24 ianuarie: Victor Eftimiu, n. 24 ian. 1889 - d. 27 noiembrie 1972

      
        

 

Pornit de la Boboştiţa-Macedonia, unde se născuse, dintr-un tată negustor albanez, după terminarea claselor primare (în limba greacă, desigur) vine la Bucureşti, unde se stabileşte definitiv în anul 1905. În curând va intra în viaţa literară, scoţînd revista Speranţa, 1908, colaborând apoi, la Sibiu, cu Goga şi Chendi la revista Ţara noastră. Devine foarte curând unul dintre scriitorii de frunte ai primei jumătăţi de secol, în multe privinţe neegalat de nimeni, căci desfăşoară, cu mijloace artistice prodigioase, ajutat de o imaginaţie fecundă şi de o neobişnuită măiestrie în stăpânirea limbii române, o activitate literară susţinută, în absolut toate secţiunile literaturii: teatru, poezie, proză, literatură pentru copii, aforisme, memorialistică, traduceri (din Sofocle, din Puşkin) - fiecare dintre aceste laturi ale activităţii sale fiind prea suficientă pentru a-i fi asigurat un loc de frunte între literaţii vremii.

Publicistica fără frontiere, cronicile şi ciclurile de conferinţe, sunt dovada unui talent de o fecunditate ieşită din comun. Încă în 1920-1921 a devenit directorul Teatrului naţional din Bucureşti şi director general al teatrelor, post în care a revenit apoi de câteva ori.

S-a ilustrat mai ales în dramaturgie, scriind peste 40 de piese, absolut în toate genurile şi speciile, de la basme, legende (pe un fond de sentiment patriotic) şi feerii, la comedii, farse, drame, tragedii antice, dar şi volume de poezii, cu o neegalată performanţă în sonet (701 sonete, 1966). Cele mai importante lucrări dramatice: Înşir-te mărgărite - căreia G. Călinescu în Istoria sa îi consacră două pagini entuziaste: "stăpân pe mijloace atât de puţin comune"..." Nu se poate închipui o mai juvenilă explozie de poezie fabuloasă, o mai înlesnită maturitate a versificaţiei... cu necesara fluiditate pentru a nu îngreuia declamaţia..."..."cu ceva din Călin Nebunul şi din umorul gros popular al lui Ion Creangă". Rapsozii, 1911; Strămoşii, 1912; Cocoşul negru, 1913; Prometeu, 1920, Tebaida, 1924, Atrizii, 1939; piese din antichitatea grecească, din evul mediu: Poveste spaniolă, 1922; Glafira, 1926; Theochrys, 1932; volume de poezie, începând cu debutul din 1912: Poemele singurătăţii, apoi  Candele stinse, 1915; Lebedele sacre, 1920, Cântecul milei, 1925, şi până la culegerea Odă limbii române, 1957; Poezii, 1964 şi la primele volume din seria de Opere, începută în 1969.

Pe vremea liceului meu dejist, deşi Eftimiu era academician încă din 1950, nu am aflat mare lucru despre scriitor, poate şi pentru că proletcultismul întâmpinase dificultăţi în a şi-l asimila. În anii 60, scriitorul fiind încă în viaţă, am putut constata că Eftimiu devenise o legendă vie, măcar printre scriitori şi actori. Se vorbea despre sonetist, mai ales, dar şi despre dramaturg. Pe Calea Victoriei, la teatrul de revistă Tănase, piesa-feerie Înşir-te mărgărite a ţinut afişul ani la rând. Un şef de-al meu de la Prospecţiuni geologice, probabil bănuindu-mă de aspiraţii literare, îmi recita:"Gură de om, gură de câine / Cere pâine!", dar şi din Cocoşul negru: "Arunci un pumn de aur şi cea mai bună fată / Se leapădă de lume, se-apropie îndată...", ceea ce izbea prin francheţea tiradei, dar şi prin scriitura impecabilă. (Neavând textul piesei la îndemână, găsesc tot în Călinescu un alt fragment, poate în acelaşi context: "Arunci un pumn de aur şi vezi crescând deodată/ În jurul tău palate de marmoră curată/ Cu trepte şi coloane şi statui şi oglinzi  (..) Acolo, scoici de aur cu pietre scumpe-n cute/ Împart, în tremurare, cântări necunoscute/ Iar apele răsună de parcă-ar fi cleştar..." p.. 716. În vitrinele librăriilor vedeam Odă limbii române, un tom cu deosebire voluminos, ce nu îndemna la lectură. Se spunea că ar fi singurul scriitor care şi-a asigurat încă în viaţă fiind, o statuie, plasată în grădină, chiar în dreptul ferestrei sale. Printre noii mei ciceroni în lumea literară, Tudor George îl invidia sincer pentru imensul număr de sonete şi îşi jura în barbă, de data asta la propriu, să scrie nu 700, ci exact o mie şi unu de sonete. Poate va fi reuşit, între timp... Actorul Ludovic Antal m-a dus la masa maestrului, aflat cu amici săi de generaţie la restaurantul scriitorilor. Intimidat peste măsură, nu am reţinut mai nimic din ce s-a discutat. Probabil tot cancanuri din viaţa literară, dar care pentru un novice erau lipsite de cheie.

*

Statuia este de fapt un bust şi se datorează lui Paciurea (ceea ce va fi sporit invidia confraţilor de condei), aflat în grădiniţa imobilului de la una dintre intrările în Cişmigiu, pe strada numită chiar Victor Eftimiu, ceea ce nu e puţin lucru, după cum nu e nici suficient. S-ar cuveni ca unul dintre teatrele noastre bucureştene să-i poarte numele. Placa memorială de pe imobil, cu un basorelief, a fost pusă de Comunitatea culturală albaneză, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea dramaturgului.

Pe faţada aceluiaşi imobil se mai află o placă memorială cu basorelief, este a academicianului Petre Antonescu, din domeniul arhitecturii. Am pus tot acolo, la nr. 9, o placă memorială pentru scriitorii Ioanichie Olteanu şi Horia Matei.

Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

 

 

 

 

Poezia zilei, Victor Eftimiu

*

 

Sunt drumuri albe, luminate, 

Şi verzi coline-n calea ta, 

Te cheamă vii înciorchinate, 

Fântâni de-azur ... Nu le-asculta !

 

Pe drumul drept, mergi înainte –

Aruncă-ţi umbra-n asfinţit ;

Sub paşi ai lespezi de morminte, 

Colea un templu mistuit.

 

Nu te opri ! Nu vezi ghirlanda

De trandafiri şerpuitori?

Trecutul şi-a primit ofranda

Şi pe ruine cântă flori ...

 

Spre piscul îndrumării tale

Te du, ferit de amăgiri ;

De ţi s-a pus amurgu-n cale

Sfâşie-i pânzele subţiri.

 

Se lasă noaptea grea, de piatră ...

Un codru creşte. Nou decor.

S-aud hienele cum latră :

Nu le-asculta sinistrul cor!

 

Se-aprinde ochiul de balaur

Şi lupi ţâşnesc – nu te uita ;

Aşteaptă ! Zorile de aur

Încununa-vor fruntea ta ! 

 

 

Alţi scriitori:

Aron Pumnul, m. 1866

Nicolae Nasta, n. 1919

Ion Istrati, m. 1977