consemnări, poezii, eseuri

4 ianuarie: Nora Iuga, n. 4 ianuarie 1931, Bucureşti

Bucureşteancă, dintr-o familie de intelectuali (apoi soţia poetului George Almosnino şi mama prim-balerinului Tiberiu Almosnino), Nora Iuga a făcut liceul la Iulia Hasdeu şi apoi Filologia din Bucureşti, secţia limbi germanice, fiind profesoară, redactoră la Neuer Weg, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, deci mereu în contact cu literaturile europene, din care în timp avea să traducă masiv şi remarcabil, cum nu o pot face decât scriitorii de vocaţie. Pe nedrept expediată în dicţionarele de dinainte de Decembrie, nu a fost receptată adecvat nici după aceea de autorii de dicţionare şi de istorii literare decât cu rezerve, în fapt total neîndreptăţite. N. M. o expediază, nepermis, la Autori de dicţionar. (Cum spuneam, nici acolo nu este receptată adecvat.) Prenumărată de Marian Popa, mai comprehensiv şi responsabil, printre "poeţii întârziaţi", însă cu explicaţii aproximative, Nora Iuga a debutat în volum în 1968, deci la vârsta de 37 de ani, cu poezii: Vina nu e a mea, urmată în 1970 de Captivitatea cercului. Abia în 1978 revine ca poetă cu Scrisori neexpediate, succedate de: Opinii despre durere, 1980, Inima ca un pumn de boxeur, 1982, Piaţa cerului, 1986 şi Cântece, 1989. Şapte cărţi de poezie, până la Revoluţie, nu e puţin lucru pentru un scriitor nealiniat. Se poate observa că ultimele 5 volume au apărut la editura Cartea Românească, unde cenzura era mai permisivă. Asta ne spune ceva despre mesajul liricii acestei poete care a luat totul pe cont propriu.

Abia în 1996 revine cu Dactilografa de noapte, iar în 1998 îi apare Spitalul manechinelor, ca după 2 ani să publice Capricii periculoase, la editura Vinea, care îi scoate în anul 2000 antologia Inima ca un pumn de boxeur, în colecţia de excepţie: Ediţii definitive, în formula de mare eleganţă de la Fundaţiile Regale. Tot la editura Vinea, în 2001, Autobuzul cu cocoşaţi, iar în 2005, Fetiţa cu o mie de riduri.

Dar nu este aceasta o metaforă pentru autoarea însăşi? Căci, pentru cine a cunoscut-o pe Nora Iuga, mereu implicată în viaţa literară, la lansări, târguri de carte, întâlniri cu cititorii, interviuri la TV, Festivaluri naţionale de poezie etc, un lucru este evident: Nora Iuga se prezintă ca o mare doamnă a poeziei româneşti, mereu comunicativă, sinceră, cu delicateţea din fire, cu politeţea insului urban, cu fervoarea celui care trăieşte întru poezie - dezinteresat de tot restul. Şi care, într-un mod nemaiîntâlnit pe la noi, nu invidiază pe niciun confrate, nu demolează, nu dă cu barda - ci dimpotrivă, păstrează relaţii amiabile cu generaţia sa, câtă mai supravieţuieşte tranziţiei, crizei etc, este deschisă către poezia generaţiilor ce i-au succedat, fie că ele se numesc optzecişti, nouăzecişti, milenarişti-mizerabilişti sau mai ştiu eu cum. Prietenă cu Abăluţă, cu Stoiciu, cu Gălăţanu, cu Komartin şi Ianuş, cu debutanţi cărora le scrie prefeţe şi îi onorează la lansare.

Ar fi interesant de urmărit evoluţia receptării Norei Iuga în ipostaza de eseistă şi prozatoare, care a publicat Săpunul lui Leopold Bloom, 1993; Sexagenara şi Tânărul, 2000; Fasanenstrasse, 23, în 2001; Lebăda cu două intrări, 2003; Berlinul meu e un monolog, 2010; apărute la edituri mai modeste, pe cât de bine cotate de cunoscători, aceste proze ale Norei Iuga au fost reeditate apoi la Polirom, la Humanitas. Ca să nu vorbim despre traducerea lor în străinătate. Ideea ar fi că Nora Iuga, această autoare care păruse că a pierdut startul generaţiei sale, însă în ultimele 5 decenii şi-a cîştigat un real prestigiu literar, poetă dezinhibată, fără false pudori şi sclifoseli pudibonde, mizând numai şi numai pe lucrurile pe care le cunoaşte şi le intuieşte despre sine însăşi, căutând să se exprime fără rest şi să nu trişeze, reuşeşte de fiecare dată să scrie incitant, stârnind interesul cititorului din postmodernitate. Ideea ar fi că nu e atât de important să ajungi la poezie chiar din adolescenţă, să ai un succes eclatant – asta ar putea să-ţi secătuiască prea curând rezervele de lirism, - ci important este să rămâi în poezie până la capăt.

