joi, 14 martie 2013

Cronică de Magda Ursache, I, O pagină de jurnal, 1991; Cărţile prietenilor mei, Fotografii de autor...Cronică de Magda Ursache, I, O pagină de jurnal, 1991; Cărţile prietenilor mei, Fotografii de autor...

Scriitorul zilei:  http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-alexei-mateevici.html

Cronică de Magda Ursache, I

Magda Ursache: DEVOTAT, ION LAZU
Ion Lazu a tipărit, cu mari întârzieri. Muzeul poetului (elegii) a apărut „după 15 ani”, de unde şi titlul pus ironicalmente. A debutat ca poet în 1981, la 41 de ani. Curtea interioară a trecut prin două-trei edituri şi a apărut, schilodită de cenzură, după 10 ani; 8 ani a aşteptat să-i apară Blana de viezure. Pentru că nu s-a înregimentat, pentru că n-a urmat directivele oficioase, s-a confruntat cu lungi amânări editoriale. Ce poate fi mai rău decât să aştepţi o tipărire care nu mai vine? Cunosc bine acest sentiment. Te face să-ţi iei lumea în cap, ca Bujor Nedelcovici, să evadezi din colivie, aurită doar pentru scriitorii-activişti. Cum mărturiseşte în Jurnal infidel, Bujor Nedelcovici a fugit în Franţa. Fusese eliminat (politic) din avocatură, lucrase şi la Bicaz 12 ani ca magaziner, pândit de Securitate. A plecat la Paris cu cartea nepublicată de George Bălăiţă la CR şi a publicat-o la Albin Michel, sub titlul Le Second Messager, cu notula: Ouvrage publié sous la direction de Paul Goma. Şi pe aceea, şi altele, în mari case editoriale. Ioana Orlea, fiica lui Bâzu Cantacuzino, după temniţă, ajutor de sudor, taxatoare ITB, şamponieră la Higiena, a fugit şi ea, în ′80, la Paris, alungată de injustiţia sistemului.
Nu sunt necesare discriminările etice = ideologice? Ba da, deşi Ion Lazu promite, fixând plăci memoriale pentru cei duşi de cealaltă parte, să nu le facă. Despre vii numai de bine. Însă cu condiţia ca ei să nu mai dea atâtea explicaţii pentru compromisuri. De la „nu ne-a fost deloc uşor” (ca-n cântecul de brigadă Bumbeşti-Livezeni) să vă cenzurăm la „am făcut tot binele în cadrul dat”. Din cât rău e compus binele lor o ştim pe pielea noastră. Ei au activat răul, noi am suportat umilităţi de nesuportat. De unde vina colectivă? Şi-i mare diferenţă între supuşii care mai aplicau când şi când indicaţia scriind o poezie „patriotică” la cerere (mai exact, la presiunea redactorului de revistă sau de carte) şi activii doldora de funcţii, tovii „propunerilor concrete”, mereu călare pe băţul directorial. „N-avem încotro”, îşi scuză ei cedările, „d′ale tinereţii”. Ba d′ale conformismului. Cei docili regimului, cei obedienţi faţă de mahării PCR erau dispuşi să accepte tot ce li se ordona; miroseau delicte ideologice, mereu speriaţi şi sperioşi că li se ia scaunul. După acel Decembrie, activistul doborât a devenit uman; ca apoi, pus iarăşi în scări (de Iliescu) să redevină activist, deci neom. Mai nou, nici nu se scuză. Îşi pune în valoare activitatea în unităţile de cultură pe care le-a organizat şi vrea să primească aplauze la scenă deschisă.
Dioscurii Ion Murgeanu Bârlădeanul şi Ion Lazu Tighineanul n-au comis poezii pentru partid (v. dialogul-fluviu Himera literaturii, Curtea Veche, 2007). Aşadar, se putea şi altfel. Numai că poziţia lor în viaţa literară era precară, alta decât a celor care înghiţeau din oala PCR-ului cu polonicul ce fierbea acolo.
Nu te supuneai instrucţiei, nu cunoşteai nici beneficiile. Nealiniatul domn Lazu a plătit cu marginalizare. N-a fost pe linia ceauşeilor, care s-au folosit de toate avantajele lungului pact cu PCR / Secu, nu-i nici acum pe vreo linie. Probă că romanul Veneticii n-a primit subvenţie (nici premiu USR), cum primesc atâţia reporteri socialişti: „L-am publicat pe banii fratelui meu”, deşi – are dreptate Radu Voinescu – ar trebui să se introducă în manualul de liceu.
