luni, 25 martie 2013

O pagină de jurnal 1991, Cărţile prietenilor mei, Poezii regăsite, Fotografii cu scriitori

Scriitorul zilei,  Ana Blandiana  
 http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-poeta-ana-blandiana-la.html

ion lazu, O pagină de jurnal 1991 
7 oct., luni. N-am de gînd să născocesc nici o poveste, dacă ea nu se încheagă de la sine.

Georgeta: fericirea de a o auzi strănutînd pe mamaia – din asta îşi dădea seama cît este de bolnavă şi dacă îşi va reveni. Spre mirarea mea, nepoata a preluat ideea sorei mele, precum că unchiul M. ar fi un om rău, asprit de armată. De unde?! Iată riscul de a fi un om tăcut, necomunicativ, supraveghindu-şi efuziunile sentimentale.

După o seară/noapte la tanti M., Geta fuge îngrozită, la prima oră, nemaisuportînd trăncănelile, întrebările indiscrete, intrigile, imixtiunile, fanteziile ei grandomane. Despre mine i-a croit o chestiune de genul: pe faţa lui se vede că e nefericit. Asta poate pentru că nu i-a dat niciodată prin cap că sunt sictirit de vorbăria ei prezumţioasă.

Retrospectiv, îmi e abia acum clar că tante M. l-a copleşit pe unchiul M. şi i-a înfrînt deplin personalitatea, practic nu i-a mai dat ocazia să-şi spună punctul de vedere. Probabil el la început s-a revotat, s-a înfuriat, a izbucnit, poate a şi lovit-o, fiind un coleric, asemenea lui Timofei Sp., care şi el se repezea la Ana Melentievna. Pînă la urmă, dar de fapt destul de iute în timp, tanti M. l-a dresat definitiv pe unchiul M., care de atunci a pierdut reflexul de a se mai avînta în discuţiile de societate, lăsînd-o pe consoartă să-şi facă numărul complet. Ea va mai trăi pe puţin 20 de ani, ajungînd să semene personajului pe care l-am schiţat în Curtea interioară. Acolo însă, spre ne-lauda mea, avem doar o palidă umbră a teribilei femei.

8 0ct. Pe jos pînă la Iclod, pe o vreme frumoasă de toamnă – răcoare şi rouă pînă pe la 10, însă pe la 13 începe să se înnoreze şi se porneşte vîntul, înainte să fi ajuns la halta Sîncel. Trenul mă lasă la Cîmpia Libertăţii, marş forţat spre cantină, ajung în ultima clipă. Cînd revin la căminul de nefamilişti, pe coridor, cu bagajele, mă aştepta stagiara. L-a trimis înapoi la Bucureşti pe curtezanul ei, pentru că e foarte bolnav. Supărată rău. Eu îngrijorat, pentru că se pare că insul nu se atinge de mîncare de vreo lună, i se face greaţă numai cînd o vede. Semn grav. Nu s-a prezentat la medic. A fost o săptămînă acasă la ai lui, a muncit în draci, a băut dar nu a mîncat. O las îngrijorată, dereticîndu-şi camera. Probabil a adormit, căci reapare abia la 21:30. I-a scăpat expresia: fiasco! De dimineaţă insul avea senzaţia de vomă, fără să fi mîncat ceva. Noaptea asta o să ne traumatizeze pe amîndoi, consideră ea.
Azi am vrut s-o prind la telefon pe Lidia dar nu le-a funcţionat centrala. Zborul Georgetei la Bruxelles-Luxemburg. Şi cu ea, altă poveste, alt eşec, altă cruntă dezamăgire. Soacra ei, un monstru, nu i-a vorbit de la nuntă. Pe la bunica ei nu a fost de 30 de ani. Astfel de oameni sunt contemporanii noştri, se amestecă printre noi, au chip uman, îi poţi confunda şi să investeşti în gol. Fiarele s-ar adapta mai lesne.
(va urma)
  



Cărţile prietenilor mei, Elisabeta Isanos: Drumul spre Ombria, Ed. TipoMoldova, 2013, 451 pagini.




















ion lazu. Poezii regăsite...
(astăzi, de Bunavestire, când am ajuns  la Slatina, în 1944, după 12 zile de mers cu trenul...)



Nistrul, prima mea amintire

Un om intrat până la genunchi în apă
Şi cu prostovolul pe umărul stâng –
Îl văd din spate, o siluetă neagră
Pe fondul plumburiu al fluviului
Spre sfârşitul zilei – sau e vreme închisă –
Nu-l cunosc dar e din sat
Poate mai sunt doi trei copii pe prund
Şi simt pe-aproape grija fratelui mai mare:
Nu mă ţine de umăr, dar ar putea întinde mâna
De ar fi să fac un pas în plus.
Un lung stop-cadru pe silueta omului
Care parcă aşteaptă să-l văd mai bine.
Apoi cu braţul drept arcuit
Face un gest larg asupra apei –
Plasa se desfăşoară cu un fâşâit moale,
Se aud la rând zeci de plescăituri mici
Şi din locul unde plumbii au fost însămânţaţi
Ţâşnesc ochi albi, ţuguiaţi, care deodată clipesc
Fac cearcăne şi iată cum, prodigios
Încep să izvorască pe faţa lucie a apei
Cercuri concentrice care tot cresc,
Aleargă se întorc şi tresar fără astâmpăr
Şi ţin luciul apei într-un freamăt viu
Reverberat la nesfârşit, de o jumătate de veac.
Iar eu sunt prins într-o vibrare
Care mă strânge şi mă risipeşte şi
Mă multiplică într-un extaz fertil
Într-o durere blândă, continuă şi fără leac.
Fără leac...

Blaj, 1991