Iar despre prestaţia Norei Iuga ca traducătoare, poate nici n-ar mai trebui să insist, pentru că reprezintă în sine un capitol de istorie literară. După câteva nume de primă linie: August Strindberg, 1979, Knut Hamsun, 1983, Gunter Grass, traducătoarea s-a orientat cu simţ sigur spre autori de limbă germană care se potrivesc modului ei de abordare a literaturii. La drept vorbind, i-a cunoscut la ei acasă, mereu plecată în Germania cu burse, pentru jumătăţi de an sau pentru ani întregi. Timp cum nu se poate mai eficient folosit. Pentru a fi mereu în contact cu pulsul mişcării literare din Germania şi nu numai, cu evoluţia gustului cititorilor, dar şi al juriilor până la urmă. Şi fapt este că autorii spre care s-a orientat au fost în timp recompensaţi cu premii la cel mai înalt nivel. Aglaya Veteranyi, Eginald Schlattner, Ekfriede Jelinek, Ernst Junger, Paul Celan, Oskar Pastior. Iar Herta Muller, din care a tradus nu mai puţin de 5 titluri (la una am fost redactor la Vinea, ca de altfel şi la antologia din Ediţii definitive), a primit între timp Premiul Nobel.

Poezia zilei: Nora Iuga

Băteam străzile seara la ora cinci

să stai ca o umbră sub clopotul verii

faţa ta caraghioasă rătăcită printre tarabe

ocolită de tocmelile muşteriilor -

nici un ştergător de parbrize

nu poate spăla aerul

de această imagine -

o doamnă bătrână cu o tocă neagră

fără sex-appel şi fără resurse

într-o piaţă cât burta căscată

în hoitul oraşului...

(Fragment, din Dactilografa de noapte, 1996)

Jurnal cu Nora Iuga

9 sept. 98. Jurnal. Mă trezesc dintr-un vis foarte frumos care însă la sfîrşit vira către coşmar. Am sesizat acest viraj şi, oricît de mare e puterea visului, omul are o putere şi mai mare, cât să se poate smulge, cu un efort, afară din coşmar.

Eram undeva, cu mai mulţi poeţi, apoi am mers la Nora Iuga, aflată în tandem cu Dinu Abăluţă, ea ne-a lăsat pe moment singuri, ducîndu-se să pregătească o trataţie, aşa credeam. Un living, dar foarte mare, mai îngust la unul dintre capete, unde totuşi încăpeau un pat şi un fotoliu. Amicul Dinu, de la un moment la altul, a început s-o facă pe măscăriciul, s-a dat de-a dura în pat, s-a ascuns după fotoliu, vorbind mereu, sugerîndu-mi că vrea s-o uimească pe Nora cînd se va întoarce şi nu-l va vedea dar îi va auzi vocea. Ascuns ca un soţ năstruşnic, dacă nu ca un amant care se fereşte de soţ -, sau ca să ne asculte de acolo? Revine Nora, însă foarte tînără, în rochie simplă, decoltată şi cu o tavă în mînă, vorbind, glumind, neluînd în seamă ciudăţeniile lui Dinu. Care s-a ridicat în picioare, slăbănog, bărbos-cărunt. Îl întreb, mirat de contrastul cu luxul Norei: dumneata cum trăieşti? Are un mic apartament anume pentru pipiţe, îmi explică: o duci, îi faci, o expediezi – cu gesturile de rigoare, la el şarjate. Le spun entuziasmat, că am vizitat apartamentul lui T.T. Coşovei. E înnebunitor! Şi-a pus pe pereţi tot ce-a vrut, ce i-a trăsnit, lucruri făcute de mîna lui, desene, statuete, colaje. Nora a exclamat: Frumos din partea lui! Se postase în faţa mea: tînără, suplă, radioasă. Apoi s-a întors să plece şi am avut imaginea unui personaj dintr-o feerie. Avea pe cap o diademă, mai precis un cerculeţ de care atîrnau nişte clopoţei-steluţe, cam la nivelul urecilor, eu vedeam vreo 3-4, dintre care unul arunca sclipiri – poate chiar scîntei, ca dintr-un artificiu minuscul. Nu ştiu să fi văzut (în vis) ceva mai frumos. Ea a pornit înainte şi noi după ea, spre capătul marii săli; din colţul sălii am început să urmărim evoluţia a două trei grupuri de copilaşi îmbrăcaţi în dansatori, cu costume alb-albastre strînse pe corp, cu tichii în cap şi dansînd cam cum se ploconeau cavalerii în faţa castelanelor, apoi se ridicau şi aveau un gest foarte sugestiv, cu mîna stîngă înapoi, peste umărul respectiv, sugerînd graţia. Foarte mici, aproape nişte gnomi. Încîntat de aşa idee. Dar trebuie să ai timp pentru a-i învăţa mişcările astea perfecte, îmi ziceam. Are timp Nora! Ne deplasam uşor pe lîngă perete, ca într-o expoziţie. Şi chiar era o expoziţie de carte, fiecare editură avea un spaţiu în care construise ceva din cărţi, poduri, bildinguri, arcade, manhatanuri… În centru se aflau vreo zece oameni maturi, aşezaţi cot la cot, ca într-un grup statuar şi îmbrăcaţi ca atare; dar păreau şi spectre de oameni, cu ochii goi, lucind ciudat. Nu puteam să fiu sigur dacă mă vedeau cu adevărat. Unul din prim plan zice: Îl văd pe Lazu! Dar cum mă privea el cu ochi fosforescenţi, nu-mi dădeam seama dacă mă vede realmente, sau nu e decît o capcană. Se uită la dreapta, apoi la stînga, cu gesturi explicite, de mim şi le spune celorlalţi, atenţi la tot ce făcea el: Ne vorbesc adesea de el Nina (spre stînga) şi Lidia (privind spre dreapta)… Un vis, da?

