marți, 12 martie 2013

O pagină de jurnal, 1991, Cărţile prietenilor mei, fotografii de autor...

 Scriitorul zilei: Constantin Chiriţă:
 http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-constantin-chirita.html

ion lazu, O pagină de jurnal, 1991 
 Iul. 91. Azi dimineaţă, drum în oraş cu Andreiu/Mic, la bibliotecă unde el vede desene animate color, timp de 2 ore, iar eu fesenesc cu 3 bibliotecare ardelence. În capetele lor de lemn au intrat toate cuiele TV: nu vrem rege, să lăsăm guvernul să conducă, sunt oameni deştepţi. Românii sunt laşi, hoţi, nu-şi spală rufele în familie, bucureştenii sunt de vină, se ţin numai de demonstraţii, nu vor să muncească, fac bişniţă. Impactul TV la omul mediocru duce la dezastru naţional. Ce să mă mai mir, când ieri V. îmi declara că nu citeşte decât România Mare şi Politica, pentru că îi demască pe sceleraţi. Dar cine sunt cei ce “demască”, de la cine primesc ordine, bani, documente, asta “nu-l interesează, nu vrea să ştie!” Şi încă o întrebare: Pe cei de la putere i-am votat eu sau el? 
3 iul. Pentru a ţine jurnal e nevoie de o singură condiţie, grea sau foarte uşoară, după caz: sinceritatea. N-am zis obiectivitatea.  Dar a răstălmăci, a prezenta cu bună ştiinţă lucrurile altfel decât sunt, ce rost ar avea? Să te ridici în scări, să-i umileşti pe convivi... O răzbunare laşa, laşă, nimic mai mult. Măsluirea adevărului anulează de la un capăt la altul tot demersul. Ce-ar fi fost ca L.Tolstoi să-şi ajusteze imaginea în jurnal? În Memorii, mai da, acolo vrei să te prezinţi cu o anumită imagine – în care ai ajuns să crezi. Dar un jurnal ajustat, în orice fel, se află la un pas de delaţiune. În cel mai bun caz, o zădărnicie scripturală. Sau o operă literară. Ar fi tema unei proze? Ar fi un nonsens să distorsionez scena întîlnirii cu un om, pe deal. Dacă m-am hotărît să descriu acea întîlnire cu acel om, înseamnă că anume felul lui de a fi şi gîndi m-a impresionat. Ce rost ar avea aici răstălmărirea, de orice fel?! Iar dacă mă îndeamnă spiriduşul la o ficţiune, nu-i bai! Dă-i înainte cu ficţiunea! 
Ce-i trebuie omului care se află singur în faţa ploii? (vezi poezia din ms. Nistrul…p.161). 
Satisfacţia de a face locuibil un loc inospitalier are în ea un prea vechi temei, imprimat în subconştientul primilor oameni. Nu mă miră deci relaxarea pe care ţi-o dă bibileala prin casă, trebăluitul femeilor, care le lasă răgaz pentru reverii, aspiraţii sentimentale, proiecte de viitor. Cred că şi aici se află un nod, o cheie care ar explica multe începuturi de amor la femeile mediocre, cu instincte puternice, dominante. Desigur, Anna Karenina se sustrage acestui tip de feminitate care din instinct îşi face cuib şi făcându-l, o duce gândul la adulter.
Aseară aflu de la radio că au sosit adjuncţii lui Baker şi că la întrevederea cu Roman a asistat şi Caius. Nu degeaba spune el că a cunoscut pe toţi ambasadorii care au trecut prin ţară. Ar fi fost chiar păcat ca o capacitate ca el să nu se valorizeze. 
Azi noapte, 2/3 iulie, a plouat gen inundaţie – mă trezesc în crucea nopţii cu huiet de ploaie, trăsnete şi fulgere. Era 2:15 şi aproape o oră am stat treaz, oarecum surescitat, privind cerul care era tot o păpălaie, cu fulgere neîncetate, iscându-se din toate părţile. Apoi răpăielile mari m-au trezit iar din somn, părea să fie şi grindină, dar nu m-am putut convinge. Ploua şi de dimineaţă şi a mai plouat de câteva ori în prima parte a zilei, aşa că ne-am luat gândul de la ieşitul pe teren. La radio aflu că în Bucureşti s-a depăşit cota de inundaţie şi sunt mari probleme cu canalizarea.
Schiţă. Eu, sau omul autonom, care s-ar descurca cu îndemânarea sa multiplă şi n-ar avea nevoie de nimeni, cu anii, precum în Walden, dar care, printr-un paradox al firii sale, este legat de prezenţa celorlalţi, are nevoie de comuniune sufletească, un fel de pierdere de sine, o utopie în care s-ar destrăma ca o ceaţă: evaziune…dar spre ceilalţi din clan, tentaţia despersonalizării. 
Stagiara: lângă frica de viaţă, de oameni, observăm îndată lăcomia, dar şi invidia pe succesele celorlalţi, care îi par favorizaţi de soartă, norocoşi cu dinadins, descurcăreţi - şi numai tu eşti eternul ghinionist, persecutatul, păgubosul etc – e o psihoză, cu adevărat, această teamă de viaţă, de agresiunea ubicuă a semenilor, această neîncredere funciară în ceilalţi – care este reversul neîncrederii în sine. 
Un mort şi un dispărut în Vrancea, la Năruja, datorită viiturilor. Pagube mari din nou la Pătârlagele, pe râul Buzău, în general (îmi amintii de inundaţiile din 1969, cu teribile distrugeri, cu liniile ferate răsucite în aer...), pe Olt şi pe Jiu. 50 km de drum distruşi. Acum când scriu, la 23:15 plouă din nou, dezlănţuit. Pe la 7 seara am reuşit cu Andrei să stăm vreo două ore la cazemată şi să ne delectăm privind panorama Târnavelor. Cu binoclul am depistat câteva aflorimente de tufuri. Dar mâine nu voi putea ieşi la treabă.
Crâmpeiele mele de poezie sunt mici crăpături prin care reuşesc să trag cu ochiul spre substanţa pură a lumii, spre acel miracol copleşitor, singurul important; aceste notaţii poetice sunt partea cea mai adevărată a sufletului meu.
Andrei  a venit cu mine la Blaj, în vacanţă: sare tot timpul la geam, să vadă ce fel de tren trece, dar şi ce vehicule circulă pe şosea. Îşi petrece destul timp în faţa ferestrei, este deci un extravertit, un ins care are nevoie de cei din afară pentru ca să se simtă bine. Din când în când vine să mă îmbrăţişeze, se lipeşte de mine, mă mângâie pe ureche şi se uită la mine de foarte aproape. Cum să nu fii fericit, Anca B.? Cum să nu crezi în oameni?

(va urma)


Cărţile prietenilor mei























ion lazu, fotografii de autor... anotimpuri pe verticală...