Aflu din editorialul preşedintelui USR, N. Manolescu (Cercul scriitorilor dispăruţi, „Rom. Lit.”, 4/25 ian. 2013) că şi Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012) a tipărit-o „pe spezele lui”.
În vremi închise, ca ale noastre, „ingineriile” memorialiştilor derutează, făcând din aliniaţi rebeli şi din rebeli aliniaţi; mai avem şi „un Proust al comunismului”, că asta lipsea literaturii române. O revistă de Bahlui a publicat pe prima pagină o poezie (aleasă) de Veronica Porumbacu, de un simplism incredibil; în alta, şi mai dârză, „se apreciază” (verbul ariviştilor-activişti) efortul culturalizator al culturnicilor, indemnizaţi ca merituoşi pentru rele şi belele.
Notează Ion Lazu în jurnal că, în capitală, strada Sahia e acum Calderon, că strada Ştefan Furtună se cheamă Mircea Vulcănescu. Un martir al comunismului n-ar fi meritat să dea numele unui bulevard central, unui cartier (ca Sălăjan)? La Iaşi e şi mai jalnic: Titu Maiorescu e nume de cantină de campus. Chiar aşa: „Cantina T. Maiorescu” după devastatoarea reformă a învăţământului (1948, vă rog!), din bronzul topit al statuii s-au făcut clanţe de uşi rectorale. Postsocialist, rectorul D. Oprea a pus universitatea pe lei, la figurat, dar şi la propriu. A făcut-o andante contabile, spre a spune ca Şerban Foarţă şi nu l-a oprit nimeni pe Oprea.
Lucrând după lista Cicerone Ioniţoiu, dar şi după lista Romulus Rusan, Lazu a întâmpinat multe împotriviri. Cel mai mare eşec, după mine, e placa în memoria lui Vasile Băncilă, dată jos de locatari ignoranţi. Bine că, între cei 11 din blocul Apolodor, figurează Ţic, iar la adresa din Dionisie Lupu, 74, e nemurit Niculae Stoian. Soţia (membră USR) „a condiţionat aprobarea de includerea tuturor celor 8”. Avea drept să condiţioneze?
Spuneam că Ion Lazu a moştenit stofa de debateur de la unchiul său, istoricul  literar Ştefan Ciobanu, marele unionist care s-a opus cedării (Goma scrie cuvântul cu majusculă, iar Lazu foloseşte majuscula pentru ocupaţie), alături de Iorga, Inculeţ, Pelivan. Lui Lazu nu-i place să cedeze şi nu cedează. În acte, e născut în URSS, deşi la 1940 Basarabia era parte a României. Copil, a cunoscut tragedia refugiului, cazna convoiului de refugiaţi, în martie 1944 (82.580 de basarabeni cu ordin de evacuare; 32.958 de bucovineni). Familia şi-a lăsat fără lumânări mormintele, pribegind „de la Nistru pân′ la Olt”, punctul terminus fiind România şi limba română. Cum să nu preţuiască Ion Lazu ne-uitarea, cum să se eschiveze de la datoria de a aşeza dreptunghiul de marmoră albă pe locuinţele scriitorilor dispăruţi, când locuinţa basarabeană a dispărut, cu satul Cioburciu cu tot ?
Piedicile au fost grele. De la „propunerile necoincidente” ale breslaşilor până la neîngăduinţa proprietarilor. A mai fost şi vegetaţia „potrivnică”: pomii înecând cu ramurile lor plăcile preexistente (72, două demolate). Tufa de liliac invadând placa lui Vianu, pe a lui Regman, pe a lui Macedonski („Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul a-nflorit”), piersicul sălbăticit de sub fereastra lui Dumitru Alexandru…
Grijuliul domn Lazu vede cum renovările îngroapă plăcile vechi, cum „calfe şi zidari”, puşi pe reconstrucţii, le deteriorează, le acoperă cu var, când nu le distrug de tot. Şi unde să plasezi o placă nouă, pe pereţii plini ochi de firme de bănci, notariate, case de amanet, de schimb valutar, de fundaţii anonime? Plus reclame peste reclame. Pentru placa în memoria lui Florin Mugur greu se găseşte un locşor curat: se pregăteşte de deschidere „un local deocheat”. Cei dispuşi să dea curent pentru fixarea plăcilor sunt puţini. „Un cabinet de frumuseţe” acceptă ca A. E. Baconsky (papa Bac, aşa îi spune Lazu) să nu se şteargă din „fluxul memoriei”. (Placheta cu acest titlu a marcat ieşirea lui AEB din îngheţul proletcultist).
(va urma)


