Scriitorul zilei: Ben Corlaciu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-ben-corlaciu-poezii.html


O nouă cronică la Odiseea plăcilor memoriale

Magda URSACHE: 

Despre scriitori „cu pension” şi nu numai, II

(...) Relativizăm, uneori cinic, viaţa cărţarilor în comunism, deşi, cum scrie diaristul: „un sfert dintre scriitorii vremii au fost anchetaţi, arestaţi, închişi, stopaţi, speriaţi să renunţe la opoziţie, la scris”. Catalogul Lazu însumează 263 de scriitori îngropaţi de vii în temniţe, trecuţi prin experienţa Canalului, prin domicilii forţate, lipsiţi de dreptul semnăturii, lăsaţi fără manuscrise la percheziţii... Placa lui D. Caracostea, de nerecunoscut pentru fiu cînd a ieşit după 5 ani şi jumătate de detenţie, aş fi pus-o la adresa din Kogălniceanu nr. 95, de unde a fost ridicat. Cu explicaţia de rigoare. La fel aş fi făcut şi pentru „mandarinul valah”. Pandrea. USR ar trebui, în opinia mea, să fixeze plăci memoriale pe absolut toate domiciliile din care au fost ridicaţi, arestaţi, trimişi în închisori scriitorii, cu şi fără condamnare: ca Nichifor Crainic, expediat la Aiud de Ana Pauker, fără proces; ca Anton Golopenţia, necondamnat, dar omorît la 42 de ani, după 17 luni de temniţă; la morgă, cadavrul a fost de negăsit. Vina? Scrisese 170 de lucrări capitale. Destui oameni de cultură au umplut cimitirele fără cruci de lîngă închisori, ca Sandu Tudor. „Torturat pentru Hristos”, ca să folosesc titlul lui Richard Wurmbrandt, a fost poetul T. Dorz, puşcărizat pentru scrieri pe teme religioase. Mircea Damian, prozator şi gazetar, a murit închis. Ion Vasilescu-Valjean a fost înmormîntat la Jilava. Constantin Tonegaru a murit la 33 de ani, distrus de regimul de detenţie. P.M. Vizirescu a stat ascuns 23 de ani, după ce a fost condamnat la moarte în contumacie. I s-a îngăduit să trăiască 94 de ani, ca să depună mărturie. Şi nu sînt destule mărturii despre acest coşmar social. Ce altă modalitate de educare, ce paideia ar fi fost mai adecvată decît să li se vorbească elevilor despre aneantizarea elitei (Ştefan Arteni îi spune culturocid), despre cei încarceraţi, anchetaţi, torturaţi pe motive politice? N-au refuzat îndestul compromisul V. Voiculescu, Steinhardt, părintele Stăniloae, Sandu Tudor, Noica, Dinu Pillat, Vladimir Streinu, Andrei Ciurunga, Al. Kalustian, Caraion, Carianopol, Sergiu Dan, Sergiu Al.-George, Valeriu Anania, Paul Sterian, Teohar Mihadaş, Vasile Băncilă, Vasile Militaru, Al. Mironescu, Al.O. Teodoreanu, Gr.T. Popa, Al. Kalustian, Papadima, Pan Halippa, Traian Herseni, Ernest Bernea, Barbu Brezianu, D. Murăraşu, Petru Comarnescu, I.D. Sârbu, Iordan Chimet, Marcel Gafton, Anatolie Paniş, Ion Omescu, Ştefan Aug. Doinaş, Anton Dumitriu, Ion Negoiţescu, Mihai Ursachi, Valeriu Neştian? Şi poate că, realizat, Memorialul martirilor comunismului ar fi însemnat efortul rectificator binemeritat. Nu s-ar mai fi găsit atîtea voci sonore care să afirme că noi nu, noi n-am avut rezistenţă la comunism. Numai ruşii, numai polonezii, numai cehii, noi nu...

Ordinul moscovit a făcut un pribeag pe viaţă din Pamfil Şeicaru, singurul gazetar condamnat la moarte (în lipsă), la 25 mai 1945. Arestat în '50, după ce fusese scos din Academie, Gh. Brătianu a fost dus la Sighet fără proces. Susţinuse dreptul României asupra Basarabiei. Şi Lazu a cunoscut trenul groazei, fuga din Basarabia ocupată. Ca şi Goma.

După „întoarcerea armelor” trebuia, în viziunea democraţiei populare, să fie culpabilizaţi ca subversivi intelectualii, întemniţaţi trîntorii (vocabula preferată de Novicov; într-o şedinţă, nu-şi găsea cuvîntul: „Cum îl cheamă p’ăla care f... albine?” s-a adresat adunării), şacalii hienele, maimuţele... Barbu Slătineanu a murit în închisoare pentru că nu a vrut să devină „agentul Petrovan”. Multiplicase la maşina de scris „poezii mistico-duşmănoase” de V. Voiculescu. Şi iată ce opinează Andrei Pleşu în Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri (Humanitas, 2012): „În România, unde a avea o maşină de scris devenise o potenţială infracţiune, n-a existat decît un singur samizdat: samizdatul alimentaţiei clandestine”. Ironie? Poate. Nu frigiderul era problema. Eu am alte amintiri din epoca maşinii de scris, am şi încheiat aproape cartea asta.

În casa conferenţiarului la Belle Arte Barbu Slătineanu veneau Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, Valeriu Anania, Monica şi Dinu Pillat, Scrima – toţi puşcărizaţi. Purtau „discuţii cu caracter duşmănos despre evenimente politice interne şi internaţionale”. Casa Slătineanu a fost dărîmată ca să se înalţe „ctitoria” Casa Poporului. Nici soţia lui Nichifor Crainic n-a reuşit, pînă-n moarte, să primească înapoi casa naţionalizată. Fiica locuia într-un apartament de bloc cenuşiu, pe Dinicu Golescu, lîngă Gara de Nord. Pandrea îi expedia un plic profesorului Al. Balaci (prieten cu „Cîţa” Crăciun-Vintze, ministresa Culturii controlate), scriind la expeditor: Hotel Celular, camera 295. De mobila lui „domnească” s-au folosit, ne spune Lazu, cei care i-au luat casa în '57.

La Canal, Ion Caraion scria poezii pe hîrtie de sac şi încerca să le scoată afară. Andrei Ciurunga, închis în '50 patru ani pentru publicistica din '41-'44, a primit în '58 altă condamnare, deoarece difuzase poezii scrise în prima detenţie: 18 ani muncă silnică. Deţinutul politic Grigore Caraza şi-a riscat viaţa memorînd şi transmiţînd sute, mii de versuri compuse în închisoare. O poezie de Radu Gyr învăţată în temniţă a recitat-o mai an studenţilor Universităţii „Al.I. Cuza”, cînd şi-a lansat memoriile, Aiud însîngerat, editate de Adrian Alui Gheorghe. De la Filosofie (decan: prof. Nicu Gavriluţă); cei de la Litere lipseau.

Academia de sub pămînt de la Ocnele Mari e formularea lui Ion Iovescu, prozator. O fi avînd placă memorială? Dar Nicolae Davidescu, mort acolo, în '54? Şi cum sunau condamnările! Papadima Ovidiu: crimă contra umanităţii, 4 ani temniţă grea; Dianu Romulus: crimă de război, 20 de ani detenţie grea; Papu Edgar: uneltire contra ordinii sociale, 8 ani închisoare corecţională; Carandino Nicolae: crimă de trădare, 6 ani; Păunescu Ilie: agitaţie, 5 ani muncă silnică; Roitman Isidor (Sergiu Dan): crime contra umanităţii, 7 ani temniţă grea; Sîrbu Dezideriu: agitaţie, 7 ani; Vlădescu Toma: uneltire, 7 ani temniţă grea; Tenegaru Constantin (Tonegaru): complicitate la uneltire, 2 ani închisoare corecţională, Davidescu Nicolae: crime contra păcii, 3 ani temniţă grea; Stahl Henriette Yvonne: trădare de patrie, D.O. 72 luni.

Dedicat, Ion Lazu face lungi şi anevoioase „prospecţiuni”. Consultă lista Romulus Rusan, strînge date din revista „Memoria”, numerele 3 şi 8 din 1990, adaugă numele lipsă ale deportaţilor. Se sprijină pe Cartea rezistenţei de Cicerone Ioniţoiu (scoasă de Domniţa Ştefănescu la editura lui Alex. Ştefănescu). Şi i-a fost greu cînd a întîmpinat un refuz de la H.G. (ale cui or fi iniţialele?) privindu-l pe Emil Manu. Că n-ar merita placă memorială Manu. A fost torturat, făcut să vomite pentru că ar fi înghiţit hîrtii compromiţătoare; în celulă, i-au trimis 3 falşi deţinuţi, turnători. Cine ar merita-o mai mult? Veronica Porumbacu, Ţic, Niculae Stoian, V.Em. Galan, Breslaşu?

„Cît să mai strig? Cît să mai strig?/ M-am terminat. Sunt numai frig” citează Ion Lazu din alt poet, magnificul Gheorghe Istrate. Cît timp? Pînă se va auzi. 

Magda Ursache. 


Cărţile prietenilor mei: 

  



  















 ion lazu: Fotografii de scriitori... 

Poeta şi editoarea Gabriela Negreanu