17 ianuarie Mateiu Caragiale, n. 25 martie 1885 - d. 17 ianuarie 1936

 

       

Fiu natural al marelui I.L.Caragiale din legătura sa amoroasă cu Maria Constantinescu, este adus peste patru ani în noua familie întemeiată de dramaturg cu Alexandra Burelly. Nu înseamă că situaţia sa delicată printre ceilalţi copii nu-l va fi marcat pe viitorul autor al Crailor, nici că proximitatea genialului său tată va fi fost de neglijat pentru copilul dificil, apoi pentru tânărul prezumţios ce s-a dovedit a fi Mateiu. N-a fost o relaţie simplă între cei doi, dar au rămas în contact până la urmă. Iar la înmormântarea lui Ion Luca, fiul Mateiu se prezintă la Berlin. Mai fusese acolo încă în 1904, la începutul perioadei berlineze a lui Caragiale, îndrumat de acesta să urmeze studii de Drept. Nu le-a dus la capăt, cum nu va termina nici Dreptul de la Bucureşti, în schimb din experimentul berlinez se trag începuturile romanului Remember, pe care îl va publica în Viaţa Românească abia în 1921, iar în volum în 1924. Tot în Viaţa Românească debutase încă în 1912 cu un număr de 13 poezii; i-au mai apărut câteva grupaje, în deceniile doi şi trei, însă volumul de poezii Pajere va fi editat de soţia sa postum, în anul decesului 1936. Se căsătorise în 1923 cu Maria Sion, cu 25 de ani mai în vârstă. O moşioară la Fundulea, cale de câteva ore cu caleaşca, îi va fi dat împătimitului de heraldică şi de ascendenţă nobiliară speranţa că va izbuti pentru sine statutul visat cu ardoare, niciodată abandonat, mereu vizat în proiectele mateine. Nu era doar visătorie şi evazionism, căci din 1927 şi preţ de vreo 7 ani Mateiu se ocupă efectiv de moşioară, dorind să o pună în stare de eficienţă maximă. Se documentează, discută cu specialişti şi cu oameni ai practicei agricole, arendaşi, vechili etc şi se implică direct la dările în dijmă ale loturilor, la recoltat şi valorificat producţia. Primăveri şi toamne consacrate exclusiv treburilor la moşie. Nu doar violetele, nu doar rândunelele şi plantaţiile de arbori sofisticaţi au fost în atenţia boierului. Însă... însă în agricultură depinzi de vreme, de secetă, de inundaţii, cum eşti la cheremul furturilor, hoţiilor, devastărilor corturarilor pripăşiţi la marginile moşiei. Nu s-a realizat nici rodnicia vizată, nici un cont gras în bancă. Ci poate doar ruinarea sănătăţii acestui om chinuit de propria fire orgolioasă, cârcotaşă, nemulţumită cu nimic. Moare la doar 51 de ani. La intervale, prin intervenţii, obţinuse posturi în cabinetele a două ministere. Îmi este neclar de ce tentativa de a-i capta bunovoinţa lui Nicolae Titulescu, spre a fi numit ambasador în vreo ţară europeană nu a avut rezultatul scontat. Întreprinsese o călătorie în acest scop tocmai la San Remo, unde Titulescu îşi petrecea vacanţa, cu nici un alt câştig decât frumuseţile pe care le-a admirat în câteva oraşe italiene.

Personaj enigmatic, autor de înalt rafinament, strunjindu-şi ani şi decenii textele - fiecare carte a sa a avut gestaţie de 15-20 de ani - a început Craii... în 1916, între 1926 şi 1928 i-a publicat în revista Gândirea şi abia în 1929 apare volumul. Stârnind un entuziasm care şi pe autor l-a surprins. Şi primind marele premiu al Societăţii Scriitorilor. La un sondaj efectuat cu câţiva ani în urmă, Craii fusese pe primul loc în preferinţele criticii literare - sau oricum pe unul din primele 2-3 locuri. Însă critica literară este fatalmente elitistă. Nu cred ca romanul Crailor să aibă aceeaşi cotă în preferinţele cititorilor obişnuiţi. Nu voi ezita să amintesc excelentissima transpunere cinematografică a romanului, realizată de Mircea Veroiu, cu participarea celor mai mari actori ai vremii. Un film de artă, poate neegalat în cinematografia autohtonă.

De fiul defavorizat al marelui Caragiale s-a ocupat cu pasiune şi adecvare scriitorul de excepţie Ion Iovan, o recentă carte despre Jurnalul lui Mateiu fiind răsplătită cu premiul Academiei.

