vineri, 15 martie 2013

Cronică de Magda Ursache,II, O pagină de jurnal, 1991; Cărţile prietenilor mei, Fotografii de autor...

Scriitorul zilei: Tudor Măinescu: 
http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilri-tudor-mainescu-poezii.html

Magda Ursache: Cronică la Odiseea plăcilor memoriale , II

(...) Poate că Alexandru George a ştiut ce-a ştiut, cerând, în viaţă fiind, placă: „acest domn are un umor la limită”, se enervează îngăduitorul domn Lazu, atât de încet la mânie. În rezumat, biografia lui Al. George: fără slujbă, trăind din traduceri la negru (adică de altcineva semnate, cum a făcut Petru Dumitriu cu Ion Vinea), debut în proză blocat de Tezele din ′71… Nu i s-a iertat publicarea a 3 articole politice în „Liberalul”. N-ar merita un nume de stradă pentru că n-a scris după dictando?
Un domnos (cuvântul pe care-l foloseşte deseori i se potriveşte perfect)) conu Ionu! Numără cu infinită greutate 124 de plăci pentru 167 de scriitori, apoi 200, fixate în 2007-2009. Şi Lazu se întoarce. Să mai adauge câteva la bilanţ. Însumează refuzuri după refuzuri. Nepăsarea plus ignoranţa ce să dea decât refuz? Se vede refuzat (sublinierea îi aparţine) de locatarii caselor unde a vieţuit vicele USR, „generalul” Laurenţiu Fulga, care şi-a iubit confraţii cu dragoste de simplu soldat. Cel mai penibil e refuzul urmaşilor. Fiul lui Petru Vintilă nu vrea să audă de tată, Tudor Jebeleanu nu se grăbeşte: „placa lui Jebe nu s-a mai pus”.
Există, slavă Domnului, şi minunate soţii supravieţuitoare: Dolores Botta, soţia lui Dan Botta, avându-i în grijă opera, reeditându-l după ′89, aşa cum a făcut şi fiica lui Vladimir Streinu, Ileana Iordache. Emoţionată la momentul festiv e fiica lui Virgil Carianopol (în ′56, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale; după, loc de muncă fixat pentru 24 de luni), traducătoarea Virginia Carianopol. Nu uită să mulţumească nepoata lui Charles Adolph Cantacuzino, doamna prof. univ. Mihaela Rocca. Lazu fixează placa autorului a 58 de volume, bine cunoscut în mediile literare franceze, prieten cu Baudelaire, chiar în ziua morţii, 8 august: „astfel de coincidenţe nu se întâmplă decât pe tărâmul generozităţii”.
Bucuroasă e familia Philippide, altfel decât familia lui Adrian Maniu. Când Ion Lazu pune placa pe Armenească pentru conu Alecu Paleologu, Toader, fiul, face „pregătiri pentru…un parastas”, „dar nici o idee că am merita şi noi câte un sendvici, un pahar de apă sau o cafea, la acea oră a zilei”.
Puţine neveste vor să contribuie băneşte, ca doamna Flora. Văduva lui Gheorghe Pituţ e „răzbătătoare”. Se ocupă de reeditări, comemorări, concurs şi festival naţional de poezie… Văduva lui Nicolae Velea, doamna Lala, nu reuşeşte. Lazu trece peste faptul că Velea i-a pierdut manuscrise, l-a tot amânat două decenii; nu poartă pică editorilor, doar pe Cornel Popescu îl visează „vrând să-l omoare”. Are puţine, foarte puţine idiosincrazii (una e Niculae Stoian, „ins pe care l-am evitat cu tot dinadinsul, considerat un politruc obtuz” dar şi „văduva roşie”, pe care o ocoleşte ca pe o bombă antipersoană).
Văduve literare devotate? Rare. Doamnele lui Rebreanu i-au croşetat jurnalul. Veturia Goga şi-a păstrat castelul de la Ciucea aderând la doctrina comunistă. Fusese „privighetoarea lui Hitler”, translator al discuţiilor dintre Fűhrer – Antonescu şi a trăit mult şi bine – 41 de ani – după asasinarea poetului. Cât despre Aghata Grigorescu-Bacovia, susţinea că poetul îi citea cu sârg pe Engels şi pe Marx; ca să-l acopere de ridicol, îl prezenta şi lector (în elină, materie la care rămăsese repetent) de…Socrate.
Revenind la destine mai apropiate nouă: soţia lui Theodor Pâcă i-a supravieţuit 4 decenii; doamna Ligia Naum a trăit puţin după Gellu; există şi o fundaţie Naum, dar fără bani pentru o placă memorială (aproximativ 3 milioane vechi). Pentru doamna R., soţia lui Mircea Ciobanu, nimic nu contează pe pământ: nici statui, nici plăci memoriale, doar Dumnezeu. Cele 3 foste neveste prietene ale lui Petru Creţia, onorate de proiect, sunt în (a)sentiment cu Lazu, de fel ranchiunos pe eminescologul care nu i-a dat un autograf, după o conferinţă la MŢR. Şi-i fără ţâfnă conu Ionu: duce în traistă uneltele, „şurubelniţă, daltă, marker retuş alb, bomfaier, ciocan”. Şlefuieşte, cu migală, adaugă diacritice (Ţic) unde lipsesc. M-aş fi lipsit, cu atât mai mult cu cât doamna a avut o reacţie „nemiloasă, fioroasă”. De ce n-o fi retuşat cu mânuţa ei anul naşterii lui Ţic, dacă n-a acceptat data din Dicţionarul Albatros? Dar cum să cureţe şi să lustruiască plăci memoriale văduvele cârcotaşe?
Cutare rudă nu coboară de la etaj pentru că „are nepoţelul pe oliţă”. Doamna Ioana (soţia lui Nae Ioana) pleacă în excursie, deşi ştie că se va aşeza placa. Nevasta lui D. Alexandru, Geta, n-a venit nici la înmormântare; fiul Mihai n-a coborât când s-a pus placa. Abia după o lună de telefoane, fiica şi ginerele lui Ahoe catadicsesc să-i dea adresele din ultimii ani de viaţă. Lua, ca şi Ioanid Romanescu, la Iaşi, de la Uniune case şi le pierdea la divorţuri. Nu ştiau urmaşii că există deja o placă memorială? Nu, nu ştiau. Câtă nerecunoştinţă, se scârbeşte Lazu. Moftangioaicele văduve, deşi îşi pune la bătaie surplusul de eleganţă şi de talent, îl dau gata. Singura, Galina Oprea – suflet slav! – i-a mulţumit de Crăciun pentru toată truda. Firava doamnă a vegheat pe frig, bolnavă, fixarea plăcii în memoria lui Alexandru Oprea, blestemat de Moses Rozen (aşa cum rabinul o recunoaşte în jurnalul tipărit de Hasefer) să moară năprasnic (în ′83) pentru că l-a editat pe Eminescu gazetarul. În fapt, a continuat seria Perpessicius de Opere, cu volumele VII, IX şi XIV.
Neobositul Ion Lazu face lucru temeinic, de om devotat. Să fi deţinut, ca Videanu-Bordureanu, trei munţi de marmoră, ce Istorie a literaturii române ar fi construit! Fără dubiu, lucrarea laziană este o variantă lapidară a Istoriei literare, realizată de-a lungul anilor 2007-2009. De o generozitate sufletească ieşită din comun, conu Ionu!
Cel devotat ar trebui răsplătit, măcar în vremuri deschise, cu un loc în consiliul USR. Pentru că şi-a luat răspunderea, pentru că n-a ezitat, pentru că n-a dat din colţ în colţ: Lucrarea sa în marmoră – adevărată odisee, dacă nu şi iliadă – este un exemplu de cum se poate apăra zestrea literară comună. Şi dacă nu se va găsi un loc în stafful USR   pentru el, va fi, aşa cum îşi doreşte, „nemuritor un pic”. Scriitorului Ion Lazu, fost geolog prospector, îi creşte în grădina poeziei şi a prozei un trovant. Îl văd cum creşte.
Magda Ursache



