O pagină de jurnal, 1991, Cărţile prietenilor mei; fotografii de scriitori...

Scriitorul zilei: Mircea Eliade:
 http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=4621472395769752223

ion lazu, O pagină de jurnal, 1991

Unii nu se întorc din exil pentru că nu au încredere în cursul lucrurilor din România, alţii însă din orgoliu: pentru că nu au fost chemaţi. Ce importanţi suntem! Şi: cine să-i cheme?

De câteva zile mă apasă această evidenţă: că a murit singurul meu prieten căruia mereu aş avea şi aş vrea să-i spun ceva ce ţin ascuns în inimă. El a profeţit cum că eu şi Mircea îl vom îngropa. Ce şocat am fost în acea seară! Ne întorceam de la Mircea, ne plimbasem puţin prin cartierul Berceni, vorbisem de-ale noastre şi, când să ne despărţim, el a urcat cele 3-4 trepte spre intrarea blocului, s-a oprit cât să-şi recapete răsuflarea, cum făcea de fiecare dată, la cel mai mic efort, şi deodată a zis: Voi doi aţi rămas singurii mei prieteni, tu şi cu Mircea, voi doi o să mă îngropaţi. Era prin ‘76, deci nu avea pe atunci decât 47 ani…

Am cules multe plante medicinale. Profilaţi pe consumul de ciuperci, preparate în fel şi chip. Rănit şi zgâriat la mâna dreaptă, observ o pată maronie pe dosul palmei, spre încheietură. De-ale bătrâneţii? O săptămână de drumuri lungi, 15-18 km, azi mă resimt.

Vis rău şi lung cu Gelu. Îl vedeam în mai multe scene, dar nu de aproape, ultima oară prin parbrizul unei maşini. Se dă jos, mă apropii de el, încerc să-i vorbesc, dar răspunsurile lui erau neclare şi neduse până la capăt. Se simţea că ar vrea să-mi spună mai multe, dar resursele lui erau pe sfârşite. S-a îndreptat spre casă, ca spre a-şi face bagajul, m-am luat după el şi atunci am văzut că are o rană abia închisă la tâmpla stângă. L-am întrebat ce are, dar nu mi-a vorbit de acea rană, ci de un furuncul care-i ieşise pe gât, imediat sub falca dreaptă, un buboi urât, se pare nevindecabil, de care se plângea că îi face mari greutăţi. Părea să fie vorba de o boală de piele, incurabilă, dureroasă; auzind astea, mi s-a făcut tare milă de Gelu, eram foarte îngrijorat de faptul că nu vorbea mai de loc, deci l-am întrebat dacă nu a avut cumva un accident. Da, a zis el, însă neînsemnat, şi mi-a arătat o cicatrice pe mâna stângă în jos de cot, ridicându-şi mâneca hainei ( cea pe care i-am cumpărat-o eu, prin ‘65). Acum îi vedeam faţa de aproape, dar numai ochii semănau, iar restul trăsăturilor erau deformate de suferinţă. Urcase câteva trepte, s-a aşezat în fund şi cu o figură deznădăjduită mi-a spus: să citeşti ce-am scris eu… De obidă n-am înţeles bine ce voia să spună, sau am refuzat să cred că situaţia e aşa de gravă, deci l-am întrebat din nou: Ce spui? A repetat. Tot aşa de puţin inteligibil şi iar l-am întrebat: Ce spui, frate? Să citeşti ce-am scris eu acolo - şi  mi-a făcut semn că sunt undeva nişte însemnări ale lui, puse de-o parte, să le citesc şi-mi voi da seama prin ce suferinţe a trecut până la acest sfîrşit pretimpuriu. Se lăsase pe spate, răpus de descurajare şi se freca cu mâna dreaptă la ochi, ca să nu văd eu că plînge. Tare îngrijorat în legătură cu Gelu, i-aş da un telefon fratelui.

Am o mână stângă suplă, frumoasă, tinerească, cu verighetă şi păr negru, viril; şi o mână dreaptă ridată, noduroasă, cu tendoane ieşite şi venele ca nişte râme vinete, cu bătături în palmă, de la ciocanul geologic şi cu jupuituri. Îmbătrânită prematur, tare chinuită, această mână cu care scriu. Azi mă izbeşte diferenţa flagrantă dintre ele, neobservată până acum, accentuată brusc, ieşind în faţă, ca o atenţionare –  despre ce?

M-am obişnuit atât de mult cu manevrele de noapte ale trenurilor, că uneori nu le aud decât când se opresc, cu un scrâşnet al frânelor; alteori le sesizez trecerea abia după ce vuietul cavalcadei s-a stins complet.

 (va urma)


Cărţile prietenilor mei

 

ion lazu, fotografii de scriitori...

Poetul Ion Murgeanu

..