15 ianuarie – Mihai Eminescu, n. 1850

Mihai Eminescu – 174 ani de la naștere 

Şi dacă...

Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii, 
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l, 
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Și dacă norii deși se duc
De iese-n luciu luna, 
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

 

 

Peste vârfuri

Peste vârfuri trece lună, 
Codru-și bate frunza lin, 
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe, 
Mai încet, tot mai încet, 
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn, 
Pentru mine vre odată?

 

 La steaua

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă, 
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre, 
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre, 

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit, 
Azi o vedem, și nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă, 
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.

 

Consemnare: Dor de Eminescu...

Astăzi, de ziua aniversară Eminescu 162, care la iniţiativa acad. Eugen Simion, aprobată de Parlament, a devenit şi Ziua Naţională a Culturii româneşti, la orele 11:00 am luat parte la serbarea de la Academie, iar la orele 14:00 la o altă serbare Eminescu, aceasta la Muzeul Satului. Chiar fără să fie pusă în discuţie preţuirea la maximum pe care o am pentru Poetul naţional, cineva s-ar putea întreba de ce totuşi atâta zel din parte-mi întru participarea directă la astfel de festivităţi, când cu mijloacele de astăzi poţi sta foarte relaxat acasă, în fotoliu, şi să ai sub priviri tot ce se întâmplă mai de seamă cu prilejul aniversării Eminescu nu doar în Bucureşti, ci în toată ţara. Întrebare până la un punct justificată, căci la drept vorbind prea puţini dintre cei ce-şi declară iubirea de Eminescu se şi mobilizează pentru a merge să ducă o floare la statuia Poetului de la Ateneu, sau la mormântul acestuia de la Bellu, cu atât mai puţin vin la Academie sau aiurea. În ce mă priveşte, încerc să fiu de fiecare dată la faţa locului nu numai pentru a mări numărul celor prezenţi – şi să nu se vadă la televizor că a fost lume puţină (iar "căldiceii"  şi cârtitorii prin tradiţie să-şi spună: eh, păi nu e mare lucru nici cu poetul naţional, doar vorbe umflate, căci de fapt nu se adunaseră decât câţiva rătăciţi!), nici pentru a avea ce scrie aici, la rubrica Scriitorul zilei (care şi ea se poate umple cu texte neutre, extrase de pe internet), ci pentru plăcerea de a asista nemijlocit la serbare, ca să trăiesc bucuria şi emoţiile momentului. Pot spune că astăzi aşteptările mi-au fost împlinite „cu asupra de măsură”, căci am avut posibilitatea să-i ascult şi să-i văd, în recitaluri de mari dimensiuni, pe cei mai buni doi interpreţi ai poeziei lui Eminescu pe care îi are la această oră România: Ion Caramitru şi Eusebiu Ştefănescu. O bucurie înaltă şi curată, care nu poate fi înlocuită cu nimic. Dar să luăm lucrurile pe rând:

La aula Academiei, marea sală fiind arhiplină, sunt în situaţia să repet experienţa de aseară, stând în picioare, pe coridor, găsindu-mi loc în ultimă instanţă pe treptele dintre rândurile de la balcon. Preşedintele Academiei, Ionel Haiduc îl anunţă pe acad. Eugen Simion, care în fapt este iniţiatorul Zilei Culturii Naţionale. Însă la cel mai înalt for cultural aflându-ne, cu destui reporteri şi teleaşti foindu-se profesional, se întâmplă că de la început microfonul a făcut probleme – probabil nişte ştechere rău îmbinate, oameni care călcau pe fire, - oricum ar fi, o   transmisie care până la sfârşit a suferit de aceste întreruperi ale sunetului, o defecţiune mai veche, care nici de data asta nu a reuşit să fie prevenită, nici remediată pe parcurs... Reporterii care înregistrează din proximitatea difuzoarelor vor fi avut o zi nu prea norocoasă. Noi în schimb, sărind de pe o scală a sunetului pe alta, ciulind urechile pe româneşte, am prins firul desfăşurării academice de truisme: un popor se identifică prin cultura sa, iar dacă un popor nu are cultură se poate considera că el nici nu există. Mai ales într-o perioadă problematică precum cea pe care o traversăm, va trebui să avem în vedere România profundă, tăcută, care îşi continuă nedezminţit lucrarea spirituală: poezia, literatura în general, creaţia de orice fel, ştiinţa, cercetarea... 15 ianuarie fiind un bun prilej pentru a ne gândi la toate acestea, plecând de la destinul şi de la opera celui de al şaptelea fiu al căminarului. După primele poezii publicate, deja s-a simţit că nu e vorba de un caz obişnuit. Titu Maiorescu nu ezită să-l numească imediat după Alecsandri. Iar la prea curânda-i dispariţie, criticul de direcţie a prevestit: Secolul XX românesc se va dezvolta sub aripile înalte ale geniului său. Îl recitim, îl aprofundăm; ne desprindem de el ca să avem unde ne întoarce, ca să-l re-descoperim cu valenţe îmbogăţite. Nu degeaba Noica, cu o formulă consacrată, l-a numit omul deplin al culturii româneşti. Vom lua distanţă atât faţă de lăudătorii de serviciu, fără măsură şi consistenţă dar şi faţă de batjocoritorii şi detractorii acestui mare poet şi filosof politic, el trebuie deopotrivă salvat din ghearele acestora, căci Eminescu a spus ceva esenţial despre sufletul românesc şi despre om în general.

Concomitent, nou instituita Zi Naţională a Culturii este un bun prilej pentru o dare de seamă a ceea ce s-a făcut în cultură, precum şi a ceea ce urmează a se întreprinde în domeniu. A se avea în vedere că în cadrul Academiei funcţionează nu mai puţin de 60 institute de cercetare. Au fost editate 9 volume din Istoria Românilor, iar al zecelea se află sub tipar; s-a editat Dicţionarul general al literaturii române; idem Gramatica limbii române; Dicţionarul cronologic al romanului românesc; au fost facsimilate 15.000 pagini ale manuscriselor eminesciene - alte mari lucrări aşteaptă să apară: Marele dicţionar Enciclopedic al României, Dicţionarul etimologic. Etc. Ce ar urma să se facă? Să fie publicate ediţii ştiinţifice din clasici dar şi din scriitorii moderni care s-au impus prin valoarea operei lor; să nu fie abandonat studiul limbii române vechi; însă aceasta nu va fi posibil fără studiul limbii latine în şcoli, căci în latină au fost scrise toate textele din epoca medievală; să se vegheze asupra acurateţei limbii vorbite-scrise, mai ales alterată în mas-media; Eminescu spunea: Limba este măsurătoriul  civilizaţiunii unui popor; aprofundarea istoriei, respectul înaintaşilor, iubirea de ţară; să nu fie desfiinţate şcolile săteşti cu mai puţin de 300 elevi, asta echivalând cu desfiinţarea satului românesc; suferim de adamism; stricăm ce au făcut înaintaşii şi reparăm ce au stricat ei, risipindu-ne energia naţională; să nu uităm lecţia lui Spiru Haret, care a înfiinţat o şcoală în fiecare sat; să asigurăm profesori cu înaltă calificare, să-i păstrăm, remunerându-i cum se cuvine; exodul de creiere denotă o păguboasă gestionare a viitorului; în pilda fiului risipitor şi care se întoarce, trebuie să ne gândim că şi cel rămas acasă a muncit şi a asigurat mersul mai departe al clanului; în mare măsură noi suntem încă o cultură a conflictelor, ci trebuie să edificăm o cultură a dialogului. Fără cultură nu suntem liberi, nici drepţi. Eminescu spunea: Nu poţi fi drept dacă nu eşti liber.

 

Despre Ministerul Culturii  nu avem nimic de spus, el e tăcut, nevăzut-necunoscut, acţiunile sale  sunt "după buget", iar o notă stridentă fac totuşi acţiunile ICR, cu zvastici şi Christoşi în erecţie...

Acad. Mihai Cimpoi vine de la Chişinău cu o veste bună: În Republica Moldova se va sărbători Ziua Naţională a culturii. Prezintă două noi apariţii: o monografie italienească privindu-l pe Eminescu şi un Album: Eminescu în filatelia lumii.

Şi a urmat recitalul Dor de Eminescu, protagonişti Ion Caramitru şi Aurelian Octav Popa.

În liniştea ce se instalează după căderea frunzelor, de foarte departe se aude, precum dulcele corn eminescian, clarinetul lui Aurelian Octav Popa. Şi, fiind foarte departe, cântarea ce din nimic se-nfiripă, tot vine către noi, melodiosul, tînguiosul firicel de cântec ce tot creşte în auz şi se zbuciumă şi palpită în faţa noastră, invadându-ne simţirea... Vor fi şase sau mai multe astfel de intermezzouri ale clarinetistului, între recitările lui Caramitru. Poate ar trebui să spun că un spectacol Eminescu al celor doi am vizionat anul trecut, la Sala mare a Teatrului Naţional. De asemenea cu mare succes. Însă, subliniez, cu aceeaşi temă şi în aceeaşi formulă care s-a dovedit inspirat aleasă, salutară, însă un cu totul alt recital, de fapt, cu alte poezii, cu altă abordare, în fond.

Acum Caramitru porneşte recitalul din cu totul altă direcţie, ascultându-l îmi închipuiam că ar putea fi vorba despre un eseu în care marele actor, preluând din ideile şi sugestiile scrierilor eminesciene, preluând şi tonul şi limba acelor vremi, ale studenţiei la Viena şi ale formării poetului, îi aduce un omagiu, o reverenţă, un fel de îngânare atentă şi respectuoasă. Dar nu e doar asta şi n-ar fi fost nepotrivit, dacă textul rezistă ca atare, însă pe parcursul celor vreo 8-10 minute mi-am dat seama că avem a face cu texte selectate din Fragmentarium, minunata carte apărută la Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică în anul 1981, îngrijită de Magdalena D. Vatamaniuc. Nu poţi decât să te minunezi de faptul că actorul a reuşit să înveţe pe dinafară zeci de pagini de proză-însemnări eminesciene. Revenit acasă, deschid cartea şi aflu la pagina 128 fragmentul cu care a început recitalul: "Să ne închipuim că Cezar ar fi trăit pe un pământ îndepărtat de noi, ale cărui raze nu ajung la noi decât după o mie de ani. Să ne-nchipuim că astăzi Brutus îl ucide şi noi ţinem ocheanul spre acea stea. Acum nu vedem nimic - abia peste o mie de ani am vedea ceea ce în steaua X se petrece astăzi... Şi demonstraţia este dusă mai departe..." Am dat acest citat ca să se înţeleagă intenţiile lui Caramitru. Actorul leagă un text de altul, continuă temele mari ale poeziilor lui Eminescu şi aveam această revelaţie, a extraordinarei coerenţe în tot ce a gîndit şi scris Poetul. Cine eşti tu, Eminescule, întreabă actorul, şi e de parcă ar îndrepta asupra poetului reflectorul propriilor cugetări cu privire la destinul individului şi al universului... Fără eu nu există Dumnezeu... Mă gândeam: poţi să fii un mare actor-recitator - şi veţi concede că termenii nu sunt superpozabili - şi să ţi se pară că faci tot ce depinde de tine ca să-l slujeşti cu devoţiune pe Poetul naţional: Să reciţi la perfecţiune marile sale poezii, ştiute de toată lumea, mereu dorite, proaspete în auz. Bine şi aşa! Spun asta pentru că am ascultat chiar ieri pe cineva care citea La steaua şi ... citea greşit!!!

Or, Caramitru s-a cufundat în cercetarea însemnărilor vieneze ale studentului, a găsit texte în care se întrevăd nucleele poeziei eminesciene, le-a legat între ele, a imaginat un scenariu prin care să le etaleze ascultătorului. E altceva, e devoţiune, e înaltă conştiinţă artistică, e curaj şi vocaţie aleasă. Repet: să înveţi pe dinafară pagini şi pagini de manuscris... Mai trece prin faţa noastră o draperie melodică. A.O. Popa, fie că foloseşte la rându-i fragmente din clasici, fie că improvizează pe motive ce se pliază pe imaginarul eminescian, străbate scena convenţională şi avem astfel fundalul sonor al desfăşurărilor lirice ale lui Eminescu: Glossa, într-o interpretare proaspătă, neaşteptată; o nouă draperie sonoră la clarinet, care se dovedeşte un instrument total, fără limite, de la notele cele mai adânci, abisale, la triluri serafice... Şi: Cu gândiri şi cu imagini... apoi Făclie de veghe... Apoi desfăşurarea de viziuni cosmologice din Scrisoarea I-a. Din nou clarinetul. Sau clarinetistul. De fapt sunt corp comun. Până într-atât că instrumentistul uită de instrumentul său, pare să nu mai facă nimic altceva decât să dea glas vâlvătăilor din suflet, să-şi dea drumul firii sale. Căzând în străfunduri, zvîrcolindu-se acolo, în întunericul durerii şi oprimării, apoi ridicându-se deasupra condiţiei sale, deschizându-se spre lumină, plutind, vălurind prin faţa ochilor noştri, fluturând sub înaltul cort al cerului senin... Întorcîndu-se apoi asupră-şi, cu o nouă îndoială: Eu nu cred nici în Iehova /Nici în gloria Sakia Munii.. Şi ai sentimentul clar că fiecare poezie a lui Eminescu este o capodoperă... De ce te temi? Vezi, rîndunelele se duc... Trecut-au anii... Şi totul se va încheia cu o Poveste de Geo Bogza. Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântu Petru mai umblau pe pământ... Până la fericita, dureroasa-mândra încheiere: Şi din acel neam de oameni a apărut Eminescu...

 

17 ianuarie: La Muzeul Satului, am descins (la demisol) în marea sală din corpul principal, unde mai erau etalate Măştile expoziţiei de la sfârşitul anului (Trei sute de participanţi!). Ce-i drept, anul abia s-a schimbat, pe stil vechi... În organizarea Uniunii Naţionale a Femeilor din România, preşedintă dna Ileana Mândrilă, care ne invitase din seara de la Rotondă, vom participa la omagierea poetului naţional: Dor de Eminescu, titlul ce se repetă, chiar la distanţă de câteva ore, dar nu ne formalizăm. Protagoniştii erau deja acolo, luaseră loc în capătul sălii: Studioul de muzică veche condus de soprana Georgeta Stoleriu, cu Anca Iaroşevici la viola da gamba şi Verona Maier la percuţie; actorii Cristina Deleanu şi Eugen Cristea, Eusebiu Ştefănescu şi Lidia Lazu.

Actorii având îndeobşte un program mai încărcat (iar de ziua Eminescului, ce să mai vorbim!) recitalul este deschis de cuplul Cristina Deleanu-Eugen Cristea. C.D. ne citeşte câteva sentenţe din Eminescu, apoi împreună cu E.C. ascultăm Glossa, în română şi traducerea în engleză, urmată de  La steaua, citită de actor şi de câteva aprecieri ale Poetului la scară internaţională, selectate de C.D.. Fiecare cu talentul său, precât i s-a dat; cât despre învăţatul pe dinafară, nici acesta nu este obligatoriu, ci este salutară stăruinţa pe text, asimilarea lui în fibra sufletească. Străduinţa de moment lasă bună impresie, dar abia iubirea de poezie face minuni. M-a intrigat să constat cât de grav poate să-mi pară faptul că un cuvânt este înlocuit cu altul. Lumina stelei... nu doar că se află... la ani lumină de Icoana stelei..., dar chiar este altceva, din altă ordine a lucrurilor. O dovadă în plus, de care n-ar mai fi fost nevoie, că în poezie fiecare cuvânt e de neînlocuit...

Şi a venit rândul lui  Eusebiu Ştefănescu. Un admirat de mine interpret al poeziei româneşti. Să fim bine înţeleşi: actoria este ceva, iar recitarea poeziei se situează în alt plan estetic. A crede că un actor talentat este şi un bun recitator înseamnă a nesocoti specificul poeziei. Eusebiu Ştefănescu începe prin a ne spune un fel de basm: în trecute vremuri, cu ierni generoase, de 15 ianuarie se afla în faţa Ateneului. Apare ca o fantomă albă, din ninsoarea potopitoare însuşi poetul Nichita Stănescu. Îi explică actorului: Tocmai mi-am schimbat nesuferitul de ghips de la picior cu altul mai suplu, mai cochet, anume ca să pot veni până aici, să-i depun o floare, o lumânare şi o rugăciune Poetului. Şi pleacă împreună, conducându-l pe Nichita cel cu piciorul în ghips înapoi spre casă, în Piaţa Amzei. Îl opreşte Nichita şi îi şopteşte: Iată acolo, în acel pridvor al fostei case a lui Ion Slavici a scris conu Mişu poema  Kamadeva. Aici a chiar scris-o. Dar spune-mi: Ţii cu mine un  Kamadeva? Actorul, intimidat, dar înbărbătându-se în sine, răspunde: Ţin! Şi începe Nichita: De durerile iubirii / Voind sufletul să-mi vindec.., la care vine replica actorului: L-am chemat în gând pe Kama / Kamadeva, zeul indic... Şi tot aşa, poezia de la un capăt la altul, câte două versuri ale fiecărei strofe, după schema: Zice Nichita: Eu:... Nichita:... Eu:... La sfârşit, cei doi recitatori de suflet s-au îmbrăţişat, ne povesteşte Eusebiu Ştefănescu. Continuând astfel: Şi eram alb pe dinafară dar şi pe dinăuntru: alb pe dinafară de ninsoarea fără contenire, mirifică, iar pe dinăuntru alb de emoţie – căci nu mă pregătisem dinainte. Deşi, cum se înţelege, dusese recitarea la bun sfârşit... Se vede totuşi că nu fără tâlc ne-a fost povestită întâmplarea, se vădeşte că ea l-a pătruns pe actor. 

Iar în continuare ne ţine un fel de dizertaţie, recitând alternativ din Eminescu, sărbătoritul zilei, şi din Nichita – cu înţelesul că a-l iubi pe Eminescu înseamnă a iubi marea poezie de limbă română, indiferent de numele autorului. Cum se apropie Eminescu de tema timpului? Iar Timpul creşte-n urma mea. Mă-ntunec... Dar Nichita? Care este abordarea privind spaţiul, privind iubirea: leoaică tânără, iubirea... Lumina. Tristeţea. Mama. Copilăria. Rugăciunea: Crăiasă alegându-te... Ilustrându-şi aserţiunile cu un întreg poem de Eminescu, apoi cu strofa a şaptea dintr-un poem de Nichita, şi cu o altă poezie de-a acestuia, recitată până la sfârşit. Cu lista temelor în faţă şi cu opera poetică a celor doi autori la îndemână, încă n-ar fi fost uşoară demonstraţia, din partea unui critic şi istoric literar, din partea unui destoinic eminescolog; ci nouă ni se prezintă lucrurile ca un joc al memoriei, prodigios, ca o dublă oglindire a unor fantasme poetice.  Impresie copleşitoare, de iubire pătimaşă a poetului Eminescu, a poeziei ca atare; sentiment de jubilaţie în preajma marilor texte ale liricii româneşti. Pot spune că am citit şi recitit integrala poetică a lui Nichita, cu toată atenţia şi comprehensiunea. Dar abia acum am avut sentimentul că lirica lui Nichita este cu bătaie foarte lungă, ascunzând profunzimi pe care ai putea să le ratezi. Or, această punere pe două coloane a celor doi mari poeţi, departe de a-l scădea pe vreunul dintre ei, dimpotrivă, potenţează sensurile, le relevă adevăratele dimensiuni şi frumuseţi estetice. Permanenţa lor în timp şi în durata poeziei.

Urmează muzică medievală, apoi colinde în varianta cultă, interpretate de soprana Georgeta Stoleriu. O baladă de Ioana Stuparu, o poezie de Petru Solonaru. Căci, oricât de puţini, scriitorii noştri nu lipsesc de tot de la sărbătoarea poeziei...

Iar la finalul sărbătoririi lui Eminescu, ce se va relua mereu în eternitatea limbii române, „Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte/ Vârf de arbori, colţ de stâncă ea pe ceruri zugrăveşte ...” şi un tril de încheiere din fragmentul de recital al  Lidiei Lazu: Eminescu – Frumoasa fără corp.

 

Alţi scriitori:

Al. Robot, n. 1916

Valeriu Cristea, n. 1937

Anton Holban, m. 1937

Ovid Caledoniu, m. 1974