28 septembrie: Valeriu Râpeanu la 80 de ani  (n. 28 sept. 1931)

     

 

    

Consemnare:  Duminică dimineaţa, la sala Euterpe a Universităţii Spiru Haret,  în cadrul unei emisiuni cu înregistrare ce se va transmite pe TVRM, a avut loc întâlnirea cu Valeriu Râpeanu, sărbătorit la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani. Pentru a evoca diferite aspecte din activitatea prodigiosului om de cultură VR, spirit enciclopedist, renumit critic şi istoric literar, editor, critic de teatru, realizator TV, critic de arte plastice, au fost convocaţi poetul Ion Brad, el însuşi octogenar, cunoscându-l pe sărbătorit încă din anii 50, când s-a reînnodat firul Festivalului internaţional George Enescu;  şi mai tânărul scriitor şi om de Radio Costin Tuchilă, unul dintre merituoşii colaboratori, discipoli şi continuatori ai  maestrului.  Care şi-a început mărturisirea prin a sublinia rolul decisiv al şcolii în formarea viitotului intelectual. S-a născut într-o familie de învăţători, practic a făcut primii paşi în şcoală, considerată ca un loc sacru. A avut învăţători şi profesori eminenţi; de exemplu, încă din clasa I-a primară a avut profesor de muzică pe compozitorul şi muzicologul Danielescu. Acesta le-a insuflat şcolarilor dragostea de muzică, socotită a fi una dintre manifestările esenţializate ale spiritului uman. Exista un cor al şcolii, cu două repetiţii săptămânale şi un altul, al bisericii; şi a fost o dramă pentru colegii care nu aveau voce şi nu puteau participa la aceste forme de instrucţie. Apoi, la liceul Petru şi Pavel din Ploieşti a avut profesori străluciţi, mari somităţi ale învăţământului şi ştiinţei, un Nicolae Simache, istoric redutabil şi infatigabil animator cultural, cel care a izbutit, în condiţii improprii, ca intelectual format antebelic, mereu obstrucţionat, supravegheat etc,  totuşi a reuşit să înfiinţeze muzee de istorie nu doar în Ploieşti, ci şi în Câmpina, Văleni, Rm. Sărat, Buzău etc.;  trăind el însuşi în condiţii de sărăcie la limită,  însă dăruindu-şi timpul şi energia pentru binele obştei. Suntem, spune prof. Valeriu Râpeanu, generaţia care la începutul războiului aveam 13-15 ani. Generaţia care a dat jos din perete nu mai puţin de 5 şefi de stat, începând cu Carol II, apoi Antonescu, Regele Mihai, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu. O experienţă teribilă, iar în fapt ultimele 6 decenii ale secolului XX, corespunzătoare unei istorii zbuciumate, necruţătoare.

Lucrări de referinţă:  

• George Mihail Zamfirescu, 1958; • Noi şi cei dinaintea noastră, 1966; • Vlahuţă şi epoca sa, 1966; • Călător pe două continente, 1970; • Interferenţe spirituale, 1970; • Pe drumurile tradiţiei, 1973; • Interpretări şi înţelesuri, 1975; • Cultură şi istorie, 1979; • Cultură şi istorie, vol. II - Nicolae Iorga - Gheorghe I. Brătianu, 1981; vol. III - Nicolae Iorga - I.G. Duca, 1989; • Ţărmul unde nu ajungi niciodată, 1983; • Memoria şi feţele timpului, 1983;• Scriitori dintre cele două războaie, 1986; • Nicolae Iorga. La vie de l’histoire et l’histoire d’une vie, 1989; • Nicolae Iorga - Mircea Eliade - Nae Ionescu, 1993; • Nicolae Iorga, 1994; ediţia revăzută şi adăugită, 1999); • Enescu Contribuţii documentare, Reconstituiri, Interpretări, 1998; • Orientări în cultura română modernă, 2001;• Nicolae Iorga - 1940-1947, vol. I, 2001.

 

Ediţii critice, studii introductive, note, comentarii.

 

Citeşte mai mult: www.crispedia.ro/Valeriu_Rapeanu

 

Alţi scriitori:

Vasile Pârvan, n. 1882

Chiril Tricolici, n. 1924 

Pe versoul acestei fotografii de familie, din 4 iunie 1931, apare de două ori numele Lazo: Agripina Lazo și Gligori Lazo; ar fi apărut și a treia oară, dar fotografia, cum bine se vede, a fost lipită pe un album și lipsește chiar numele adresantei. 

Înțelegem că înaintea  celui ce avea să fie tatăl meu Grigore, au existat patru fete: Agripina, Emilia (Milea) , Elida (Lida) și Domnichia (Dona), după care au venit băieții: Grigore, Ion și Ștefan(Stiopa, cel care a murit la doar 12 ani. Nu mai dau aici amănunte cutremurătoare despre teribila-i  maladie-carență.)

Să mă întorc un pic la povestea familiei Lazo. Nu a celebrului Serghei Lazo, născut în comuna Piatra, jud. Orhei, o familie de boieri în toată legea, cu trei fii dintre care cel mai mare Serghei, a devenit celebru, sfârșind la doar 24 de ani, urmat de Boris, care în 1940 a trecut în Regat, iar între 1953-1957 a fost ministru de Justiție al României, pe când al treilea frate, Ștefan, a murit în prima tinerețe, probabil de TBC, care pe atunci făcea ravagii; eu  mă voi referi pe scurt la familia lui Kiru Vania Lazo... Cum se știe, numele Lazo provine din Macedonia, din nordul Greciei, care este plin de alde Lazo.  Îl  și văd pe aromânul Ion Lazo plecând de acasă în tinerețe,  prin Dobrogea, trecând Dunărea  în Bugeacul Basarabiei și luând-o spre nord. Ajunge la un oraș mai răsărit - Chișinăul, dar nu se oprește nicicum, ci pleacă mai departe, tot spre nord, trece un deal lung și golaș, trece o vale îngustă, urcă un nou deal și se trezește în satul Țigănești, de unde se lățea în toată valea o lungă și lată pădure.  de-alde  Țigănești îi zice? Cu atât mai bine, aici o să rămână. Deja înțelesese că spre nord se continuă la nesfârșit succesiunea de văi și dealuri - și de-alde basarabeni peste tot locul!

Aici am să rămân! va exclama Kiru Vanea Lazo - cum peste vreo jumătate de veac avea să exclame Vera Lazo când a ajuns cu cei trei copii în prima comună de lîngă Slatina-Olt: Aici am să rămân! Situațiile se repetă, cuvintele și ele, cată să facă față...  Tînăr era acel Lazo, pus bine pe treabă, musai să se desfășoare. La brîul lipit direct pe piele erau cele trei monede, de aur. A scos una dintre ele, cei de pe-aici parcă nu mai văzuseră așa ceva. A cumpărat un loc viran, larg și cu niște rînduri de vie într-o latură.  Pe-aici, când nu era nimic, erau niscai petece de vie pe rod... Cu a doua monedă de aur și-a ridicat casa, cuprinzătoare, pentru că aromânașul nostru plănuia să se desfășoare în lege.  Mai multe vii decât case pe-aici, a dat el din cap.  Cine lucrează via, nu are decât un gând: să bea la toamnă vinul, până la doască! Dar ce e o casă și o afacere fără familie?! Iute a pus ochii pe un drac de ucraineancă din vecini - și acea Dunia a început să toarne la copii. Primul Emilian, a doua o fetiță, numai că la a treia naștere draga de Dunia a murit în chinuri.  Și a început viața de văduv cu doi copii a kirului Vania. Ca după 5-6 ani, nu mai contează, dinspre sudul Basarabiei, poate chiar din Dobrogea, apare în vizită la Țigănești o doamnă cu trei fete mari, toate numai bune de măritat, căci nu degeaba se pusese în mișcare găgăuza - cu trei fete! Or, găgăuzii sunt și ei tot macedoneni, trecuți sub turci,  recreștinați, alde Guzunov, dragii de ei. Poate și cu ceva sânge turcesc, Huzum, deh! Din cîteva mișcări strict necesare, Doamna Guzunov aranjează ca fata ei cea mai mare, Natalia să-l ia de soț de văduvul Kiru Vania Lazo.  De ce anume Natalia? Păi era prima la rînd, căci la o adică oricare dintre surori l-ar fi luat.  Te uitai cu coada ochiului la om, dar te uitai cu o mie de ochi la averea dumisale! Și începe noua serie de copii, cele patru fete la rînd. Agripina, Milea, Lida, Dona. Se luase de gânduri Kiru Vania Lazo. Și vine la rând Grigore-Grișa, apoi Ion-Vania, apoi Ștefan-Stipoa. Ca să existe o cumpănire pe  astă lume. 

Kiru Vania avea cap, avea inimă largă, avea de-acum prăvălie și cârciumă , iar în ograda lui nesfârșită se aduna lumea la petreceri, la bâlciuri, la.  Pe Emilian l-a dat la școli, direct la Kiev, apoi direct la Petrograd. Minte de macedonean, nu glumă! A ajuns om mare; n-a mai venit pe-acasă decât în 1940, ca ofițer. Și-a ascuns cascheta  în rucsac, nimeni nu l-a recunoscut. Dar de fapt tatăl Lazo murise în 1933; fiul lui Grigore a primit vestea la Bolgrad, unde își făcea stagiul militar. Când a ajuns la Țigănești, pe bătrân în îngropaseră... Cele trei vii ale lui Kiru Vania  își făcuseră datoria. Foarte răvășit el însuși, Grigore și-a trăit din plin permiisia. 

Va urma