ion lazu, O pagină de jurnal, 1991 
Luni, 8 iulie. Pe dealuri, la Mănărade şi Spătac. Multe izvoare sărate, multe ciuperci, supradimensionate... La întoarcere, era să-mi pierd ochelarii franţuzeşti. Ce bine că m-am înpiedicat la o trecere peste şanţ, pentru că au căzut acolo şi mi-a fost uşor să-i găsesc. Locul umilinţei.
Unchiul M., fostul căpitan, după închisoare, la săpat pentru stâlpi de telegraf pe şoseaua spre Piteşti, se rezuma la comentarii de genul: fata lui Ion Durac are nişte sprâncene ca desenate; alta are ten ca de marmură etc. Acum îmi dau seama că era încă f. tânăr, la cei 40 de ani ai lui, masculul din el era neadormit. Pe cât se va fi simţit dat la o parte...
Cel mai important lucru în psihologia unui ungur pare a fi încredinţarea lui că le este superior românilor. Foarte confortabil, să ştii că există în mod sigur unii mai jos ca tine.
Înfăţişarea ţăranului ardelean pregătit să iasă la cîmp îmi sugerează Evul mediu, pictura flamandă. Pălărie de pai, şorţ la brîu. N-ai să vezi aşa ceva în Oltenia,de fapt în tot Regatul.
Culmi rotunde goale, dezolante, de la Apahida la Ocna Mureş. „Am căpătat”, în Ardeal e acelaşi lucru cu "am obţinut" la regăţeni (am făcut rost, la olteni). Nu are înţelesul de pomană.
O femeie în vîrstă, spăsită-stinsă, în sala de aşteptare a gării Blaj; tristă că viaţa i-a trecut, că lupta e de-acum pierdută, ea nu se mai poate bucura că moartea nu vine astăzi. Va veni foarte curând.
Rămîi cu ochii într-un punct: pomii, bisericuţa de pe coastă din Veza, colţul pădurii unde te-a văzut soarele – parcă a fost demult, într-o altă viaţă…
La unii oameni de calitate, când îi încolţeşte necazul, se vede stofa de sub stofă, iar la ceilalţi doar stamba…
Mintea mea nu pare mai bine mobilată decît a colegilor (în sensul că şi ei sunt isteţi, "pe fază" etc, - se vădeşte însă că am făcut eforturi mai susţinute şi cinstite întru a vedea cum stau lucrurile, de fapt.
Trecătoarele iubiri, mici bucle ale destinului, zulufi nu greu de netezit: ca să mergi mai departe.



Cărţile prietenilor mei: Grişa Gherghei, Cartea somnului, ed. Azero,2005, 90 pagini
























ion lazu, fotografii de autor: Anotimpuri pe verticală...