30 septembrie: Mihail Săulescu, n. 23 feb. 1888 - d. 30 sep. 1916

  

 

Născut la Bucureşti, a fost custodele bibliotecii Socec. A publicat în 1906 un prim volum de Poezii, pe care imediat l-a repudiat şi s-a străduit să recupereze şi să distrugă întregul tiraj. Abia peste un deceniu, în 1914 publică un nou volum, Departe, cu poeme simboliste, melancolice, aspirând spre o evadare în necunoscut. Doi ani mai târziu, în 1916 editează cel de al treilea volum de poezii, Viaţa, cu mai apăsată notă socială,  ce stârneşte revolta autorului. La începutul războiului, deşi bolnav, îşi părăseşte logodnica şi se înrolează ca voluntar într-un regiment de infanterie, spre a se "căsători cu Transilvania", după propria declaraţie; va fi printre primele victime în luptele de la Predeal.

În 1921, la Teatrul Naţional din Bucureşti se pune în scenă drama într-un act Săptămâna luminată, text publicat şi în volum, tot atunci, dramă ce impresionează prin abordarea expresionistă, redusă la esenţial, a unei poveşti de crimă şi de zbucium primar,  protagoniştii fiind prinşi în chingile unor prejudecăţi şi eresuri. Mama unui criminal muribund, îl sugrumă cu perna, înainte de miezul nopţii, în credinţa că în săptămâna luminată sufletul nelegiuitului va ajunge totuşi în rai, cum prezisese şi ghicitoarea în bobi. Iraţionalul, ancestralul, încercarea de a păcăli un destin hidos, cu preţul altei crime - toate acestea scrise cu simţ dramatic şi ştiinţă a dialogului. De altfel, în 1943, pe acest text compozitorul Nicolae Brânzeu crează o operă muzicală, dirijată chiar de el, la Opera română. În 1947, Eugen Jebeleanu îngrijeşte o ediţie de Opere, în colecţia Scriitori români uitaţi.

Cu colaborări în diverse reviste ale vremii, se consideră că prozele scurte ale lui M.S. sunt insignifiante, iar poezile sale, totuşi bine strunite stilistic, sunt demne de atenţie. G. Călinescu îi consacră o jumătate de coloană, aceleaşi susţineri trec şi în Istoria critică a lui N. Manolescu. Dicţionarul Zaciu-Sasu-Papahagi reţine numele poetului. Un bulevard din Predeal şi Liceul din aceeaşi urbe poartă numele poetului Mihail Săulescu. Jertfa pe câmpul de luptă, poate mai mult decât performanţele scriitoriceşti, a forţat mâna istoriei.

La ieşirea din Predeal spre Braşov, chiar acolo unde s-au dat luptele, a fost înălţat un impresionant monument al eroului, de sculptorul Oskar Han, dezvelit la 5 septembrie 1930, cu inscripţionarea: "POETULUI EROU MIHAIL SAULESCU - CAZUT IN LUPTELE DE LA PREDEAL - 1916 - SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMANI".

 

Opera literară: Versuri, 1906; Departe, 1914; Viaţa, 1916; Săptămâna luminată, 1921; Opere, 1947.

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_S%C4%83ulescu

http://www.cerculpoetilor.net/Mihail-Saulescu.html

 http://ro.tititudorancea.org/z/mihail_saulescu.htm

http://agonia.ro/index.php/author/0035343/index.html

 

 

Poezia zilei, Mihail Săulescu

 

Celei aşteptate

 

Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,

Eu văd că eşti departe, şi poate n'ai să vii...

Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;

Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,

Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,

Tu, care eşti departe — şi poate n'ai să vii...

... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină, 

Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăeşti,

Tu, care azi nu eşti — 

Şi poate nici odată aevea n'ai să fii...

Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde,

Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s'aprinde,

— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,

Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n'ai să fii

Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n'ai să vii.

    

Et nunc et semper

 

Şi cei ce plâng ca şi acei ce râd 

O luptă duc amară,

- Năuntrul lor e-aceeaş tragedie,

Aceeaş iarnă tristă şi pustie, 

Aceeaş primăvară.

Pe orice faţă-o lacrimă de pică,

Un zâmbet de răsare,

În pieptu-oricui, furtuna dacă bate,

Ori raza bucuriei de străbate

E 'n toţi ceva ce ochilor n'apare.

- Porniţi pribegi, călătorim, purtând,

Ca să le pierdem toate,

Comori de visuri, de speranţe sfinte; 

Şi 'ndeplinirea veşnic e 'nainte 

Şi veşnic nu se poate!...

... Pe-acei ce plâng ca şi pe-acei ce râd,

Pe drumuri lungi ce-i mână?

Ce stea pe cer în veci luminătoare,

Ce rază pribegită dela soare

E cruda lor stăpână?...

Pe toţi îi cheamă 'n depărtare dorul 

De ce e nou, de ce-i necunoscut; 

Pe cel ce vine să pornească mâne, 

Pe cel ce 'n urma rândului rămâne, 

Pe cel ce s'a pierdut...

(Din volumul „Departe”)

 

Cei singuri

              Poetului D. Nanu

Cei singuri cu adevărat

Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;

Dar cei pe care-un gând îndepărtat

Îi poartă prin necunoscut,

Spre toţi acei ce plâng câte-au pierdut...

Cei singuri cu adevărat

Sunt toţi acei ce se pricep să tacă —

Sunt cei ce merg şi nu se mai opresc,

Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,

Sub lutul omenesc,

Secrete bogăţii necunoscute —

În alte lumi setoşi să le strămute...

Cei singuri cu adevărat

Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,

Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,

Nu pentru gândul lor neînţeles —

Dar pentru ce, mergând o viaţă 'ntreagă,

Ei totuş n'au putut să înţeleagă...

Nu te gândi la scunda lor chilie!

Chilia lor e sufletul lor mare!

— Îi vezi trecând, şi îi aştepţi să vie;

Îi vezi pierzându-se în depărtare:

În orice parte sânt,

Şi 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...

În mijlocul oraşelor trăiesc! 

Şi-oraşele, cât sunt de frământate. 

Ei trec ca nişte răzleţiţi prin ele, 

- Fantastice corăbii ne 'nfrânate, 

Ne 'nvinse de talazurile grele...

Ei trec,

Pe străzile ce furnică de lume,

Pe uliţe cu fabrici zgomotoase,

Prin pieţele mizeriei din lume...

Ei trec —

Nu ştie nimeni, unde anume!

Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase

Bucată cu bucată risipirea

De petice din sufletul cel mare,

Ne 'nchipuit, neaşteptat, pe care

Doar îl visează numai omenirea...

(Din volumul „Viaţa” )

         

Texte culese din Mihail Săulescu, „Opere”, 

Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 

Bucureşti, 1947

Alţi scriitori:

Ovidia Babu, n. 1932

Dan Stanca, n. 1955

Suto Andraş, m. 2006 

Ion Lazu - În spate se ridică Acropole... Acolo e inima noastră, parcă zice Lidia...