14 ianuarie: Mihai Eminescu
Un recital LIDIA LAZU: MIHAI EMINESCU - Frumoasa fără corp:
Afară-i
toamnă...
Afară-i toamna, frunză 'mprăştiată,
Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Și tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jeţ de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;
De odat'aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri și reci mi-acoper ochii.
Consemnare: Eminescu
şi Sărbătoarea de la Putna...
Ieri după amiază, la Rotonda Muzeului Literaturii Române, în faţa
unei săli arhipline (sosit în ultima clipă, am stat în picioare până spre
sfârşit), după o succintă prezentare din partea directorului Lucian Chişu a
temei şi a conferenţiarului, l-am ascultat pe muzeograful şi cercetătorul
Valentin Coşereanu citind un studiu foarte amplu despre momentul Serbării de la
Putna. Eminescologul, în tinereţea sa ucenicind lângă Perpessicius, apoi lângă
Petru Creţia, custode al Muzeului de la Ipoteşti, şi-a organizat prelegerea pe
trei compartimente: situaţia din Imperiu austro-ungar, mai precis de la Viena
în momentul 1870; situaţia din Bucovina de nord şi în special din Cernăuţi,
capitala provinciei imperiale; în fine, atmosfera de la Putna în preajma şi în
timpul Serbării, cu privire specială asupra contribuţiei lui Mihai Eminescu la
eveniment. Ideea de bază fiind aceea că Poetul nu dorea o serbare festivistă,
cu discursuri oficiale urmate de petrecere cîmpenească, pentru anestezierea
spiritelor, ci viza deşteptarea conştiinţei populaţiei, în primul rând a
tinerilor, a studenţilor cu privire la chestiunea naţională, la eliberarea
Bucovinei de sub stăpânirea habsburgică.
1. La Viena se putea lua pulsul stării de fapt din imperiul
bicefal, cunoscut şi ca închisoare a popoarelor, pentru că ţinea sub asuprire
toate naţiunile din centrul continentului european. Dincolo de jumătatea
secolului XIX, germana devenise limba oficială în imperiu, evreii primiseră
drept de vot, exista un mare avânt economic şi, simetric, o mare deschidere
culturală: în prim plan se aflau Burgtheater-ul, Opera vieneză, chiar Opereta,
menită să satisfacă pretenţiile claselor mijlocii; artele frumoase, chiar
filosofia primiseră un impuls remarcabil; exista un nemaicunoscut avânt al
ştiinţei şi cercetării, un progres tehnologic fără precedent, de care
beneficiau tot mai mulţi oameni, însă nu se cunoşteau binefacerile căzii de
baie, doamnele care dădeau nota în societate, etalându-se în saloane, printre
foarte pretenţioasele mobile Bidermayer, nu aveau cunoştinţe medicale minimale
cu privire la igiena intimă, nici la procreare, de exemplu. Studenţime din
toate colţurile imperiului, universitatea se strămutase într-un imobil
impunător, în plin centru urbei. Catolicismul era atotstăpânitor, cu
interdicţia căsătoriilor interreligioase precum şi a divorţului, în aşa fel că
peste un milion de cupluri trăiau în concubinaj. O înflorire fără precedent a
muzicii, apar compozitori şi interpreţi ce au dat o şcoală, au făcut istorie.
S-au dat zeci de nume de compozitori, savanţi, filosofi, scriitori etc, nu le
mai înşir aici, sunt general cunoscute. Valsul, din dans popular a căpătat
brevet la curtea imperială şi la balurile din înalta societate. Recviemul lui
Mozart sugerează că moartea nu mai este considerată spaima cea mare, o scadenţă
implacabilă, ci un prilej de împăcare şi reconciliere cu eternitatea. Peste
tot, ofiţerimea privilegiată, iar agenţi ai siguranţei statului se strecurau
peste tot, extrem de vigilenţi, bine organizaţi şi plătiţi, raportând,
întocmind dosare... Aveau şi de ce: discriminările faţă de populaţiile asuprite
stârneau reacţii de autoapărare. Însă vienezii se distrau ca niciodată până
atunci în istorie, în fiecare seară erau peste o sută de baluri în capitala
imperiului, în aşa fel că s-a simţit nevoia unei legi care interzicea muzica
după orele 23.
Trebuie să ni-l închipuim pe tânărul Eminescu student la Viena,
audiindu-i pe corifeii universitari, asaltând bibliotecile, adunând cunoştinţe,
făcând fişe, traducând, comentând; dar frecventând şi restaurantele-berăriile,
unde nu doar se consuma, dar se citeau reviste, articole, reportaje,
foiletoane, eseuri... Merau atent la tot ce înseamnă soarta Bucovinei ocupate
de austrieci. De fapt el considera că Austro-Ungaria „există prin discordia
popoarelor pe care le stăpâneşte”. Observat la sindrofiile unei mari actriţe
(îmbrăcat modest, stingher etc), un ofiţer prezumţios a chestionat-o pe
anfitrioană: Ce caută aici acest domn care nu are nici o legătură cu alde noi?
I s-a atras atenţia că este un student cu minte sclipitoare şi care în
conversaţie foloseşte subtilităţi ale limbii germane.
2. Bucovina de Nord, care sărbătorea cei o sută de ani de
stăpânire bicefală, era în fapt un laborator etnic, în care se experimentau şi
se puneau în practică metodele de oprimare a populaţiilor supuse. Principala
direcţie de asuprire, în afară de expolierea ca atare, era administrarea
germanică, deznaţionalizarea, germanizarea intensivă, nimic în limba locului. A
nu stăpâni limba naţiunii dominante era a nu avea acces la niciun drept. De
aici expresia: supus austriac. În rezumat, câteva intenţii civilizatoare şi în
rest: o expoliere nemiloasă. Faţă de care stăpânirea Otomană în Principatele
române era... mană cerească. Aşa încât avusese motive serioase Maria Tereza să
spună: Noi nu avem dreptate în Bucovina. Să vedem cum ne vom spăla obrazul
(citat din memorie). Se referea la faptul în sine că Bucovina revenise Austriei
printr-o tranzacţie diplomatică, nici măcar ca rezultat al vreunul război. Mai
apoi, împăratul Iosif al II-lea, mimând în mod machiavelic iluminismul, era în
fapt un om care se opunea sensului istoriei. Teritoriul bucovinean era de aceea
ţinut sub ocupaţie militară strictă. La serbările anuale de la Cernăuţi,
stăteau la pândă o mie patru sute de poliţişti, jandarmi şi militari, care nu
luau masa decât a doua zi după încheierea festivităţilor. Mihai Eminescu a
numit situaţia de înrobire a Bucovinei de Nord „o ficţiune diplomatică”. Nu va
mira pe nimeni că tema Bucovinei înrobite are o pondere deosebită în
publicistica politică a Poetului, care cunoştea nemijlocit situația şi suferea
peste măsură din cauza nedreptăţii ce-i apăsa pe concetăţenii săi.
3. Serbarea de la Putna avea ca obiect un pelerinaj la mormîntul
lui Ştefan cel Mare. Serbarea fusese plănuită pentru vara lui 1870, dar a
trebuit amânată din cauza războiului Franco-prusac. La descinderea lui Eminescu
la Viena, existau în imperiu două societăţi culturale ale studenţilor din
provinciile româneşti şi din afara lor; Mihai Eminescu, ajutat de Ion Slavici,
a reuşit să le unească într-una singură, mai puternică: Junimea română. În
ideea lui Eminescu, nu trebuia ratat momentul 1870, ce putea fi transformat
într-o serbare cu conţinut naţionalist. S-a constituit un comitet de
iniţiativă. A fost ales Nicolae Teclu, preşedinte, iar Eminescu secretar. O
împrejurare nefericită (sau un sabotaj bine orchestrat, aş opina eu!) a făcut
ca banca unde fuseseră depuse cele 5000 de coroane să dea faliment. Amânarea
serbării a complicat lucrurile, primejdia fiind ca ideea să se piardă pe
parcurs. De aceea Eminescu a insistat ca serbarea să aibă loc fără altă amânare
în 1871, ca interesul să nu se diminuieze. Iar a doua zi să aibă loc un congres
al studenţilor români de pretutindeni. S-a purces la noi strângeri de fonduri,
care au început să sosească din cele mai neaşteptate direcţii. Dar, atenţie: o
serbare cu participarea unui mare număr de studenţi români de la universităţile
din Viena şi de pe cuprinsul imperiului, la Putna, deci în proximitatea
Bucovinei ocupate şi la graniţa cu imperiul reprezenta în sine o împrejurare cu
potenţial exploziv. Slavici şi Eminescu au fost audiaţi la poliţie. Până la
urmă autorităţile şi-au dat aprobarea, chiar mimând bunăvoinţa, căci o serbare
de aceeaşi natură, în Viena casei imperiale li se va fi părut mult mai
primejdioasă şi greu de ţinut sub control.
Şi a avut loc Serbarea, pe 15 august 1871, la mormântul marelui
voievod Ştefan al Moldovei. Pentru susţinerea celor veniţi de pretutindeni,
localnicii s-au mobilizat spre asigurarea condiţiilor de cazare şi masă peste
toate aşteptările, în aşa fel că imperialii ocupaţi cu spionajul au avut de ce
să se minuneze. Mihai Eminescu, iniţiatorul şi sufletul Serbării, a trăit mari
emoţii. Este ştiut că îşi iubea poporul cu patimă şi disperare. Au ţinut
cuvântări: Mihail Kogălniceanu, Cerchez, Al. Xenopol şi Ion Slavici. S-a
transmis mesajul că trebuie făcut tot posibilul pentru a activa coeziunea
culturală a românilor de pretutindeni, singura cale sigură spre etapa
următoare, care viza lupta politică pentru unirea provinciilor româneşti, în
acel moment atârnătoare de cele trei mari imperii care şi le disputaseră în
istorie: Otaman, Austro-ungar şi Ţarist. Va fi fost pentru Poet una dintre
puţinele mari bucurii, această serbare de la Putna. Ce a urmat în viaţa
ipoteşteanului ştim de-acum bine. A fost mai mult decât poate duce un singur
om, fie el şi „omul deplin al culturii noastre”, după o exprimare a lui Noica.
Iar ce ne-a rămas ca moştenire literară, se strămută an de an în fibra
spirituală a acestui popor ocolit de noroc, nu însă şi de genii.
Alţi scriitori:
Ion Roman, n. 1917
Vlad Sorianu, n. 1931
Ion Lazu - Miez de Ianuarie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu