La Mulți ani tuturor Mariilor, Marianelor, Marinilor ! Sănătate, bucurii, împliniri!
Alde LAZU
8 septembrie: Ştefan Bănulescu, n. 8 septembrie 1926 - d. 25 mai 1998
Opera literară: Drum
în câmpie, 1960, reportaje; Cântece
de câmpie, 1968; Scrisori
provinciale, 1976; Iarna
bărbaţilor, 1965, ediţie definitivă, 1979; Scrisori din provincia de
Sud-Est sau O bătălie cu povestiri, 1994; Cartea
Milionarului. Cartea de la Metopolis, Vol. I, 1977; Un regat imaginar,
1997; Elegii la sfârşit
de secol,1999
ION LAZU: O redutabilă monografie Ştefan Bănulescu,
de Bogdan Popescu
În nou-lansata colecţie Aula Magna iniţiată de Editura Muzeului
Literaturii Române (şi care îşi propune să ne prezinte textele augmentate ale
unor lucrări de doctorat privindu-i pe marii scriitori postbelici), am citit
deocamdată două monografii, consacrate lui Mircea Ciobanu şi lui Ştefan Bănulescu.
Ne ocupăm aici de cea de a doua, Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan
Bănulescu (366 pagini)
aparţinând tânărului scriitor şi eseist de bun nume Bogdan Popescu. Am să spun
de la început, fără ezitare, că este o lucrare întru totul remarcabilă, ce se
poate constitui într-un capitol redutabil de istorie a literaturii române.
În abordarea lui BP vedem o încercare îndrăzneaţă,
chiar prin faptul că îndeobşte, „viaţa din opera lui X” a trecut mereu drept o
chestiune foarte sensibilă, dacă nu de-a dreptul specioasă; pare o temă tabu,
chiar o prejudecată insurmontabilă, pe care e mai cu minte să o ocoleşti;
scriitorul însuşi va evita cu străşnicie să recunoască faptul simplu că în
romanul său sunt de găsit aspecte din propria viaţă, din realitatea imediată:
creatorul îşi ocroteşte astfel (la modul discret) statutul său nescris de om ales,
dar şi patternul (şi patentul) său; el nu va admite în ruptul capului că în
privinţa scrisului lucrurile sunt aşa de simple şi la îndemâna oricui...,iar pe
de altă parte simte instinctiv că lectorul doreşte să se lase prins fără rest
în plasa ficţională, că ar avea o reacţie negativă, de incomodare/frustrare,
dacă ar fi readus intempestiv cu picioarele pe pământ. Adică de ce?! Nevoia de
ficţiune, de „altceva mai înalt” decât viaţa de fiecare zi, este o realitate
psihologică ce nu poate fi lesne escamotată, încălcată, agresată. Ce-i drept,
în ultima vreme sunt de perceput semne că acest „ultim mohican”, acest tabu
asupra vieţii creatorului se va disipa, va fi spulberat în fine, ca orice mit
ce păruse o dată pentru totdeauna. Am intrat de la o vreme pe tărâmul
demitizărilor cu tot dinadinsul, uneori chiar cu o anume furie, tendinţă ce,
vrând-nevrând, riscă să se constituie într-o nouă mitologie „pe dos”.
Autorul, despre care nu ştim decât din scrieri, este
el însuşi un om de la câmpie, mai precis dintr-un sat dunărean şi pare să fi
simţit afinităţi elective faţă de marele scriitor provenit din Făcăienii de pe
malul Borcei (între Feteşti şi Ţăndărei). Este vorba în sine despre un tărâm
magic, plasat la marginea Bărăganului ca întindere vastă şi monotonă, unde
lesne te pierzi într-un spaţiu fără repere, ceea ce induce o stare de spirit
vagantă; cu atât mai special că satul de baştină se plasează la malul fluviului
european, într-o zonă a Marilor Bălţi, unde apele se despletesc, lăsând insule
şi zăvoaie în care rătăcesc vara turme de oi, herghelii de cai dar şi
sălbăticiunile care au făcut faima acelor locuri. Sunt doar câţiva scriitori de
marcă în literatura noastră care au cauţionat spaţiul de pe malul dunărean,
Fănuş Neagu ar fi încă unul. Ca şi hipnotizaţi de tărâmul mirificului Bărăgan,
aceşti scriitori s-au înrobit pe viaţă temei respective şi practic nu au simţit
niciodată nevoia să se exerseze în afara ei. Ştefan Bănulescu o şi declară la
un moment dat: „...toate
cărţile mele au rădăcinile în locurile de obârşie şi (o a doua delimitare
precisă, n.n.) în vârsta în care retina e limpede şi neatinsă de oboseală”.
Deci malul dunărean şi copilăria ca vârstă genuină: două aspecte în măsură să
se potenţeze unul pe celălalt, întru excelenţa operei.
Temeinicia cu care este construit acest text mă face
să cred că, după o mică tresărire iniţială – de bucurie că nimeni nu i-a
„suflat” din faţă tema Bănulescu (însă o teamă strict formală, la drept vorbind
nejustificată - căci în fapt nu sunt de zărit în peisajul exegezei româneşti
tineri actanţi puşi pe treabă, dornici să se devoteze studiilor exhaustive şi
aducerii la lumină a valorilor noastre literare durabile), după acest mic
frison emoţional, zic, dl Bogdan Popescu s-a aşternut gospodăreşte la lucru, fără
grabă deci, nerepezindu-se să lanseze supoziţii riscante, ci parcurgând din
aproape în aproape Opera, cu scopul prestabilit de a surprinde corespondenţele
realitate-ficţiune, identificând persoanele devenite personaje, dar luând apoi
la rând şi tot ce ţine de aspectele strict biografice ale scriitorului
călărăşan. Punând una lângă alta datele şi faptele, extrăgându-le înţelesul,
luminând tainiţele unei personalităţi nu uşor de descifrat şi înţeles, căci
ascunsă, ciudată, aproape de stranietatea propriu-zisă, cercetătorul, în care
simţim empatia discipolului, edifică în final o monografie performantă, care nu
mai poate fi dată de-o parte din exegeza românească. Să vorbim de râvna practic
fără limite a scormonitorului în tainiţele biografiei? Să evidenţiem caracterul
simfonic al construcţiei textuale, revenirile care nuanţează, aprofundează etc?
Ar fi superfluu, la acest nivel al enunţurilor. Mai bine să trecem direct la
fondul problemei, spunând că autorul stabileşte trei etape distincte în
biografia autorului analizat: copilăria propriu-zisă, vârsta de până la 12 ani,
petrecută în satul natal; adolescenţa (1938-1945) consumată în oraşul Călăraşi,
vremea liceului în formula de învăţământ de altădată, de la clasa a cincea până
la absolvire şi la bacalaureat - şi în fine, etapa bucureşteană, a facultăţii,
a vieţii de reporter şi a muncii de-o viaţă, schimnică, pentru edificarea
destinului de scriitor.
Faţă cu un autor mai mult decât reticent în a furniza
detalii cu privire la satul unde a copilărit şi lăsând mereu să se presupună că
îşi ocroteşte cu maximă grijă şi absolută discreţie lumea copilăriei, anume
pentru că de acolo îşi trăgeau seva toate scrierile sale, interpretările
exegetului ar fi riscat să plutească în sfera presupunerilor şi a speculaţiilor
de tot felul, nereuşind în cel mai bun caz decât să sporească haloul de mister,
de fabulos şi chiar de straniu în care se învăluie prozele lui Ştefan
Bănulescu; nu a fost să se întâmple aşa, şi asta din mai multe motive. Mai
întâi datorită faptului că autorul însuşi, după ce se menţinuse într-o muţenie
ce se dorea luată ca atare, fără alte explicaţii, a sfârşit în mod surprinzător
prin a produce el însuşi texte memorialistice şi mărturisiri orale
edificatoare, în măsură să se constituie în jaloanele sigure ale interpretării
operei prin biografic, în limitele plauzibilului. (Sunt cunoscutele Scrisori din provincia de Sud-Est, dar şi alocuţiunile de la Iaşi şi
Călăraşi, dar şi interviurile cu Grigore Ilisei, din păcate rămase fără
continuarea promisă.) S-au adăugat la acestea, mărturiile scrise sau orale ale
sorei sale Maria, apoi ale fiicei Sultana, precizările primei soţii Maria
Graciov, dar până la urmă şi un text neaşteptat, vorbind despre aceeaşi zonă
dunăreană şi despre oamenii ei – am numit aici lucrarea memorialistică Zări şi zodii, a lui Aurelian Bentoiu, tatăl compozitorului
Pascal Bentoiu, văr cu tatăl scriitorului. O personalitate cu destin fracturat,
pe vremuri strălucit avocat, politician, parlamentar, animator cultural, care
însă, o dată cu venirea comuniştilor, nimerit sub tăvălugul reprimărilor
staliniste, înfundă puşcăria, trece prin crunte încercări, supravieţuindu-le ca
prin minune. Şi totuşi, acest unchi de-al doilea, nu doar că ne dă un text
memorialistic ce face plauzibilă cât de cât lumea misterioasă (e puţin spus!) a
Făcăienilor-Borcei-Bălţii Ialomiţei – şi sunt unele abordări care pun sub
semnul întrebării faptul în
sine dacă tânărul scriitor a luat cunoştinţă de textul rudei sale dinspre
tată (între cei doi au
existat relaţii privilegiate, au fost ambii combatanţi în Prima conflagraţie
şi, printr-o întâmplare, tatăl viitorului scriitor, ca sanitar, l-a salvat de
la moarte pe vărul său, ofiţerul, grav rănit, amestecat printre cadavre...);
dar, mai mult decât asta, prin recomandarea expresă ce i-a făcut-o la persoane
de mare influenţă din lumea scriitoricească, unchiul l-a ajutat în mod efectiv
pe tânăr în momente cruciale ale carierei sale.
Un sat ieşit din preistorie, parcă, acest Făcăieni, cu
săteni proveniţi din Bărăgan, aparţinători unei „civilizaţii de lut şi pleavă”,
dar şi din oieri vrânceni strămutaţi în mişcarea lor transhumantă, la care se
adaugă tagma pescarilor lipoveni şi în plus, destui oameni fără apartenenţă
clară, aventurieri de voie şi de nevoie, răzleţiţi în luncile fluviului şi pe
insulele greu controlabile de autorităţi. Iar familia scriitorului, nici ea
obişnuită, de nu cumva atipică – alcătuită din nu mai puţin de 11 copii, este
marcată de personalitatea unui tată (Ion Durak) cu fire de haiduc. Trimis la
seminar, evadează de la internat, însă nu revine spăsit acasă, ci se răzleţeşte
timp de un deceniu, întemeindu-şi o familie pe meleaguri muscelene; ca să
revină în sat, să se impună rapid printre consăteni ca o persoană autoritară,
conflictuală, pusă oricum pe fapte mari, ieşite din rând. O familie unde
nimeni nu iese din cuvântul tatălui, care nu dă niciodată explicaţii pentru
pretenţiile sale draconice, în schimb îşi manipulează progeniturile sau le
neglijează cu superbie, după caz. Mai fragil prin constituţie, micul Ştefan e
trimis la munci de mâna a doua pe moşia administrată de tată, sau reuşeşte să
scape de sub supraveghere pierzându-se cu zilele în insulă, la oi şi la caii
sălbăticiţi, bărboşi. Ca la încheierea celor 4 clase
primare, printr-o stratagemă riscantă, să se sustragă hotărârilor discreţionare
ale tatălui, este respins la examenul medical pentru şcoala militară de piloţi
de la Mediaş (unde cheltuielile erau suportate de stat!); revenit în sat,
repetă clasa a patra, după care, la numai 12 ani, porneşte pe jos, cu două paporniţe în
mâini, pline de cărţi şi de alimente, cale de trei poşte! spre Călăraşi, locul
unde avea să urmeze liceul, găzduit mai întâi la o rubedenie, apoi la un coleg
de clasă. Sunt anii fertili în acumulări, decisivi pentru formarea intelectuală
şi umană a viitorului scriitor. Încă de la admitere fusese remarcat de
profesorul de limbă română, căruia îi va rămâne discipol până la absolvire. Elev
retras, pe cât de studios, nedespărţit de bibliotecă.
Şi aici Bogdan Popescu are abilitatea de a reconstitui
în detaliu atmosfera de emulaţiune din oraşele de provincie ale perioadei
interbelice. O viaţă culturală demnă de cea mai sinceră invidie, pe care
generaţia mea, a celor cu 10-15 ani mai tineri, nu a cunoscut-o nicicum şi în
multe cazuri nici măcar nu a bănuit-o (cine şi-ar fi asumat riscul de a
prezenta elogios realităţile hulitului regim burghezo-moşieresc?!). Douăzeci şi
unu de titluri de ziare şi reviste locale, colaborări de la scriitori şi gazetari
de faimă ai ţării (inclusiv Nicolae Iorga!), descinderi ale unor mari
scriitori: Rebreanu, Sadoveanu, Minulescu, Ciprian, turnee ale trupelor de
teatru, cu cei mai renumiţi actori ai ţării (tot atâtea posibile modele pentru
licean), alte multe forme de viaţă culturală în plină efervescenţă. Iar
bacalaureatul, un spectacol de la care nu lipseau intelectualii urbei:
profesori, medici, avocaţi, ofiţeri, doamne emancipate – un public receptiv
prin excelenţă, care aplauda tiradele în latineşte ale concurenţilor. Un climat
mai mult decât favorabil pentru liceenii adolescenţii în formare. (Şi deosebit
ca de la cer la pământ de astmosfera stalinistă a anilor mei de formare 46-56,
când biblioteca liceului meu slătinean era sigilată, elevii având la dispoziţie
doar Casa pionierilor şi ansamblul artistic al Corpului didactic: coruri
tovărăşeşti şi dansuri populare...).
Port la Dunăre, însă fără deverul de altădată,
Călăraşii, reşedinţă judeţeană, era un oraş deschis, deci şi amalgamat
demografic – şi fapt este că primarul făcea
parte din comunitatea turcă – ceea ce nu-l împiedica să fie iniţiatorul a
numeroase activităţi culturale de mare succes; negustorii erau greci, evrei sau
armeni, profesorii de cele mai diverse extracţii: francezi de origine,
italieni, nemţi, etc etc. Şi, vremurile fiind totuşi cele din preajma
declanşării celei de a doua conflagraţii mondiale, adversităţile interetnice şi
interconfesionale nu se resimt, ca printr-o minune – care ar trebui totuşi să
fie normalitatea ca atare. Nu puteau lipsi din atenţia generală şi cu atât mai
mult din a liceenilor, în atmosfera cumva idilică a târgului, „cele trei
graţii”, dar şi poveştile romanţioase cu ofiţeri, ca de altfel şi revenirile cu
picioarele pe pământ, în momentul când frumoasele târgului, curtate la modul
extravagant, pe cât de elocvent, de piloţi ce evoluau pe deasupra caselor
acestor frumuseţi locale, se reorientau din mers spre parteneri care le ofereau
siguranţa zilei de mâine. Secţiunea referitoare la perioada Călăraşi,
reconstituită cu nerv şi culoare de exegetul-prozator, este cea mai vie din
toată cartea. Se poate deduce că autorul monografiei a fost sedus de lumea
colorată a portului dunărean, de izul balcanic al acelor vremuri revolute.