ion lazu, O pagină de jurnal, 1991
10 iulie. Ieri, alte izvoare sărate pe aliniamentul anticlinalului Blaj-Cenade, dar se pare că sunt de fapt două aliniamente.
Tata se ştia cu gânduri bune, bine intenţionat, de aceea se dorea acceptat, nu respins; nu putea admite să fie dat de-o parte fără motiv, dintr-o prejudecată: Veneticule!
N.B.: În paralel cu acest jurnal, în lunile mai şi iunie am scris la Blaj o “Scurtă autobiografie”, de aproape 200 de pagini, pe care am subintitulat-o Nistrul, prima mea amintire. 
Nu sunt de imaginat doi oameni mai diferiţi decât tata şi mama - şi totuşi, la început o prejudecată tutelară i-a unit şi i-a ţinut împreună: să se adune de pe drumuri, să-şi întemeieze o familie, o gospodărie, să aibă copiii – ca apoi să constate că-i leagă nu doar prejudecăţile, ci sentimentele inspirate celuilalt: respect, ataşament, iubire chiar, iar mai apoi sentimentul de solidarizare al celor care au trăit împreună o viaţă întreagă, punând mult suflet în tot ce au întreprins. Mereu la temelia fiecărei faspte, a fiecărui gând şi vis: buna-credinţă, dorinţa ca lucrurile să meargă bine şi să nu-l dezamăgească pe partener. Tata vădea iniţiativă printre consăteni şi, totuşi, nu s-a căţărat niciodată în fruntea lor: primar, preşedinte. Respingând politica. Cu temperament de conducător, nu are şi lipsa de modestie a acestuia, obrăznicia, tupeul.
Altceva este dacă picoteşti cu ochelarii pe nas: vezi mai bine ce ţi se arată în vis!
Odiosul Bălan, care i-a vândut pe greco-catolici; s-au ars cărţi, manuscrise, papirusuri, incunabule… 28 oct. 1948: un rug cultural.
Rădulescu-Moru: „Omul a considerat totdeauna munca ca o povară, ca un chin. Au muncit în mod nesilit foarte puţini. Aceştia însă din vocaţie. Pe aceştia îi îndemnau să muncească din adâncul firii lor: tendinţele moştenite, aspiraţiile dezinteresate.” Vocaţia, p. 18.
Idem: „Un om de vocaţie se îndreaptă spre munca pe care o cer dispoziţiile adânci ale sufletului său. El se întregeşte sufleteşte cu opera pe care o produce. Este conştiincios, fiindcă şi conştiinţa sa, scopul muncii şi scopul existenţei se identifică. Este original, fiindcă normele sale de muncă nu vin din imitaţia celorlalţi ci din desfăşurarea firii sale proprii. Profesionistul este mai puţin conştiincios şi mai puţin original. El poate adesea să fie foarte talentat. Nu atitudinile îl diferenţiază de omul de vocaţie, ci structura caracterului. Moralitatea este una în omul de vocaţie şi alta în profesionist. Ea este consecvenţa cu sine însuşi.
Dispoziţiile înnăscute sunt o continuare a vieţii mediului cosmic. Din acest mediu vin în mod direct elementele din care se constituie chimismul intern al corpului omenesc, adică baia în care se scaldă întregul sistem nervos şi din care acesta primeşte tonalitatea afectivă, resortul principal al vieţii sufleteşti.
Omul de vocaţie urmează unui impuls intens, dar lipsit de o justificare limpede, pe când profesionistul oportunist are pentru orice gen de activitate o justificare bogată. Impulsul căruia urmează omul de vocaţie este adeseori pentru conştiinţa oportunistului de neînţeles. El s-ar traduce oarecum prin sentimentul de responsabilitate faţă de viitorime, un sentiment pe care cei mai mulţi dintre indivizii societăţii nu-l practică în viaţa lor, aşa că n-au nici posibiliatea să-l înţeleagă.
Caracterele omului de vocaţie: dezinteresarea lui este unită cu tenacitatea; originalitatea cu silul cerut de epocă; conştiinciozitatea cu sentimentul răspunderii faţă de viitorime.”
În ce mă priveşte, mi-am ales profesiunea prin instinct.
C.D., fire aleasă: receptiv la formele înalte de spiritualitate: matematică, ştiinţă, filosofie, muzică, artă…
De la micile capricii, /prin intense exerciţii,/ perfectezi marile vicii…
Visul oricărei femei tinere: la geamul ei să fluture steagul unei cămăşi de bărbat.
 ***
De-ar şti bucureştenii cît de tare îi dispreţuieşte o anumită parte a provinciei, de exemplu Ardealul şi Banatul! Voi sunteţi de vină, voi l-aţi aplaudat pe C. – un fel de a zice; în fapt, noi l-am aplaudat mai des, căci se tot fîţîia prin Capitală, dar cu acelaşi “entuziasm” l-au primit bunii cetăţeni din toate colţurile ţării. Cârmacii locali se întreceau să facă pe adoratorii entuziaşti. Pe la începutul anilor ‘7o lucram la Orşova, edilii mereu vopseau bordurile, îl aşteptau pe C. să viziteze urbea, după strămutare. Dar n-a venit nici în primul an, nici în al doilea, cât am lucrat eu la Topleţ, la Gura Văii, la... şi poate n-a făcut-o nici după aceea. În schimb avea vilă la Gura Văii, la 10 km de Orşova, vilă de vînătoare la.. alta la… numai eu cîte am văzut, pe unde am lucrat … Cei ce-i acuză pe bucureşteni nu înţeleg că ne luau de la slujbă, cu japca, ne aduceau sîmbăta la aplauze pe traseu, iar dumineca la lucru, cică pentru compensare, cînd nu aveam ce lucra nici în cursul săptămînii, - toate aceste abuzuri numai ca să ne umilească, să nu stăm cu ai noştri, să ne distrugă viaţa de familie…şi să nu ne întîlnim cu prietenii, ca să punem la cale cine ştie ce…Să nu avem nicio îndoială că "e pe-a lor", că nu e pe-a noastră voie...
(Din Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990-2000)
(va urma)




Cărţile prietenilor mei : Mircea Ciobanu, Poeme, Ed. Princeps, 1994






  





























ion lazu, Anotimpuri pe verticală...