*

O placă memorială cu efigie există pe imobilul din str. Luca Stroici, nr. 9A, S.II.. Imaginea apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

 

Poezia zilei: Mateiu Caragiale, m. 17 ian. 1936

Clio

Mi-a îngânat stăpâna: "Nu-n file-ngălbenite

Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti.

Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti,

Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.

Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite,

Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,

Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti

Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.

Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.

Atunci mergi de te-aşază sub un bătrân stejar,

Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul,

Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi,

Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul,

În gemăt să tresalte străbunii adormiţi."

 

 

Sorin Titel,  n. 7 decembrie 1935 - d. 17 ianuarie 1985

               

 

Năcut în comuna Margina din judeţul Lugoj (tatăl notar, cu studii de Drept, iar mama casnică), familia s-a mutat între timp la Caransebeş, unde adolescentul şi-a început liceul, terminat la Lugoj. Un an la Facultatea de cinematografie din Bucureşti, după care se transferă la Filologie, echivalându-şi studiile. Însă în 1956 este arestat sub învinuirea de a se fi solidarizat cu revoluţia din Ungaria. Se transferă la Filologia Clujeană, însă după o lună este exmatriculat şi de acolo. Vigilenţă la superlativ. Face pe suplinitorul la Caransebeş şi la Cârpa, în tot acest timp insistând pe lângă prof. univ. Dumitru Micu să-l sprijine în reînscrierea la Filologie. Oponenţi fiind Iorgu Iordan, Coteanu, alţii de la cadre. O zbatere de mulţi ani, soldată cu reluarea studiilor la fără frecvenţă, terminate în 1964, când devine redactor la Scrisul bănăţean (Orizont). În 1971 reuşeşte să se stabilească în Bucureşti, devenind redactor la Gazeta literară. Aceste obstrucţii l-au marcat ca scriitor, frica, zădărnicia intră în materia prozelor sale. Debutase cu o povestire Drumul  încă în 1957, dar abia în 1963, tot cu sprijinul profesorului său D. Micu izbuteşte să debuteze în volum cu Copacul. Al doilea volum abia în 1966: Reîntoarcerea posibilă - titlul acesta spune ceva..., după care publică noi cărţi mai în fiecare an. Acest scriitor de real talent şi nebănuite resurse creative, nu se rezumă la descrieri după natură (cu atât mai puţin la scrieri pe linie), deşi unul dintre scriitorii pe care i-a admirat a fost Cehov (În căutarea lui Cehov); alt autor care l-a fascinat a fost însă Melwille (Herman Melwille. Fascinaţia mării). Însă tehnicile sale narative, mereu perfecţionate, l-au apropiat de Kafka. În exegeze este încadrat la grupul oniriştilor. La rând cu Dimov, despre care refeream aici ieri, cu Mazilescu dar şi cu Vintilă Ivănceanu şi alţii, care nu au dat nimic semnificativ. Or, ST este un romanicer "la vârf"!.

În fapt, scriitorul S.T., cu o conştiinţă artistică mai rar întâlnită la autorul român (ce se bizuieşte pe talent, pe inspiraţie, pe intuiţiile infailibile etc), era, dimpotrivă, mereu în căutarea unei formule narative care să-l reprezinte cu maximă fidelitate. Copii care povestesc între ei (sau sieşi, între vis şi trezie...), însă cu ochii dar mai ales cu urechea la spusele vârstnicilor; adolescenţi care retrăiesc momente ale copilăriei ingenue, dar şi bătrâni ale căror gânduri se abat de la contingent spre a tatona teritoriile uitate dinspre începuturi - o împletire de voci narative, totul trăgând înapoi, spre trecutul enigmatic, plurimorf, singurul autentic, şi care se încarcă de noi sugestii abia la repovestire - naraţiuni în care registrele se complinesc, se schimbă, se contrazic şi revin pentru a ne da o altă variantă a trăirilor -, iată atelierul acestui creator mai rar întâlnit în proza română. Abia cu Lunga noapte a prizonierului, roman, 1971 (tradus în Franţa de Mari-France, fiica lui Ionesco, dar şi în Olanda şi Polonia), ucenicia scriitorului este pe deplin încheiată, iar formula narativă odată validată, vor urma cele patru romane de căpătâi ale lui Sorin Titel:  Ţara îndepărtată, 1974, Pasărea şi umbra, 1977,  Clipa cea repede, 1979 şi Femeie, iată fiul tău!, 1983.

Foarte bine primite de critica literară, mereu discutate, aflate în centrul atenţiei, cărţile lui S.T. l-au impus drept unul dintre marii prozatori români postbelici. Sfârşitul pretimpuriu, pe seama unei boli misterioase pe cât de necruţătoare, a curmat o carieră la nivel european. Admirator cândva al noului val francez, S.T., neîmpăcat cu sine, poate că a dat romane mai importante decât ale francezilor pe care şi-i luase de model, cândva.

După Decembrie m-aş fi aşteptat la o explozie pe piaţă a romanelor lui Sorin Titel. Nu s-a prea văzut aşa ceva. Abia prin 2005 s-a iniţiat o serie de Opere, care însă s-a oprit după primele două volume. Aşteptăm. Recuperarea promptă a marilor scriitori este un indiciu fără greş al stării de sănătate a unei culturi, după răsturnările de situaţii pe scena politică.

 

 

L-am cunoscut în vreo redacţie, fie la Gazeta literară, fie la Editura Eminescu, înaintea debutului meu în volum şi am început să ne vedem, tot la redacţie sau la vreun bistrou, în oraş. Îi citeam cu maxim interes cărţile şi apariţiile în reviste. Am constatat că era un împătimit al filmului - şi ne-au întâlnit uneori la Cinematecă, unde era nelipsit. Faptul că eu însumi câştigasem un premiu pe ţară la concursul de subiecte de film îi va fi făcut bună impresie. A scris favorabil despre prima mea carte. Mi-a făcut un referat oportun la cea de a doua, care avea nevoie de referat extern - Despre vii, numai bine, 1971, un mic roman de iubire, aşa-zis poliţist. Ceea ce nu l-a putut deruta pe foarte avizatul scriitor şi eseist. Dar proze la România literară nu mi-a înlesnit să public.

Când a revenit după o excursie de două luni în Europa şi USA, mi-a spus la telefon că are mari probleme cu aparatul de fotografiat. Un Zorki. S-a dovedit că nu ştiuse să-l manevreze corect, cum nu izbutise, timp de 2 luni, să scoată rola din aparat şi să-l reîncarce. (Mi s-a părut ciudat chiar faptul că nu a apelat la cineva, pe unde va fi fost...) I l-am deblocat pe loc, am luat rolfilmul, i-am lucrat pozele... Sunt oameni excepţional dotaţi, care însă se blochează în faţa unui fleac de amănunt tehnic. (Ceea ce un geolog terenist nu-şi poate permite, el musai să se descurce, singur în pustietatea munţilor. Merau în porthart cu strictul necesar pentru orice urgenţă...) Cândva i-am făcut nişte fotografii, pe timp de primăvară, în zona Universitate-Ministerul Agriculturii şi la proxima întâlnire i-am înmânat fotografiile. Le-am văzut mai apoi în albumul-carte scoasă de Iosif Titel, tatăl supravieţuitor al scriitorului, la scurtă vreme după dispariţia lui Sorin Titel.

Acum câţiva ani, lucrând la Proiectul Plăci memoriale, am încercat să-i pun o placă memorială pe str. Spătarul Milescu 16, undeva către Gara de Est. Nu am reuşit să trec de opoziţia colocatarilor...

 

Citiți mai mult: http://www.romlit.ro/revana_unui_marginal

http://www.autorii.com/scriitori/sorin-titel/

 

 

 

Poezia zilei: Antoaneta Bodisco, n. 1916

 

    

 

Ţărm danubian

Pluteşti în orizontul meu de navă,

printre-nstelate golfuri de lumină.

Cleştar de ceruri umede, blajină

respiră marea briza ei suavă.

În valuri reci - prea tulbure argilă -

îmi oglindesc hotarele de stele

Din alba unduire-a vîslei mele

harta uşor ţi-o rotunjesc, fragilă.

Ce gânditoare porturi, bucuria

deschide printre ancore de seară,

când îmi aprinzi în pânze nostalgia...

Şi-n evantai de unde, prin izvorul

de ore, clipa modelând fugară,

înalţ catargul tău, biruitorul!

 

Madrid, 1945.

Felină

Şerpuitoare formă-n ritm arare,

Te-nchegi din unduiri şi-ascunsă pândă,

Cu prea-nfricatul dor ce-ţi zburdă-n gheare.

Priveşti un zbor ce blând ţi-l priveghezi

Cu ochi prelung întunecaţi de pofte...

Din gând umbrit, un arc te încordezi.

Piezişul somn ar vrea să-ţi stăpânească

Neliniştea, dar trează e-n adâncuri,

Pândar statornic, gheara-ţi pământească.

 

(din Poezia românească din exil, Ed. ICR, 2006)

 

 

Alţi scriitori:

Nicolaus Olahus, m. 1568

Radu Theodoru, n. 1924

 

 

 

18 ianuarie: Nicu Caranica, n. 18 ianuarie 1911 - d. 2002

 

      

 

DESEN

Un deget de copil mă desenează,

Direct pe faţa mea mă desenează,

Atent mă desenează. Îmi scrie ochii,

Îmi scrie gura,

Fruntea, nasul, urechile,

Contururile,
Toate trase-n amănunt,

Scrise din nou cu şerpuiri de aer,

Cu mângâieri de aer.

Desenul feţei mi-acoperă faţa,

Desenul feţei îmi vădeşte faţa,

Cu un fard îngeresc fără materie,

Cu o lumină venită din pornirile bune ale inimei,

Ca o pruncie.

Chipuri uşoare ning afară,

Chipuri uşoare curg în mine.

Inspir îmbătat profiluri uşoare,

Expir mulţumind profiluri uşoare,

Mi-e inima insulă pe ape uşoare,

mi-s gândurile fluturări uşoare,

păsări uşoare.

Ah, deget de copil.

 

*

Născut la Bitolia, în Macedonia, din părinţi aromâni: Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor şi compozitor reputat şi Sevastia, soră a academicianului Th. Capidan; sora poetului Nicu Caranica, Eta Boeriu, a fost ea însăşi poetă şi mare traducătoare din literatura italiană. Pentru mine, o nouă confirmare că aportul cultural al alogenilor proveniţi din zona Greciei şi Macedoniei, măcar pentru ultimele 3-4 secole din istoria noastră, este mai important decât ne place să o recunoaştem.

Liceul la Turda, universitatea din Cluj (1828-1832), cu o continuare a perfecţionării universitare la Lille şi Sorbona, fără totuşi să-şi poată definitiva lucrarea de doctorat despre opera critică a lui Baudelaire (1935-1936). Profesor la Arad, apoi ataşat de presă în Italia, rechemat în 1941, refuză repatrierea şi acceptă exilul. Zece ani în Italia, asistent la Padova al lui Ramiro Ortiz, apoi, din 1951 se stabileşte la Paris. Tipărise în 1940 Poeme şi imnuri, în 1945 Povestea foamei, iar în 1968 Naşterea legendei. În 1997: Anul 1940; Piese de teatru, tipărite în străinătate şi puse în scenă: Întâlnirea, apoi Mişcare ireversibilă, 1970, Noapte şi iar noapte, 1995; volumul de eseuri şi memorialistică Eminescu - un esculap al sufletului românesc, 1997; Lupta cu îngerul, 1997; Chemarea marea, 2000; Cartea anilor, 2000. Nu lipsesc de tot eforturile de a-l reintegra pe poet în matca largă a literaturii române contemporane, dar din păcate receptarea critică şi impactul asupra cititorului întârzie, din motivele deja cunoscute.

Apăruse în antologia Poeţi tineri ardeleni, 1940 a lui Emil Giurgiuca şi în cele două antologii madrilene ale lui Vintilă Horia. O antologie a Poeziei exilului românesc i-am făcut-o cadou anul trecut fiului său Mihai Caranica, vechi al meu prieten şi coleg la prospecţiuni geologice.

Pot să-mi imaginez tristul destin al unui poet, fost legionar, nevoit să rămână până la sfârşitul vieţii în străinătate, desfăcut de poporul în limba căruia a continuat să scrie până dincolo de 90 de ani, însă în imposibilitatea de a reveni în patria mumă. L-am avut în echipă timp de zece ani pe blajinul coleg tehnician Mihai Caranica (plecat el însuşi în exil, stabilit actualmente în USA, unde se ocupă cu geologia şi... sculptura), care însă nu a găsit că e cazul să ne vorbească despre familia sa, despre tatăl exilat în Franţa; nici faptul că scriam eu însumi şi uneori chiar îmi apăreau unele cărţi nu l-a împins spre mărturisiri. Aflasem în vreun fel că este nepotul Etei Boeriu, dar de nicăieri nu aş fi putut deduce înrudirea acestora cu Nicu Caranica. Al cărui nume era uneori pomenit în contexte alarmante...

 

Alţi scriitori:

Ion Slavici, n. 1848

Felix Brunea-Fox, n. 1898

Ion Ciocanu, n. 1940

Dan Rotaru, n. 1943

Dim. Păcurariu, m. 2002 

Ion Lazu - Aseară, la Muzeul G. Bacovia, un recital performer Adrian Munteanu