Cu plecarea la Bucureşti, pentru continuarea
studiilor, se produce în fapt marea ruptură în viaţa lui Ştefan Bănulescu.
(Timpul nu mai avea răbdare!, precum s-a spus.) O încercare încununată de
succes la Drept, o alta nereuşită la Artă Dramatică – şi iată doi ani cumva
risipiţi - dacă nu ne-am gândi că în acest răstimp, tatonând la Biblioteca
Academiei (unde avea măcar căldură, căci şi aşa mâncarea era pe sponci –
viitorul scriitor (nevoit să „descarce noaptea vagoane în Gara Obor, cărând cu
spinarea”- p. 202, pentru bucata de pâine strict necesară supravieţuirii,
ferindu-se mereu să-şi prezinte „Dovada de rămânere în Capitală”, de teamă să
nu se deschidă „Cutia Pandorei” – p. 203) a cunoscut ca nimeni altul foamea cea
mai cruntă! – suntem imediat după război, pe vremea foametei, a cartelelor pe
puncte, însă în ce-l priveşte pe călărăşan aceste neajunsuri materiale la
limită nu au încetat practic în toată tinereţea autorului, nevoit să se rezume
la un corn, la un covrig, mereu dornic de o mâncare caldă..., iar uneori pur şi
simplu leşinând la serviciu – căci mereu a trebuit să împartă bruma ce-o
câştiga cu ceilalţi nenumăraţi fraţi ai săi ) şi în Aula de la Filologie (la
prelegerile unui Călinescu...); de fapt tânărul călărăşan parcurgea spinosul
drum al privaţiunilor şi tatonărilor, în căutarea adevăratului făgaş al
vocaţiei sale. Împrejurările neprielnice (lipsa cronică a unui pat şi a unei
mese zilnice) îl aduc la Şcoala de literatură, apoi şi la Filologie (mereu
„timid, avar la vorbă, nesociabil”, „printre studenţii veseli, gălăgioşi”, apud S.
Damian – p. 212); o intervenţie benefică îl propulsează în postura de inspector
la Direcţia Teatrelor. Dar clipa cea rea, care îl pândise tot timpul, la toate
răscrucile – şi pe care excesiva sa prudenţă, felul taciturn, necomunicativ...
nu au reuşit să o îndepărteze, îl izbeşte fără milă. Şi e de toată mirarea că tocmai acest
episod de maxim dramatism, care a lovit întreaga familie, spulberând-o de pe
făgaşul normalităţii, această dramă nu şi-a găsit niciodată expresia în opera
scriitorului. Atât de
convins să fi fost că faptele de viaţă, oricât de crunte nu au ce căuta în
operă? Sau era doar calculul simplu că nu a sosit timpul ca astfel de lucruri
de maximă gravitate să fie puse pe hârtie, în acele vremuri ale dictaturii
comuniste?
Dar despre ce e vorba, în fond? Este vorba despre
faptul că acolo, la Făcăieni se produsese ireparabilul: tatăl Ion Durak se
pusese de-a curmezişul la alegerile din martie 1946, care ne-au adus guvernul
pro-sovietic Petru Groza. Or, noua hoardă de neisprăviţi ajunsă în fruntea
comunei nu putea tolera ameninţarea unei personalităţi puternice precum Ion
Durak – i-au făcut toate obstrucţiile posibile, iar într-o noapte din vara lui
1948 l-au obligat să se urce într-o căruţă, unde s-au înghesuit părinţii şi cei
4 copii rămaşi acasă – şi i-au alungat din satul natal, cu interdicţia de a se
mai întoarce. Toată strânsura de-o viaţă rămâne de izbelişte, în Făcăienii unei
niciodată întoarceri! Şi avem astfel cea de a doua faţă a faptului că Ştefan
Bănulescu nu a revenit în comuna natală – nu doar că el a vrut să păstreze
neatinsă imaginea acelor locuri şi timpuri ce făceau substanţa scrierilor sale,
ci şi faptul că nu mai avea efectiv unde să se întoarcă. O parte din muţenia
lui Bănulescu, păstrată chiar faţă de cei mai apropiaţi colegi de viaţă
literară, capătă un început de explicaţie. Bogdan Popescu nu bate monedă pe
această idee, ne dă însă toate detaliile ca să ne putem face singuri o părere.
Şi încă nu se consumase decât primul act al teribilei
drame de familie. Se întâmplă (ceasul cel rău!) că un consătean îl revede pe
Ion Durak în Gara de Nord, îşi dă seama că „duşmanul poporului” se prezenta sub
un nume fals şi îşi câştiga existenţa ca sanitar; îl reclamă imediat la
miliţie, este arestat. La iniţiativa lui Ştefan Bănulescu, cei 11 fraţi
semnează o telegramă direct către Gh.Gheorghiu-Dej; în urma acestui demers
tatăl este pus în libertate. Ar fi putut părea un episod nefericit, printre altele.
Dar a fost ceva mult mai grav. Căci „Cadrele veghează!”, nu-i aşa?. S-a văzut
de-acum limpede care era originea socială „nesănătoasă” a lui Ştefan Bănulescu;
tânărul a fost destituit din Direcţia Teatrelor, concomitent cu exmatricularea
din facultate, şi trimis fără întârziere la un detaşament militar disciplinar.
Aproape doi ani de sclavie la săpat şanţuri pe platformele industriale de la
Braşov – pe atunci, dacă vă mai amintiţi: Oraşul Stalin. (Şi tot pe-atunci,
Festivalul!). A scăpat de armată la aproape 29 de ani. Nevoit să o ia de la
zero.
Apoi, în obsedantul deceniu, Bănulescu activează în
presa literară, introdus tot prin bunăvoinţa lui Zaharia Stancu (prieten bun cu
amintitul deja Aurelian Bentoiu) în redacţia Gazetei literare – p. 230. Nu se
omoară cu laudele la adresa societăţiii socialiste, deşi o vamă va trebui să
plătească şi el; în schimb se ocupă asiduu de reportaje privind locurile natale
ale unor mari scriitori - şi aici se observă preferinţele sale literare, ca şi
modelele sale: Rebreanu, Caragiale, Creangă, Pann, Filimon, Ghica – fără a uita
o singură clipă de atenţia specială pe care a acordat-o creaţiei populare! -
dar şi marii ruşi. Gogol în primul rând - chiar cu un eseu despre Gogol
debutează SB în presa literară, în 1954. Reporterul stăruie asupra satului
Prislop, confruntând realitatea literară cu cea de pe teren, („realitatea în
căutarea ficţiunii!”), concluzionând (lucru pe care deja îl estimase!) că, în
timp, din concurenţa realitate-ficţiune are câştig de cauză ficţiunea – care
este realitate stilizată artistic!. Dacă mai era de demonstrat autoritatea pe
care geniul literar o poate conferi literaturii, la concurenţă cu datele de pe
teren. „Literatura mare n-are chei!” – p. 262
Cu mare interes urmărim traseele prin ţară ale
reporterului, încă o dată răzleţit de grupul redacţional, (unde avea şi
prieteni, dar şi penibili asupritori, de genul Vicu Mândra, Nicolae Moraru,
Paul Georgescu, personaj malefic, care „una fuma şi alta scria” (şi care, culme
a perversiunii intelectuale! avea cinismul să atragă în cursă tineri de real
talent ca să şi-i subordoneze, să îi manipuleze întru cădelniţarea regimului,
detestat în intimitate – ca în final să îi maculeze şi să-i compromită pe tinerii
valoroşi, după ce el însuşi, militant comunist în clandestinitate, trăise o
mare dezamăgire... ). Şi avem o dată în plus ocazia să ne facem o idee cu
privire la firea ascunsă a lui Bănulescu: va evita cu dinadins o descindere în
satul natal, sau chiar în Călăraşii liceului, însă nu va pierde nicicum ocazia
de a vizita în mai multe rânduri Galaţii, Tulcea, Delta, deci locuri înşirate
de-a lungul marelui fluviu. Aceste manevre îi vor dezvălui noi aspecte ale
lumii asupra căreia îşi fixase definitiv atenţia şi îl vor ajuta efectiv în
edificarea operei sale, lucru vădit fără echivoc la apariţia Iernii bărbaţilor, volum de proze scurte considerat
evenimentul literar al anului şi chiar mai mult de-atât. Cu Iarna bărbaţilor are loc intrarea triumfală în
literatură a lui Ştefan Bănulescu. Un debut întârziat, survenit la 39 de ani,
însă care prin succesul său net a compensat din plin această aparentă defazare.
Imediat după aceea, autorul însuşi, cu fermitate şi fără echivoc, îşi va renega
cele două volume de reportaje: Drum în câmpie, 1960 şi Colocvii, 1964, cel de al doilea scris în colaborare cu Ilie
Purcaru.
Dacă despre etapa călărăşană vor referi doi dintre
foştii colegi, unul chiar din aceeaşi clasă, iar celălalt mult mai mic,
relatând cu admiraţie despre „domnul elev Bănulescu”, pentru perioada de
reporter vor referi colegii de redacţie: Gabriel Dimisianu, Ilie Purcaru, S.
Damian, alţi câţiva, toţi convocaţi de Bogdan Popescu spre a da seamă despre
parcursul mai talentatului lor confrate. Niciunul nu a fost acceptat în
intimitatea scriitorului, însă de la distanţa impusă de colegul
ultra-retractil, se aduc necesare precizări despre munca sisifică a autorului,
dăruit fără rest vocaţiei sale şi, prin consecinţă, absent de la luptele din
cadrul breslei. Apariţia Iernii bărbaţilor îl
transformă de la o zi la alta în scriitorul cel mai talentat al vremii. La
concurenţă directă cu Marin Preda. De menţionat şi faptul că cei doi „mari
singuratici” nu s-au incomodat niciodată, ba au colaborat în cel mai eficient
mod, tăcând şi făcând. În cazul lor: scriind capodopere. Şi ajutând alte
talente, când s-a putut.
Analizând contextul ostil, care în niciun fel nu-i
încuraja pe cei ce făceau „opinie separată”, mai trebuie să subliniem doar
faptul că, în faţa noii situaţii create practic fără încurajarea lor: apariţia
unui scriitor de notorietate, unanim elogiat, autorităţile comuniste au trebuit
„să înghită găluşca” – şi nu oricum, ci erijându-se (cu surle şi trâmbiţe!) în
ocrotitori ai marilor talente, adjudecându-şi aceste reuşite pe cont propriu şi
disjuncte, ca şi cum succesul literar al acestora s-ar fi datorat în
exclusivitate „minunatelor condiţii” create de comunism... (dar de unde?! S-a
văzut în cazul lui Ştefan Bănulescu, destin exemplar şi din acest punct de
vedere. Bogdan Popescu ne
pune în faţă datele suficiente pentru a ne convinge că, precum în cazul unui
Marin Preda, capodoperele lui Şt. Bănulescu nu au apărut datorită regimului
comunist, ci în pofida lui.) S-a întâmplat acest lucru care a ieşit de sub
controlul comuniştilor: dacă imediat după instaurarea dictaturii
proletariatului, sub presiunea ocupantului, au putut fi trecute la index marile
opere ale literaturii române, dintr-un singur condei! – inclusiv Eminescu,
Maiorescu, Arghezi, Blaga, Voiculescu, Pillat etc. etc. –, iar actanţii
supravieţuitori au fost ostracizaţi, închişi, exterminaţi etc -, asupra marilor
opere literare ivite în vremea comunismului, sub pana unor scriitori care
reuşiseră să se strecoare, nu au mai avut decât o singură alternativă: să
oprească tipărirea acelor lucrări, declarându-le duşmănoase (cunoaştem şi
astfel de cazuri!), sau să şi le atribuie, ca mari succese ale noii orânduiri.
Este clar că Şt. Bănulescu (care în viaţa personală a făcut toate sacrificiile,
trăind în sărăcie lucie, mereu ferindu-se de posibile noi „demascări”), cu
instinctul sigur al omului de la ţară, s-a orientat cum nu se poate mai bine, către
„realismul magic” ( şi este de mirare că B.P. nu face chiar nicio referire la
acest curent de mare răsunet în epocă!). Şi are loc această cu adevărat
spectaculoasă răsturnare de situaţie: un tânăr de mare talent reuşeşte
performanţa de a face „artă pentru artă”, în vremuri de furibundă îndoctrinare
jdanovistă!, apoi (cu amânările de rigoare) izbuteşte să-şi publice capodopera
– care este recunoscută ca atare, într-un singur glas, de o critică literară
dornică de altceva. Omologarea capodoperei reuşeşte cu brio. Omologare de care,
la rândul său, Ştefan Bănulescu a ştiut să profite la maxim, preumblându-se
după cum i-a fost voia nu numai în URSS, pe care a vizitat-o de şapte ori (!!),
dar mai cu seamă beneficiind de numeroase burse scriitoriceşti în Vest, chiar
în Statele Unite. Iar în fapt, ceea ce li se interzicea cu străşnicie tuturor
scriitorilor: trecerea graniţei, participarea la colocvii internaţionale,
publicarea în străinătate etc, li se permitea câtorva scriitori de top, ca să
se creeze impresia că la noi există libertatea de expresie, libera circulaţie a
valorilor.
Brusc devenit omul zilei în viaţa literară, lui Ştefan
Bănulescu i se acordă şefia revistei Luceafărul, căreia îi dă o nouă orientare,
asigurându-i colaborarea celor mai prestigioase semnături ale momentului.
(Printr-o întâmplare îmi vin în minte ricanările poetului I. Gh. la această
„numire de sus”. Pasămite, colegul de la Şcoala de literatură se ajunsese, iar
el rămânea simplu redactor!) După trei ani, la începutul lui 1972, ca să meargă
la o bursă din străinătate, i se cere să-şi prezinte demisia de la revistă.
Autorităţile voiau să evite un posibil scandal de amploare internaţională, în
eventualitetea că scriitorul ar fi rămas în străinătate, cum se întâmplase în
cazul Breban... După care scriitorul va trăi doar din scrisul său, vreme de 25
de ani! Şi vom avea: volumul de eseuri Scrisori provinciale, 1977; Cartea Milionarului, 1977,
după ele o lungă etapă de acumulări şi, în fine, Scrisori din Provincia de Sud-Est, 1994. Cu nenumărate
reeditări ale capodoperelor, mereu augmentate, adăugite, completate, de
neobositul perfecţionist.
Şi aici semnalăm un aspect aproape fără precedent în
istoria noastră literară postbelică. Încă de la apariţia Iernii bărbaţilor, cartea a ajuns într-un fel sau altul la
scriitorii români din exil - de la Cioran, care nu se arăta interesat de
fenomenul cultural românesc, exemplarul a trecut la Mircea Eliade (dar şi la
alţii, precum Vintilă Horia), marele istoric al religiilor devenind de îndată
un susţinător şi un promotor frenetic al operei călărăşanului, pe care îl
recomanda şi îl lăuda în toate împrejurările, declarând în mod public: (Şt. B.)
„scrie aşa cum aş vrea să scriu eu!”. Recomandări ce au adus burse în Franţa,
Italia, Germania, Austria şi de asemenea în USA. Iar la cea de a doua căsătorie
a lui Ştefan Bănulescu Eliade i-a fost naş de cununie. Cu atât mai
impresionantă în acest caz atitudinea diasporei literare româneşti, despre care
acum ştim că, interzisă în România, scoasă din biblioteci, neantizată cu un
cuvânt de autorităţile comuniste, la rându-i s-a baricadat în provincialismul
ei, în resentiment, şi nu a făcut un singur gest pentru promovarea literaturii
din ţară, mă refer la cea care ar fi meritat cu adevărat să fie propulsată
internaţional. Ceea ce nu s-a întâmplat în cazul celorlalte ţări aflate
dincoace de Cortina de fier. De
ce oare aducem în discuţie aceste chestiuni dureroase? Nu cumva din
presentimentul că foarte curând aceste lucruri vor fi acoperite definitiv de
uitare? Că ele deja nu mai interesează? Că relevanţa lor se apropie de cota
zero...
Deja celebru, scriitorul nu o duce defel pe roze, ci
se poate afirma că traversează din nou o perioadă de 7 ani, extrem de dificilă.
Intervine iminenţa pierderii vederii, aşa că, după mari frământări, reuşeşte să
se adapteze situaţiei, consimţind să dicteze soţiei ori fiicei fragmente
memorialistice, mereu preocupat obsesional de stil, de precizia exprimării, de
şlefuirea migăloasă a textului. După Revoluţie, se operează în URSS şi îşi
recapătă vederea la ambii ochi. Migăleşte la textele deja dictate în perioada
de orbire, deja publicate în reviste: Elegii la sfârşit de secol, care
vor apărea postum, în 1999. Dar refuză apariţiile publice, interviurile, chiar
colaborările, „împătimit de perfecţiune”, însă nedorind să vadă pe nimeni,
colegi-prieteni-admiratori, „retras în sine ca un arici”(S. Damian). Asemenea
unor „legende ce înlocuiesc autoritar realitatea”, scrierile lui Ştefan
Bănulescu , vorbind despre „O lume a artistului, zămislită şi născută în
chinuri lungi, vie, puternică, purtând pecetea eternităţii” – p. 336, s-au
înscris definitiv în patrimoniul de aur al literaturii române. Bogdan Popescu
la rându-i, asumându-şi această temă generoasă prin excelenţă, face proba unei
devoţiuni de cea mai înaltă extracţie intelectuală şi ne dă o excelentă
monografie de autor, cum ar trebui să avem cu zecile, absolut necesare pentru
mai dreapta evaluare a patrimoniului nostru literar, câtă vreme destul de
numeroasele istorii ale literaturii, apărute în ultimul deceniu nu răspund
defel aşteptării generale şi nu reuşesc să impună necesarul canon.
Preţul capodoperei? Poate nu avem, dincolo de destinul
Poetului naţional, niciun alt caz mai elocvent cu privire la marile,
neomeneştile privaţiuni cărora trebuie să li se supună autorul de geniu.
Renunţările la orice alt fel de bucurii lumeşti, chinul de zi şi noapte,
obstinata fixare pe ceea ce este de scris, de rescris, de cizelat la nesfârşit.
Înzidirea în Operă. O probă ar fi, în cazul dat, comparaţia dintre textele
autorului şi exprimările sale orale, care parcă aparţin unui cu totul altui
emitent! Deşi e greu de crezut că transcrierile au scăpat cu totul controlului
şi acribiei scriitorului.
Gândindu-te la viaţa chinuită a scriitorului şi la
excelenţa operei sale, dar şi la destinul ulterior al receptării scrierilor
sale, nu-ţi poţi reprima unele reflecţii amare. Se pare că, după cum nu vei
reuşi să planifici în niciun fel ce vei scrie şi cum şi când - şi cu ce
rezultate artistice, sociale etc, cu atât mai mult nu vei putea
prevedea-preveni-provoca sau controla în vreun fel ce vor scrie alţii despre
cărţile tale, cândva, cum o vor face şi cu ce impact la cititor... Remarcabil
modul autoritar cum Ştefan Bănulescu s-a impus în condiţii cum nu se poate mai
vitrege, exclusiv prin talent, izbutind în faţa cititorilor performanţa de a i
se trece cu vederea iniţialele compromisuri – pe care singur le-a renegat, ce-i
drept, de îndată ce a avut cărţile în mână. Dar şi faptul că firea sa nicidecum
simpatică, de om retractil, taciturn, chiar ciudat, nu a putut înclina balanţa
receptării în defavoarea operei. Ajuns să fie considerat, după prima carte de
nuvele, printre cei mai buni, dacă nu cel mai bun prozator de după război, Şt.
B. ilustrează cazul rarisim de scriitor care ar fi răzbit în orice vreme, în
orice regim, în pofida oricăror restricţii ideologice-estetice. Cu performanţa
de a fi rămas până la 70 de ani consecvent cu sine, credincios conceptului său
despre capodoperă; şi totodată unul dintre cei mai săraci şi îndatoraţi
scriitori ai vremii. Opusul imaginii standard despre scriitorul de succes.
Pe de altă parte însă, realmente un erou al „vremilor
amarnice” pe care le-am parcurs. Căci Bogdan Popescu ne prezintă în cazul lui
Ştefan Bănulescu, măcar de la episodul cu pierderea vederii, exemplul unui
personaj emblematic al scrisului românesc, sortit parcă anume să ne dea un
exemplu viu de devoţiune întru scris: el parcurge una după alta câteva
încercări extrem de dure, practic pe viaţă şi pe moarte, precum eroul din
basmul popular: pierderea vederii, constatarea că nu poate duce mai departe
trilogia Milionarului fără a risca să se dilueze, să se repete, să se
autopastişeze; apoi constatarea că nu poate suporta un intermediar (soţia,
fiica) între sine însuşi şi pagina de scris – aceste răscruci şi aceste probe
decisive – tot atâtea vămi unde eroul-scriptor trebuie să plătească pentru a
supravieţui... Să mai spunem că la capătul acestor încercări draconice pe eroul
din poveste nu-l aşteaptă fata
împăratului şi toate celelalte răsfăţuri, ci îl aşteaptă spectrul sterilităţii,
iminenţa bolii psihice devastatoare? Reversul genialităţii... Autorul
monografiei are tactul rar de a nu face caz de toate acestea, la modul
didactic-retoric, explicativ, care îl poate face antipatic pe exegetul
intempestiv; el păstrează mereu distanţa cercetătorului „izbăvit” şi dreapta
cumpănă, punând în pagină, cu extremă acurateţe, datele problemei până la
ultima, oferindu-ne privilegiul unor deducţii pe proprie răspundere.
Parcurgând monografia lui Bogdan Popescu despre
„cazul” Bănulescu, îmi dau seama (mai bine decât dacă m-aş fi rezumat la
lectura din nou a scrierilor sale) ce mult a însemnat pentru ialomiţean
modestia funciară şi obstinata retragere în sine, concepute ca un sacrificiu
absolut obligatoriu întru izvodirea capodoperei. Ar fi prea simplu să punem
totul pe seama inapetenţei organice a autorului Milionarului pentru
bucuriile simple; dar nici pe seama unei încăpăţânări primare, „cu ochelari de
cal” nu e drept să punem performanţele lui Ştefan Bănulescu, ci a unei
prea-înalte conştiinţe artistice, salutară, pe cât de rar întâlnită la
slujitorii autohtoni ai condeiului, prin excelenţă firi hedoniste, lesne
abandonându-se în vâltoarea celor lumeşti, în această viaţă „ca o pradă”...
·
Am pus o placă memorială pentru Ștefan Bănulescu în
Intrarea Argeaua, nr. 4, S. II. Imaginea se află și
în albumul Literaturile Bucureștiului,
MNLR, 2009
Gh.
Izbăşescu, n. 8 sept. 1935 - d. 9 oct. 2017
Poet muscelean,
născut în satul Lăicăi, com. Cetăţeni, a făcut liceul la Târgovişte, facultatea
de filologie începută la Bucureşti şi continuată după un timp la Iaşi, licenţa
1970. Profesor la Oneşti, a organizat serbările Călinescu şi un cenaclu local.
Opera: Viața
în tablouri,
1984; Garsoniera 49, 1985; Coborârea din tablouri, 1993; Ansamblul de manevre, 1993; Ulise
al orașului, Napoca, 1994, Melodrama realului, 1995; ed. a II-a,
1997; Mâna cu efect întârziat, 1997, Muza din tomberon, 1998; Cântece de mântuire, 1998, Mona-Ra,
2000 ; Scările de marmură,
2004; Un altfel de amant al coroanei, 2005; O călărire în zori,
2005; Jocurile minții, 2007; Experimente
mentale (Poemele de la Athena), 2009; Pietonii lui Pan, 2010, Un
pumnal sub cămașă, 2010.
Poezia zilei, Gh.
Izbăşescu
***
Priviţi-l: cu lanterna în mână a venit
pe drumul public,
pe întuneric a trecut podul de fier
peste Trotuş.
Şi acum umbra Scribului uriaşă se vede
peste cetate.
În cinstea lui semănăm globule-n pământ,
În cinstea lui punem pe mesele de aur
topuri de hârtie aduse pe sâni de fecioare.
Şi frunzele de plumb ne năduşesc.
Şi frunzele de plumb ne cer iertare.
Şi frunzele de plumb ne aduc aminte
de trufia cuvântului.
Viclenia ceţii ornează muzeul.
Tăbliţe cerate, papirusuri, pergamente:
lemnul hăpăit de Combinatul Letea.
Hârtia a uitat cum arată o aureolă.
Documentele de
familie
Ulise al oraşului tău, intri într-o cafenea
unde sirenele înoată în valuri de alcool,
sufocându-se.
Aici te gândeşti la ziua de 8 septembrie
bine întinsă pe felia de pâine.
Dar scribul îţi face semn să vii
la măsuţa lui: blăniţă decrepită de cârtiţă.
Şi eşti curios să-i vezi documentele de familie
păstrate pân-acum în secret.
El însă cu creta însângerată pe scândura de cedru
îţi desenează mult râvnitul ştreang violet.
***
Hai, puişorule, curaj, gângurea el.
Altele la vârsta ei au şi copii, spune
cum naiba vrei să mă desăvârşeşti?
Muşcă-i sânul, amuşinează-i trupul cu buzele
desfă-i picioarele-n pat şi deodată înşurubeaz-o!
În sângele-i virgin să-i vezi viaţa
de dinainte de naştere.
Alţi scriitori:
Iosif Vulcan, m. 1907
M. Blecher, n. 1909
V. Bogrea, m. 1926
Tudor Popescu, n. 1930
Ion Lazu: Ieri, în Parcul Tineretului, 1
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu