelai, Lorelai…’’.

Mihai Nenoiu umblă prin măruntaiele Poeziei, ale Constelaţiei Lirei, cu siguranţă de Meşter Manole -, forţa sa vizionară, de Demiurg, delicateţea sa Regală, poruncitoare, şi sălbăticia de Rob atoateştiutor, atotstăpânitor ducându-ne cu gândul la universul ezoteric al esenţelor din sculpturile-ectenii ale lui BRÂNCUŞI, dar şi la secretele rarisimilor aurfauri de bisericuţe de lemn din Maramureş şi din nordul Olteniei, bisericuţe mai zvelte şi mai grabnic înşurubătoare în cer decât maiestuoasele, greoaiele catedrale gotice, care strivesc spiritul, nelăsându-l a se Înălţare la cer.

Susţinem afirmaţiile de mai înainte chiar şi printr-un poem de o înşelătoare simplicitate, cu titlu-capcană, dat, credem, numai în joacă: Pantera roz. Această poezie are, însă, rezonanţa desenelor în nisip caligrafiate de Arhimede înaintea sosirii nevolnicului soldat ucigaş: ,,Vino şi trece-mi pragul singurătăţii/ Panteră roz, dorinţă sălbatică./ Sfâşie-mi alcătuirea şi vezi,/ Albul oaselor nu-nseamnă pace,/ Şi nici cuşca pieptului/ Nu-i temniţa inimii/ Şi nici ochii mei/ Două lacrimi.// Dar ca să vezi toate astea/ Trebuie să vii/ Şi sălbatică/ Să-mi treci pragul singurătăţii’’.

Fioruri eminesciene tresar (ca diamantatul păun-înfoiat plaur ce lunecă, în plină amiază de vară, pe braţul lucitor, orbitor, al Dunării alergând, deltaic, spre Marea cea Mare) în poemul Nu te du, în care multiple rime, repetiţii, ecouri din ecouri nasc maree de sensuri şi taine dând fluiditate cuceritoare trupului suav al poemului: ,,Nu te du, o, nu te du/ Până unde este nu/ Şi rămâne singur tu.// Nu te du, te du departe/ Până nu, nu se mai poate,/ Până unde este moarte.// Vino tu cu tine toată/ Să înfăptuim o roată./ Vino tu fără de tine/ Să cobori adânc în mine/ Legănaţi de curcubeu/ Să fiu Tu şi să fii Eu.// Vino fără apărare/ Să-mi fii ţărm de alinare,/ Vino să te port pe umăr/ Respirarea să ţi-o număr.// Fii cu sufletul aproape/ Peste-aici, peste departe,/ Peste tot ce nu se poate,/ Peste tot ce ne desparte,/ Peste zile, peste nopţi,/ Ferecând atâtea porţi/ Câte-n suflet poţi să porţi…’’.

2. Metronom al iubirii

Chiar şi poemele în vers liber sau în vers alb au cadenţe şi sonorităţi de fagot jucăuş, sau tăietură fermă de aforism, vorbă de duh, maximă -precum Mereu împreună, din care decupăm: ,,Mările nu ne despart:/ Ele sunt leagănul paşilor,/ Nesiguranţa şovăitoare.// Cerul nu ne desparte:/ Este ochiul în care plutim/ Speranţă şi loc al gândirii// Nici Pământul nu ne desparte:/ Este trupul nostru, Templu cu altare de jertfă…// Nici soarele nu ne desparte: Este cununa amândurora.’’. Ca un surâs bonom, poemul se încheie cu o …deschidere de suflet întru îmbrăţişare: ,,Iar acum răsare Luna (…)/ Şi nici ea nu ne desparte…’’.

Vacanţa pare o inscripţie copilăroasă, dar grea de sensuri, pe nervura unei frunze de plop răvăşit, pe malul mării: ,,Înainte de vacanţa mare/ Voi fi punct,/ Toate să cadă./ Sufletul îmi alunece/ Peste un alt fel/ De altă zăpadă.// Şi,/ Eu mă voi transforma/ În vocală./ Iar tu în A/ Ori în îngerul I.’’.

Cu totul insolit este poemul Portret, conturat din patru succinte distihuri, a câte două plus trei cuvinte, aşadar cinci în total, dintre care trei se repetă ca un metronom implacabil. Metronom al iubirii, al destinului inexorabil. Aşadar, în fiecare distih apar doar câte două cuvinte noi. Iată cum sună această inscripţie pe răbojul trecerii-petrecerii prin cele lumesc efemere, scrisă cu lama de silex ori de andezit: ,,Sunt trup/ Pentru prezenţele tale.// Sunt duh/ Pentru trădările tale.// Sunt ecou/ Pentru tăcerile tale.// Sunt greşeală/ Pentru iertările tale.’’. Repetarea imnică a celor trei cuvinte-suveică ţese o maramă în care transparenţa şi fragilitatea joacă, parcă, hora ielelor, sânzâienelor, aglutinând sensuri noi, care înalţă necontenit silueta adolescentină a poemului, deschizându-i zări nebănuite. Rezultă un Portret numai aparent în linii frânte, pentru că, în adâncuri, el poartă in nuce efluviile unui lied sincopat, scris pe aripi răzleţe de pescăruşi plutind între două mări – aceea a cerului şi cea oglindită în cer, marea valurilor foşnind a dor.

Partenera de dialog a poetului, din poemul-icoană Portret, s-ar putea să nu fie aici doar Ea, Femeia iubită, ci chiar Trinitatea divină, Troiţa de la răspântii de vânturi, de veac…

3. Vigoare, plasticitate, forţă expresivă

Pipa păcii din Sonet-ul de la pagina 26 poate fi mereu visata pipă a întemeirii unei familii. Străvechiului motiv Soarele şi Luna, Mihai Nenoiu îi adaugă Marea – oglindă răsturnată (la rândul ei) în cer – şi temerea bărbatului că nu va primi binecuvântarea de a clădi un cuplu.

Dincolo de poza vag romantică, poemul Sonet are vigoare, plasticitate şi forţă expresivă de psalm arghezian: ,,Un ţipăt putrezeşte născând umbră./ Plânge auzul fără de-nceput./ Lumina printre nouri se preumblă/ Pe-un cer de sânge, cerşetor şi mut.// Surâde împotrivă întâmplarea;/ Sunt păcătos de gând şi nerostit./ Mă uit la tine cum se uită marea/ La soarele pe cer rostogolit.// Dar Lună eşti şi-i noaptea petrecută,/ Te duci alene să cobori în somn,/ Iar eu-mi-nalţ în vata zilei clipa// Şi va rămâne-n veci pierdută/ Prinţesa întâmplării: să-i fiu Domn/ Şi-n ceasul păcii, tandru, să-mi dea pipa.’’. Referirea este, se înţelege, la aceeaşi pipă a păcii… întru întemeirea unui cămin.

Procedeul repetiţiei îl întâlnim şi în poezia intitulată chiar Prea mult: ,,Prea mult adâncă, marea ne cuprinde,/ Prea-nalt adâncul, cerul ne-nfăşoară,/Prea multă peste toate se întinde/ Privirea înăuntru şi-n afară.’’. Aglutinarea ,,prea…, prea…, prea…’’ – de remarcat oximoronul: ,,Prea-nalt adâncul…’’ – potenţează presentimentul alungării solitudinii din ultimul vers: ,,Şi oameni număraţi doi câte doi.’’.

Pe aceeaşi linie a diafanului şi suavului, remarcabilă, se înscriu sonetele O Diană (,,Copila blândă, încă nerostită’’), Căluţ de mare cu Raluca, Sonet cu Maria la a 26-a aniversare – dintre care cel puţin ultimul se constituie şi ca o inscripţie tandră, la moment aniversar, pentru fiica sa, Maria, inscripţie deloc siropoasă, deloc înecată în dulcegării paterne, ci, dimpotrivă, de o rezonanţă gravă, violoncee: ,,Înalţă-ţi trupul zvelt, de zi senină./ Cu alb şi negru este zarul sorţii/ Din palma timpului rostogolit,// Preschimbă-te pe cer în Lună plină,/ În floare, deschizând zăvorul porţii,/ Să-ţi fie anul nou împodobit.’’.

Înfiorări botticelliene, şăgalnice hore antonpanneşti şi barbiene, de o prospeţime unică - în care viaţa palpită ca un inorog presimţind poala fecioarei, în care-şi va legăna scânteietorul unicorn -, întâlnim în Recepţie, triptic de trei tristihuri, dintre care le cităm pe ultimele două: ,,Nălţând cenuşi din crucile pădurii/ În care domnitorul şi-a frânt calul/ poftind jeraticul adăpăturii// Şi adorind să fie pretutindă/ Domniţa şa a patimilor sale/ Scăldată, primenită şi poftindă.’’.

Poemul Recepţie (,,Unde petrece-n colţuri necuratul’’) respiră un aer şăgalnic haiducesc, cu ecouri din Cântice ţigăneşti de Miron Radu Paraschivescu şi din versurile gemene ale hispanicului Federico Garcia Lorca. Demne de citat – şi de memorat – sunt, în integralitatea lor, versurile din grupajul De zece ori haiku, din care, în criză de spaţiu fiind, cităm doar: ,,3. Desăvârşirea/ Sinelui către sine/ - singurătatea.’’; ,,5. Tăcerea în doi/ Curbează greutatea/ Nemărginirii.’’ (n.n. haiku pe postament de capodoperă, genial!); ,,10. Pentru Petrarca/ E sărutul Laurei/ O gură de fum.’’.

Va urma

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

1 o3. Ieri şi azi noapte viscol, azi de dimineaţă o lumină albă ca de basm. Soare. Plec la Viaţa Rom., dar nu a venit nimeni, nici la 12:15, nici la 13:00, nici la 14.00, căci între timp dădusem o raită la Muzeul Literaturii, pentru lansarea lui Uricaru, Supunerea, Polirom, primul lui roman de după Revoluţie. Vorbea Condeescu, a încheiat autorul, precum că am obţinut libertatea dar nu ştim să ne folosim de ea. Răul există, nu-i da atenţie, vezi-ţi de binele pe care vrei să-l faci, altfel răul se nutreşte din forţa celui ce-l înfruntă. În sala nu chiar plină, Buzura, cu soţia, Bălăiţă, Goci, Gârbea, Mircea Ghiţulescu, Răzvan Petrescu de aseară, Grazia Dima, Naidin, C. Vică veniţi căci au fost invitaţi. La urmă un singur cititor vrea autograf, cel care făcuse filmarea, de la Radio. C. Vică, supraveghind acest dezastru la nivelul vânzării cărţii. E. U., anul trecut preşedintele scriitorilor, acum dînd un singur autograf.

Şi totuşi, continuăm să scriem, să ne concurăm, să căutăm sponsorizări, să ne zbatem pentru editare. La ieşire, un bătrîn care intervenise la discuţii, (Andrei Sopon), exclamă ceva de genul ăsta: Altfel ar fi arătat romanul dacă autorul ar fi discutat cu mine! Şi reiese că el a trăit în Rusia sovietică şi cunoaşte lucrurile îndeaproape. Alde Soljeniţîn au indus în eroare pe cei din Vest. Comunismul a fost introdus cu ajutorul lui Hristos. Cum?, zic. N-au dărîmat ei 6000 de biserici din cele 8000?! Bolşevicii i-au folosit pe preoţi pentru a demola din interior creştinismul. Pe el l-au torturat, l-au îndoctrinat. Marx nu s-a referit la creştinism cînd a spus că religia e opiu pentru popor, ci la păgînism. Şi spune în continuare numai lucruri de care mă crucesc: Creştinismul nu înseamnă Biblia, care e o aiureală. Chipul cioplit, icoanele. Etc.

Îl iau îndeaproape: De unde este? Din Tighina. Dar mai exact? Din Talmaz. Rudă prin alianţă cu Ştefan Ciobanu. Îi spun că sunt din Cioburciu, rudă şi eu cu Ş.C. Perplexitate. Ce mai ştiu de Valeriu Ciobanu, de Alla? Îi spun că V. a murit, i-am scos un volum postum, iar Alla e în America, la fiul ei, care între timp a murit, ea încă trăieşte. Zice: Şt. C. s-a căsătorit cu o nemţoaică, Schmith. Îi spun că am scris despre Venetici, ştie, a vrut să vină la lansare însă a întîrziat. Dau mîna cu el la despărţire, are o mănuşă în mîna dreaptă, căreia se pare că-i lipseşte palma. Scund, cărunt, cu faţa bălană, slavă şi ochii mici, albaştri. La drept vorbind, seamănă cu ce-mi închipui eu despre Ștefan Ciobanu. Greu de înţeles care este de fapt credinţa acestui om înverşunat, e clar că în decurs de 75 de ani bolşevicii au săvîrşit o mutilare-mancurtizare hidoasă asupra dreptei credinţe, în capul oamenilor nu mai e nimic din limpezimea mesajului lui Hristos. Înspăimîntătoare schilodire a sufletelor şi conştiinţelor. Pînă la urmă gîndul te duce şi mai departe, la teribilele secte din vechea Rusie ţaristă.

Va urma

Fotografii cu scriitori prieteni