6 oct. 2000 Jurnal.. Mă revăd cu Nora I. care îmi spune că A.T.D. a reapărut, slăbit, blajin, i-a solicitat un articol pentru revista lor M.I. şi n-a putut să-l refuze. Mă văzusem cu M. Nenoiu, s-a întâlnit cu A.T.D., a făcut un drum la Tr. Severin, poate pe urmele ultimului drum al lui Nichita? Lui M.N. nu-i place ideea. A.T.D. i-a mărturisit că se simte urmărit, că nevastă-sa e de partea celor care îl persecută. Că se văd pentru ultima oară. Că la spital a fost violat de homo. Că şi în casa lui Al. P. trei inşi l-au agresat şi că nevastă-sa e de partea acelora. Semne neliniştitoare, de deraiere şi paranoia. Că scriitorii au venit pentru el la spital. Delir de persecuţie. Unii oameni se iau prea în serios, apoi se exhibă, vor să acapareze atenţia celorlalţi, dar nu li se pare de ajuns. Ceva tot le lipseşte. Din cauza celor ce-i invidiază, sau îi persecută… Deraierea a şi început…

20 sept. 2002 Jurnal.. Abia în vis sentimentul meu atinge intensitatea maximă: urlu de disperare, plîng de bucurie, exalt de fericire, zbor… De parcă în trezie aş trăi cu frîna de mână pusă, cu surdina pusă…

O idee: să caut prin Jurnale fragmente pentru VISE CU POEŢI. Nichita, Mircea, Pan, Cezar I, Păunescu, Nora Iuga, Abăluţă, Felix şi cîţi vor mai fi – ca semn că poezia se află adînc în subconştientul meu. Să-i propun acest ciclu lui Ţone, pentru Facla literară.

20 sept. 2002 Jurnal.. Recuperez: poetesele noastre se află într-o acerbă competiţie: care strecoară mai multe şi mai îndrăzneţe sugestii erotico-pornografice. Rodica D., Angela M. Saviana S., Nora I. Care se detaşază în fruntea plutonului. Le urmează toate celelalte, întrecîndu-se în versuri “cu cracii în sus”, acesta fiind un citat, desigur.

8 ian. 2006 Jurnal.. Zi luminoasă, cu soare de iarnă. Revista literară radio, făcută de Eugen L., fără aplomb, fără strălucire. Vocea de vrăjitoare a Norei Iuga. Nu şi-a menajat deloc gîtlejul. Poezii de Dan Damaschin, Drumul spre Emaus, jurnal mistic. Acum tot ce-ţi vine să scrii se poate numi poezie.

Sentimentul că nu mai am de scris nici o carte. Ce să mai născocesc şi ce să mai acreditez? Nu mai am nimic de afirmat. Poate de reamintit?

9 oct. 009, vineri. Jurnal. Ascult emisiunea Adelei Greceanu, Noua revistă vorbită, la R.R.C.: despre Herta Muller. Dezrădăcinarea omului contemporan. Nora Iuga, aflată la Berlin cu o nouă bursă D.A.M., despre Herta Muller: o mare scriitoare, 56 ani, axată pe tema demascării dezastrelor produse de comunism. Limbaj unic, nu întâlnim nimic similar la alţi scriitori. O împletire a uimirilor copilului şi un panteism sui-generis, nu dulceag ci cu rădăcini străvechi; ea animă lucrurile care compătimesc cu omul care suferă. Animalul inimii, regele se înclină şi ucide. Poezii obţinute din colaje cu foarfeca. Oskar Pastior, despre deportarea sa în Ucraina. H.M., întrebată la telefon despre Nobel: Sunt în culmea fericirii. Încă nu-mi vine să cred.

22 nov. 011 Jurnal.. Printre excepţii, Nora Iuga, care, parcă pentru a sublinia supărarea că a fost expediată la "Scriitori de dicţionar", a folosit stratagema de a merge la LIS pentru a-i pasa poşeta, în loc să dea mâna cu Amfitrionul. Nefiind singura care a escamotat protocolul, a făcut-o mai ingenios. De nu cumva chiar mai ostentativ. La scriitori, la poeţi cu deosebire, puseurile de orgoliu sunt imprevizibile.

14 ian. 012. Sâmbătă. Jurnal: La 9,30 apare Andrei de la aeroport, cu mină bună, bucuroasă. Luni are primul examen, s-a pregătit. La masă scoate niște liste de nume grecești, cu gândul la viitorul Lazu, care va veni în primăvară.

Mă sună Nora Iuga, foarte mișcată de ce am scris despre ea. I-a telefonat o cunoștință și i-a citit textul de pe blogul meu. Ea nu se pricepe, deși a făcut timide încercări. Îi spun că am scris din convingere și cu mare plăcere, că țin această rubrică Scriitorului zilei deja de trei luni. Se miră, întreabă dacă nu e vorba despre un fel de istorie a literaturii. Se miră admirativ și când îi spun că mai ieri am scris despre Ahoe, despre Aura Christi. Îi notific că noi doi ne cunoaștem din anii 70, poate chiar mai dinainte. Ne-am văzut cândva la o acțiune sindicală, undeva pe Schitu Măgureanu, pe partea stângă, în sus de Cișmigiu, dar deja ne știam, fie de la Labiș, fie de la Neculuță. Și de pe coridoarele de la Scânteia, când lucre la ed. Enciclopedică. Nu-și amintește. Mă credea mult mai tânăr. Se miră că postez pe blogul meu autografe (inclusiv unul de-al ei), că pun însemnări jurnaliere din trecute vremi. Ea nu are așa ceva. Nu a ținut nimic. Nici măcar scrisorile de la Herta Muler și Oskar Pastior, de la atâția alți importnți scriitori germani. De data asta e rândul meu să mă mir foarte tare. Cum se poate să nu le fi ținut? o întreb, foarte intrigat, cu sincer reproș în glas.

… Din sală, completez cele spuse, exemplificând cu cazul de-acum ştiut al poetei Nora Iuga, preacunoscută şi ca traducătoare a unor nume ce au luat Nobelul. O persoană binevoitoare i-a instituit un blog "ca să fiu trendy", însă poeta nu a reuşit să posteze mai nimic. Eu însumi, vizitându-i chiar ieri blogul, din curiozitate şi în vederea acestui simpozion, constat că acolo apare un fragment din textul "medalionului" pe care i l-am postat de ziua naşterii, 4 ianuarie. De ce doar a patra parte din text, ultima, încât nu se mai înţelege despre ce ar fi fost vorba? Vreau să trimit un text şi după ce-l postez mi se atrage atenţia: să nu aibă mai mult de 4500 caractere! Se trimite doar un fragment; sau pierd tot textul...

26 aug. 2017. Comentariu pe Google +, la un interviu cu Nora Iuga.

Întotdeauna au fost de mare interes aceste mărturisiri ale unor scriitori importanți despre preferințele lor de lectură. Din care cititorul înțelege ce gusturi are un condeier de primă linie, dar și altele despre autorul ca atare, de pildă împrejurările în care acela s-a format ca intelectual și scriitor, afinitățile elective, disocierile, respingerile spontane sau îndelung gândite. Cum să nu te intereseze încotro mergeau opțiunile lui Eminescu, ale lui Rebreanu, Camil, Blaga - vorbim de creatori iar nu de critici și istorici literari, ale căror selecții se orientează după canon... Avem în vedere de fiecare dată marea literatură, pe actanții ei de frunte, din toate timpurile. De ce nu-l agrea Tolstoi pe Shakespeare, printre altele? De ce unii îl divinizau pe Dostoievski, în citeau pe Cehov, dar ar fi vrut să scrie ca Bunin? De ce la noi, în obsedantul deceniul, când și Blaga și Arghezi au fost scoși cu totul din literatură, Blaga a ales să se ocupe de traducerea lui Faust de Goethe, pe când Arghezi l-a tradus pe fabulistul Krâlov?!

E drept că literatura unei țări se face cu mari cărți, izvodite la nivel european - asta a fost și va rămâne criteriul esențial -, însă pe de altă parte viața literară-culturală a țării musai să fie animată de discuții pline de miez, căci altfel ne trezim ”a vorbi într-un pustiu”.

Foarte bine-venită inițiativa tinerei Alexandra Georgiana Andrei de a o chestiona pe Nora Iuga cu privire la preferințele sale de lectură. Căci Nora Iuga este nu doar o poetă de primă linie, dar și o traducătoare de mari disponibilități, care a adus în limba română multe nume de răsunet ale literaturii europene contemporane. Prozatoare ea însăși și o eseistă cu deosebire sagace.

(Ne știm din anii șaizeci, deci din faza pre-editorială, căci ambii am debutat cu întârziere, de nu chiar cu mare întârziere. Însă se vădește că nu e așa de important ca o carte să-ți apară mai repede, ci e de sperat că acea carte să aibă o viață cât mai lungă, după apariție. Este cazul poetei noastre Nora Iuga.

Acum, la obiect, despre preferințele ei de lectură. (După ce aflasem despre aspirația adelescentei de a face balet, niciodată împlinită, la interdicția strictă a mamei. Însă viața găsește mereu soluții de compensare-ajustare, iar fiul Norei Iuga se pare că a devenit prim-solist la Opera română: Tiberiu Almosnino! Mai multe despre colaborarea cu Nora Iuga la volumele pe care le-am lucrat la Vinea, în cartea Am fost Redactor-șef la Editura Vinea, în pregătire.)

Max Blecher, cu Întâmplări din irealitatea imediată, Inimi cicatrizate și Vizuina luminată, de fapt cu integrala operei sale (corespondență etc., carte scoasă la editura Vinea a lui Nicolae Tzone, pe care Nora Iuga îl laudă cu acest prilej. Se face că eram redactor șef la Vinea și am parcurs tot textul în chestiune, cu creionul în mână. Cum am făcut cu multe din cărțile editate în acei zece ani. Și da, Max Blecher, mai bine cunoscut în vest decât la noi, merită admirația scriitorului român preocupat de abordări îndrăznețe, de mijloace neobișnuite, de o spunere accentuat personală a autorului. Bolnav la pat, în scurta lui viață, Blecher s-a investit pe deplin și cu real talent în scrisul său. Pe drept, Nora Iuga îl consideră un mare scriitor european. Aud că se predă la universitățile din Paris, ca de altfel și Celan, Fundoianu etc. Nu stăm chiar rău, la acest nivel. Mai rău stăm acasă...

Urmează Robert Musil cu al său Omul fără însușiri. Nu știu dacă nu am pățit eu însumi ce-a pățit Nora Iuga, nereușind să ducă la capăt lectura romanului, dar ce pot spune este că l-am pus pe primul raft și l-am invidiat sincer pe autor pentru un titlu de zile mari.

James Joice, cu al său Ulise, carte magistrală, citită în extaz estetic, după ce citisem Oameni din Dublin, cartea pentru care co-naționalii l-au urât și l-au alungat cu pietre pe autor, (refugiat la Trieste, la Torino...), încât nu a avut curaj să meargă nici la înmormântarea tatălui său. (La noi a pățit-o Ioan Cărmăzan, scriind Povestiri din Bocșa, după care consătenii nu l-am mai lăsat să filmeze la combinatul din localitate. Dar de ce să ne mirăm, nu se ducea Monșerul la Siliștea-Gumești în mașină neagră, oficială, ca să nu-l agreseze consătenii?! Nu a notat Marin Preda, cu obidă, despre Moromeții: ”Aceată carte nu trebuia scrisă”?)

Gunter Grass, cu Toba spartă, și cu notificarea autoarei intervievate că alte lucrări ale neamțului nu sunt la același nivel, al excelenței.

Și, după patru prozatori, Nora Iuga îl scoate în față pe Rimbaud, un precursor-antemergător al suprarealiștilor, nu? Iubirea furtunoasă și vinovată cu Verlaine, fuga în Somalia, ori în altă țară din estul Africii, unde s-a ocupat de negoțul de sclavi. Și, subliniază Nora Iuga: născut și mort în aceiași ani ca Eminescu al nostru - însă cât de deosebiți în abordarea lirică! Eminescu, ultimul mare romantic, însă intrat în circuitul european cu o de neiertat întârziere, ratându-se șansa de a fi în top, alături de marii romantici germani: Haine, Schiller, Holderlin. Iar Rimbaud, un precoce, urmându-și obstinat intuiția, scriind Un anotim în infern, și Iluminările, după un dicteu automat, pe care poeta noastră îl numește fără ezitare: genial.

Vine la rând un alt poet cu deosebire ciudat, Paul Celan, dintr-un grup de mari poeți evrei de limbă germană, constituit la Cernăuți, pe când Bucovina era parte a României. S-a impus în literatura de limbă germană, însă mereu nemulțumit de receptarea pe care ar fi dorit-o la cel mai înalt nivel; apoi și mai sus... Însă vremurile... L-a tradus însăși Nora Iuga, însă au fost niște mașinații de culise și a avut prioritate o altă traducere. Pe care poeta mărturisește a nu o fi citit. Înțelegem frustrarea, înțelegem orgoliul - dar nu se poate face literatură mare fără de-alde astea...

În fine, japonezul Yanushi Inoue (dar de ce nu Iasunari Kavabata, de ce nu Yukio Mishima etc.? De ce nu Femeia nisipurilor, ori Pădurea norvegiană, ori…). Și autoarea, parcimonioasă în elogii, mărturisește că japonezii se potrivesc mai bine singurătății ei de acum. Și convingerea că mai important este individul, iar nu contextul social, politic, cultural etc.

Sunt opțiunile autoarei cu privire la cărți de răsunet și la autori de primă-mână, dar acest interviu-mărturisire este mai înainte de orice o prea-frumoasă și incitantă lecție de istorie a literaturii contemporane. Subiectivitate cât cuprinde, (dar mereu pe titluri de top) - însă și mai multă intuiție artistică.

Ar fi să deschid o altă discuție: de ce numai șapte autori? Și apoi, de ce nu și Thomas Mann, cu al său Muntele vrăjit, la care de altfel se face o trimitere. Dar de ce nu Moartea la Veneția, de ce nu Mario și vrăjitorul, sau Tonio Kroger, ale aceluiași? Și de ce nu Un veac de singurătate? De ce nu Deșertul tătarilor, mai ales?

Printre altele, în ce mă privește, prea rar mi-a fost dat să citesc cu mai mare încântare estetică o carte precum Un cerc în iarbă, de finlandezul Oeg de Iong, un autor despre care nu auzisem și n-am mai auzit apoi. Decât zeci de pietricele de râu, mai bine un singur diamant!

Tare mă simt ispitit să glosez despre faptul în sine, simptomatic, că Nora Iuga aduce în topul celor 7 cărți alese câteva (trei, poate patru!) pe care mărturisește sincer - și chiar insistă pe acest aspect - că nu a reușit să le parcurgă până la capăt! În așa mare măsură impresionată de nivelul scriiturii? Intimidată de noutatea abordării? Temătoare că asta i-ar submina propiile intuiții, propria cale? Etc.

Un lucru nesperat de frumos: ca doi oameni adevărați: poeta Nora Iuga și reportera TV Alexandra Georgiana Andrei să discute cu deplină sinceritate despre marile cărți ale literaturii contemporane! Felicitări și mulțumiri.

Devotat, Ion Lazu.

4 ian. 019.

2 ian. 2018. Jurnal. Marți. Cele două pleacă la consultație spital Colentina. Dau telefon Norei Iuga, se bucură că mi-am amintit că e ziua ei. Îi spun că am citit cartea de interviuri cu ea și mi-am dat seama că am pus plăci memoriale mai tuturor scriitorilor de care amintește și ea. MRP, Raicu, Valeriu Cristea, Turcea, Mugur, Mariana Marin, mulți alții. Spune că e supărată că placa memorială a lui George Almosnino a fost dată jos cu lucrările de reabilitare a blocului și nu i-a putut convinge să o pună la loc. O ține în casă. Îi spun că încă în 2013 am trimis o Notă la USR să atenționeze Primăriile ca la semnarea contractelor cu firmele respective să aibă în vedere obligativitatea păstrării plăcilor memoriale puse scriitorilor de Uniune.. N-au dat curs. Și era vorba doar de o adresă semnată, ștampilată. Îi spun Norei că m-am uitat mai bine la Bibliografia ei și am constatat o mare similitudine cu a mea, amândoi am publicat câte 2 cărți până în 1970 după care a urmat o interdicție de vreo 8 ani… Că apoi i-a telefonat Mugur și i-a spus că s-a dat drumul la caterincă. Zic: Iar mie acest semnal mi l-a dat Mircea Ciobanu, din biroul vecin al aceleiași edituri C.R.. Nora se miră foarte tare. Apoi, zic, altă asemănare între noi: până în 1990 ambii am reușit să publicăm câte 8 titluri. Etc. Am reușit lucruri grozave, zice. Zic: Iar eu am fost mereu cu ochii pe tine, în timp ce tu nu ai avut niciodată ochi pentru unul ca mine…Zice: Erai frumușel, delicat, nu mi-am închipuit că mă placi…

Spune că M. Cărtărescu e văzut ca un zeu în Germania, are acolo mare susținere, se speră că va lua Nobelul. Însă ca poet nu e așa de aprecit ca ea, care are patru traduceri și un public foarte entuziast. A luat nu doar numeroase burse, ci și premii, dar și lecture publice plătite și medalii și distincții la cel mai înalt nivel. O felicit. Zice: Alde Diana și Florin nu au felicitate-o de sărbători. Or fi duși în Basarabia, zic, ca să-i scuz. Nora e convinsă că Diana e o poetă foarte puternică. Iar despre F.H. nu zic și nici ea nu zice nimic.

Mi-o laudă pe Lidia, ca recitatoare și pentru iscusita mișcare scenică, îi pare o saxonă autentică, nicidecum româncă, zice. Și mai spune. Ai 78, iar eu 87, simetric. Depinde de unde privești cifrele, zic. Și că îi par mult mai tânăr și cu remarcabilă mobilitate spirituală. Îi spun, în glumă: Pentru că am purtat toată viața în spate un rucsac geologic de 15 kg, acum fără povara lui mi-e teamă să nu zbor… Îi promit vol. I din Calendarul Scr. Rom, unde i-am acordat 4 pagini, postând o poezie și o poză. Se declară foarte încântată. Mă gândesc ce s-ar putea face cu placa memorială a lui Almosnino. Să văd în album care era poziționarea exactă. Și să-i propun să adăugăm numele ei, cu data nașterii 1931 – 20..

3 ian. 2018. Jurnal. Dau un telefon Norei Iuga, are reflexul de a se mira/bucura că îi telefonez de la o zi la alta. Da, zic, vreau să mă țin de cuvânt și să-ți aduc acea carte promisă. Aranjăm peste o oră, ca și data trecută, deci tot la 12:00. Constat că nu știe că prin stația ei trec tramvaiele 19 și 23, zice că nu știe decât traseul autobuzului cu care pleacă și vine din oraș. Nu știe nici pe unde ar veni, în cartier, Piața Rm. Sărat. Dar, zice, i-ar plăcea să circule cu tramvaiul.

Scara 7, interfon 290. Mă prezint, sun, vine la intrare cu oarecare întârziere, pentru că liftul fusese ocupat. Dar nu vii sus? Și urcăm. Zic: La șase. Se miră că-mi amintesc. Insistase că e greu să mă descurc de la stație până la blooul și la scara ei, poate nici n-am să-l identific, pentru că a fost reabilitat. Zic: Sunt geology, am cutreierat, n-am problem cu orientarea. Dacă am văzut cândva bloculk tău, nu-mi mai iese din minte amplasamentul lui. Și adaug: Am încercat de jos să identific copacul care vine pînă sus și tu dai mâna cu frunzele lui, din balcon. Mi se plânge că au tăiat ramurile, deci nu mai ajung până în balconul ei. Mergem în sufragerie și imediat deschide ușa la balcon, să văd copacul. Zic: Ai priveliște frumoasă, de sus. Se scuză că la ea e deranj, nu are femeie, ultima a umblat la bijuteriile ei etc. Și singură nu mai poate face ordine. Tocmai scria, era în inspirație, gata să termine un eseu. Cred că am devenit grafomană, zice. Îi dau cartea, Calendarul, vol.I, unde este și ea; îi place, mare, frumos, îi spun că e vol. I din trei, total 2000 pagini, cu portrete, cu coperte, mai multe am postat pe blog, aici doar strictul necesar…Vede cele 4 pagini, inclusiv poezia: Bântuiam pe străzi etc. A scris-o despre zilele revoluției. Și vrea să afle cum am organizat materialul. După datele nașterii sau ale morții, că doar e un calendar, nu? Și pentru ce perioadă? Păi de la Miron Costin, Cantemir și Ivireanu și până în stricta actualitate. 700 de nume. Se miră. Și îi arăt celelalte cărți aduse anume: Albumul cu case de scriitori; îl răsfoiește aproape filă de filă, exclamând mereu. Îi spun că am mai predat MNLR încă vreo 150 poze, n-au vrut să le pună nici măcar pe saitul Muzeului… Trecem la Himera literaturii, zic: este un dialog epistolar în genul Amintirilor în dialog Ion Vinea-Matei Călinescu. Reiese că nu știe cartea, nu a citit-o. Îi place mult coperta Himerei. Zic: E o poză de-a mea, am avut expoziții foto prin țară, am publicat și un album de artă fotografică care s-a bucurat de mare success. Îi spun că în general îmi fac singur copertele cărților. Vede cele două Jurnale, se miră că baba seamană cu piatra. E posibil?! Îi place mult și celălalt titlu: Ecografia fantasmei. Păi nu? zic. Îi arăt Veneticii, ediția a III-a, îi place coperta cu fotografia ovală, îi spun cine sunt persoanele și pe scurt refugiul nostru din martie 1944. I le spun pentru că nu pare să știe ceva précis despre acest episod tragic al României, cum nu știe mai nimeni, în fapt. Răsfoiește romanul îi place titlul ultimei secvențe: Visul în oglindă. Și neputând să citească pentru că nu și-a pus ochelarii (din cochetărie?), citesc eu, mai mult plângând. Îmi cer scuze. Poate nici nu a înțeles de unde venea acea mare emoție…Să-i fi spus: Să dea Domnul să Ajungi să scrii niște fraze la lectura cărora să te podidească plânsul. Poate nici n-ar fi înțeles acest fapt simplu. Poate emoția nu I se pare ceva relevant. Să-i fi spus: Nu numai eu mă emoționez, dar mulți cititori mi-au mărturisit că i-a podidit plânsul la unele pasaje din roman. Îi arăt pe copertă personajele din veneticii, întreabă de ai mei, la ce vârstă au murit. Mama la 82, tata la 85. Deci jumătate din viață au trait acolo, apoi aici, dar cu sufletul Acolo!

Nora se interesează de ce mă implic pentru scriitori. Îi precizez: Nu scriitorii, ci literatura!. M-am născut într-o casă de bieți refugiați, fără cărți. Când am citit primele cărți am avut revelația: Asta e lumea mea! Și adaug: știi când fac lucrurile astea pentru scriitori? În perioadele când nu scriu la vreo carte anume – ca să nu pierd vremea la televizor, sau band, pierzându-mi vremea prin cârciumi.

Răsfoind albumul dăm de Tonegaru, alți scriitori – a auzit de ei dar mi-e clar că nu i-a citit, titluri precum Plantația de cuie nu-I spuneau nimic. Se miră că i-am pus placă memorial lui Ury Benador. Da, pentru că eu chiar i-am citit cele 5 romane: Final grotesc, Ghetou veac XX etc; și-i adaug: Nici măcar nu era membru al Uniunii, dar ce-I drept nu s-au opus, cu autismul lor. Iar dintre toți beneficiarii, m-am pomenit cu un telefon tocmai din Izrael, de la fiica lui, cred că pictoriță, care auzise de placă de la o colocatară. Se bucură că le-am pus plăci unor onirici precum Mazilescu, Robescu, Turcea, dar și unor critici precum Lucian raicu, Valeriu Cristea. Tot răsfoind, îmi spune că pe Mihail Sorbu l-a întâlnit pe stradă și au vorbit. Îi spun de Mircea Vulcănescu, cea mai strălucită minte românească din secolul XX; când vorbea el, la vreo întâlnire din Paris, alde Cioran îl asculta mut, cu gura căscată, vreme de 2 ore… Îi atrag atenția că Odiseea pl.mem. am scos-o pe banii mei, nu mi-au publicat-o nici Muzeul, nici Cartea rom., unde în anii 80 mi-au apărut 3 cărți de proză, iar în acești 28 de ani chiar nicio carte… Penytru Odiseea plăcilor am luat Premiul OIpera Omnia. Am scris-o în cei doi ani și jumătate cât am pus plăcile memorial. Și îmi dau seama. Nora a scris ca să se exhibe, ca să-I șocheze pe amici și pe eventualii cititori-snobi. A scris anume „lucruri trăsnite”. Dicteuri automate, cum o și mărturisește, pe care de la un anumit punct la dirijază, le „face” după modelul avangardist. Pe când eu nu sunt interest de efecte stilistice, ci mă nevoiesc să scriu despre ce văd, aud, simt și gândesc sau îmi amintesc și cred despre viață, despre oamenii din jur, despre lumea în care trăiesc. Miza mea este mărturia dreaptă, iar nu efecte de imagine. Pea lea le găsești în albumul meu cu trovanți. Iar faptul că lumea merge spre niște scheme, asta e adevărat, dar nu mă interesează să fac frumos la public. La ea e joc de scenă, regizat pentru a obține efecte-șoc. La mine e testimoniu. Crezi că a pus-o pe gânduri faptul în sine că eu n-am utut citi decât cu lacrimi în glas acel fragment de roman? Nu, ci I se va fi părut ceva pueril, penibil, vetust. O fundătură literară.

Îmi scoate la vedere placa lui Almosnino. Îi promit că i-o repunem. O întreb: Cum de n-ai reușit? De ce nu le-ai dat bani, la o adică? Zice că le-a promis bani, dar vor scrisoare de la Uniune. (Cu care ea nu tratează, vezi bine: relațiile sunt înghețaate, a fost expresia). Și mai spunea: Nu mai există critică literară. Ea are indemnizație de merit. Știe că asta se datorește lui Adr. Păunescu. Și lui Eugen Uricaru, adaug.

A fost salariată 36 de ani, fără întrerupere. Eu, zic am 42 de ani și anime ca geolog terenist (nu ca redactor la Noe Literatur, unde se aranjau traducerile…). Ce-i drept, fără acea jumtate de pensie aș fi fost la limita de subzistență. Îmi arată o piatră culeasă de pe plaja de la 2 Mai. Îi fac o poză.

Dar nicio tratație, nici măcar un ceai de plante, și nicio carte în contra-partidă. Poate aștepta să plec și să-și termine eseul. Repetă: cred că am devenit o grafomană.

La plecare merg la scara 8, dar administratorul Ionescu nu era la ghișeu, nici nu a răspuns la interfon 324. Să revin și să tratez cu omul .

Pun pe blog pentru Nora 3-4 poze de la lansare, plus dedicația și piatra de la 2 Mai. Dar crezi că se uită? Că a observant vreun cirac de-al ei? Crezi că i-a spus? Crezi că o să dea vreun semn: Eu fac ce fac, dar știu bine că recunoștința scriitorului roman e zero.

4 ian. 2019 . Câteva citate din incitanta carte-interviu cu Nora Iuga: Ca motorul unui ford din 1931, Ed. Casa de Pariuri Literare, 2016

- Ca scriitor nu vreau să fiu o instanță morală. Să mă ferească Dumnezeu!, p. 7

- Viața, ca un animal de companie. Nu-mi amintesc să fi trăit măcar o lună, fie în casa bucicilor, a părinților, a bărbatului fără să fi avut un animal în casă..., p. 8

- Am avut enorm de multe pisici. Noi am dus o viață foarte boemă... bărbatul meu adora pisicile și știa că-mi plac și mie. Și, ca să-mi facă bucurii, când venea acasă din oraș, scotea câte-un pisoi din buzunarul hainei, câte unul mic, pricăjit... Eram foarte săraci și iarna ne era frig, locuiam în Tei, și dormeam cu pisicile pe plapumă, ne țineau de cald..., p. 9

- Îi sunt foarte îndatorată lui Miron Radu Paraschivescu. Este, fără discuție, părintele meu literar. M-a inclus în grupul oniricilor și mi-a scris prefața la primul volum... p. 13

- (despre onirici) Noi eram evazioniști, singura formă de rezistență la regimul politic nu putea fi decât ficțiunea. Ca să scapi de realitatea care te sugruma..., p. 15

- Nimic altceva pe lume nu mi se părea mai de preț și mai grozav decât să am glorie... Atunci când am debutat, și am debutat foarte târziu, la 37 de ani, cred că cel mai mult mi-am dorit gloria. Devenisem aproape un monstru...,p. 19

- Scriitorul trebuie să fie original, să te lovească în plex când îl citești... p. 20

Etc., Etc. O carte de citit, care... te lovește în plex, nu?