consemnări, poezii, eseuri

1 septembrie: Constanţa Buzea, n. 29 martie 1941- d. 31 august 2012

Ion Lazu: O pagină de jurnal - Priveghiul. Astăzi, înainte de ora 11, ajung la maestrul Ion Brad, care mă chemase să-mi dea o carte nou apărută - mi-a dat de fapt două, căci e pe punctul de a se muta în Petofi şi o vreme accesul la cărţi va fi dificil. Vorbind de-ale noastre, despre cărţile pe care le punem la cale, despre iubitul Blaj (Mica Romă a lui Eminescu), despre problema mereu dureroasă a transilvănenilor greco-catolici, încă de pe la 1654, când Împărăţia le-a promis nişte privilegii, peste capul maghiarilor protestanţi, calvinişti etc (protopopii deveneau baroni, primeau loc în Dietă, se deschid cele 300 de şcoli comunale în Ardeal...), deodată îl aud: A murit Constanţa Buzea! Lovitură în moalele capului. Da, zice, la Elias, a avut o comoţie cerebrală. Nu şi-a mai revenit după moartea fiicei sale Ioana, la doar 44 de ani, răpusă de cancer... Nu-i mai spun, desigur că ştie, că diabetul ei a chinuit-o ca pe cruce, în ultimul deceniu, mîncare puţină şi nu orice, la ore fixe; nu-i mai spun nici că pe la târgurile de carte o întâlneam: slăbită, clătinându-se, dar nevoindu-se să care sacoşe grele, cu cărţi de-ale sale, scotocind halele în căutarea celor care ei ar fi trebuit să vină la lansările ei, să-i cumpere cărţile, să-i ceară autografe. Mă minunam de fiecare dată: iată ce înseamnă să te pui în slujba propriei poezii, să o serveşti până la limită...

Şi începem o discuţie despre poetă, despre perechea Buzea-Păunescu. Reiese că i-a ajutat pe cei doi poeţi încă de la început, prin relaţii le-a dat prima locuinţă, căci stăteau la părinţii ei, în Drumul Găzarului, într-o căsuţă cu pământ pe jos; că mai apoi s-a nimerit să stea gard în gard cu Păuneştii, în Sandu Aldea, unde tânăra pereche ocupase vila părăsită de Geo Dumitrescu. I. B. îşi adusese şi el părinţii, de la Pănade. Şi aflu destule despre viaţa cuplului, el mereu în dârdoră după puicuţe...

Plec cu gând să dau pe la MNLR, pe la USR, poate au depus-o pe Constanţa Buzea. La Chioşc, dna Rodica, anunţată de Angela (Marinescu?), nu ştie decât că va fi depusă "acolo unde a fost şi Adrian P.". Deci la Uniune? neclar, eu ştiusem că pe A. P. l-au dus la Ateneu, Uniunea fiind neîncăpătoare pentru Bard. Merg la Uniune şi încă de pe alee, văzând uşile larg deschise (spre deosebire de ieri, când clădirea părea părăsită), îmi dau seama că au depus-o aici. Urc treptele şi din prag văd sicriul, în locul deja ştiut. Marele hol, pustiu. Mă apropii şi din mers văd că pe un scaun se află, de neconfundat, cu ochelarii sticlind în penumbră, poetul Florin Costinescu. Merg la catafalc, o privesc de aproape pe poetă, slăbită, palidă, cu nasul acvilin, buzele lipite, cu părul pieptănat spre spate, ca niciodată - un chip doar în parte cunoscut mie, aproape sacru, de măicuţă stareţă... Durerea, care esenţializează fiinţa, pregătind-o pentru marea călătorie... Merg să mă aşez lângă prietenul F. C., care îmi spune că venise mai devreme, sicriul nu sosise, a mers la o cafea şi, iată că, la revenire, sicriul era depus în hol... Vorbim pe şoptite, despre Constanţa, în mod obligatoriu şi despre Adrian... Dincolo de sicriu, spre intrarea la bibliotecă, stă de veghe în semiobscuritate, o fată cu ochi albaştri, liniştită, în negru, foarte suplă, bălăioară. Din când în când vine să reaprindă lumânarea care se stinge, probabil din cauza curentului.

Îi povestesc amicului că i-am cunoscut pe cei doi chiar în acest loc, lucru la care mă gândeam pe când veneam încoace. Într-o seară, la Restaurant, chiar în dreapta intrării, fuseseră alipite două mese, erau adunaţi: Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, un fost asistent de la socialism ştiinţific Traian Podgoreanu, cu care păstrasem legături după terminarea facultăţii şi care mă invitase la mica sindrofie - era ziua Constanţei, T.P. adusese un mic tort pe care la un moment dat l-am împărţit între noi; cei doi poeţi îi erau studenţi, ambii filologi... Asta e cunoştinţa mea cu Constanţa Buzea - şi iată că ultima oară o văd la 5 metri de locul unde o văzusem prima dată. Căci de ea ştiam de pe vremea liceului şi îi citisem poeziile prin toate revistele.

Şi îmi continui evocarea: Mult mai târziu, prin 1994, Constanţa a fost redactora care i-a publicat Lidiei un prim grupaj de poezii, direct în România literară, ce-i drept cu o prezentare de Mircea Ciobanu. După care debut, Lidia m-a trimis la redacţie cu un minunat buchet de crini albi imperiali... Nu venise încă. Fără să-i las un bilet, a ştiut cine i-l adusese... Mai apoi cele două s-au apropiat şi Lidia i-a dedicat Constanţei o frumoasă poezie care a apărut pe coperta IV a celui de al doilea volum al ei. Iar în ce mă priveşte, am fost lector la câteva dintre cărţile cele mai recente ale Constanţei, cele scoase la editura Vinea: Pelerinaj, Netrăitele I, II, Roua Plural, în colecţia Ediţii definitive, o carte splendidă... Am vizitat-o acasă, cu Ţone, în Bdul Ion Mihalache, tocmai pe când se muta la fiica sa Ioana, ca să le fie mai uşor amândurora... În rest, ne vedeam pe la târgurile de carte, ne dădeam cărţi cu autograf... Mereu sobră, supărată pe viaţă, dar cu noi prietenoasă, cu ceva cald, ascuns în adâncul fiinţei sale ocolită de noroc, dornică de vorbe bune.

Florin îmi povesteşte că îi cunoaşte pe cei doi încă de pe când mai erau liceeni, se vedeau la şedinţele cenaclului Neculuţă... Unde am ajuns şi eu în câteva rânduri, spun. Trecem în revistă numele celor ce frecventau acel cenaclu. Apoi, spune Florin, într-o seară, află de la Adrian că a doua zi are examen de admitere la facultate, dar că examenul cel mai dificil este la istorie universală, unde filologii nu se prea pricep, examinatorii îi picau pe ruptele. Florin şi alt prieten, studenţi la Istorie în anul III, s-au dus a doua zi dimineaţa la facultate, l-au înghesuit într-un colţ pe asistentul S., care era în comisia de la Filologie, i-au explicat cazul celor doi poeţi foarte talentaţi, acela şi-a notat numele lor pe o însemnărică (unde mai avea şi alte nume...); fapt este că lui Adrian, care nu ştiuse nimic, i-a dat nota 9 - iar ei nu mai ştiu cât, dar oricum cei doi au intrat la Filologie. Dar Constanţei Florin nu i-a spus pontul decât de curând. Ca studenţi, îi vizita în Drumul Găzarului, unde cu A. încingeau jocuri de fotbal turbate, A. având mereu o minge la îndemână, ahtiat după joc. Încă înainte de căsătoria cu Adrian, după cenaclu F.C. o conducea acasă, seara, până în Drumul Găzarului. Nu i se părea distanţa mare, mereu aveau de discutat, despre Poezie, desigur...

Şi continuăm să vorbim pe tema celor doi. Ce scrie ea despre trădările lui A., în Creştetul aisbergului etc. Apar două doamne foarte în vârstă, cu buchete de flori (dar când vine vorba de scriitori în vârstă trebuie să adăugăm: prăpădiţi, ca vai de ei, abia trăgându-şi sufletul...), probabil prietene de-ale Constanţei, F. îmi spune că una este Mariana F., cândva prima soţie a lui Ion Nicolescu (pe când nu era nebun...). Iar cealată este o doamnă de la secţia Proză, (cunoscută mie din vedere: dna Marin?). Merg la catafalc, se închină, pun florile, vin de se aşează pe scaune lângă noi şi îşi spun una-alta, în şoaptă. Cum şi noi, în şoaptă, povestim despre Constanţa, despre Adrian...

Cele două, după ce au ieşit în curte, probabil ca să fumeze, revin pe scaune, mai stau o vreme şi dau să plece. Să plecăm şi noi?, mă întreabă F. Să le lăsăm pe ele, mai stăm, poate între timp mai apare cineva. În sensul de a asigura un fel de permanenţă la catafalc. Ceea ce nu se realizează. Ne ridicăm, în sfârşit, mergem la sicriu, - unde eu mai venisem de câteva ori, să o privesc de aproape, în speranţa că aş putea dezlega cine ştie ce enigmă... dar cum?! - la a doua apropiere mi s-a năzărit că percep o tresărire - nu era decât lumina căzând din spate, aruncând umbre derutante pe chipul poetei -, şi m-a surprins faptul în sine că nu i se vedeau mâinile - un colţ alb tras până pe piept, iar iconiţa plasată mult mai jos - de ce să nu i se vadă mîinile, cele cu care a scris vreme de 6 decenii... mâinile pe care aş fi vrut neapărat să le privesc, să obţin o ultimă atingere...

O întrebăm pe tânără când şi unde va avea loc înmormântarea. Slujba mâine după ora 12, la biserica Boteanu, iar înmormântarea pe la 14-15, la Bellu Evanghelic, deci peste drum, unde probabil familia are loc de veci. Şi, pentru că suntem aşa de aproape de această fată cu deosebire frumoasă, o Floare-Albastră din poveste, de-o gingăşie şi sensibilitate aproape nefirească, îi spunem că o cunoaştem pe Constanţa încă din studenţie... Etc., etc, reluăm mai tot ce vorbisem între noi, oarecum ca spre a fi reţinute de fata-îngeriţă..., în vreo filă a memoriei... (Dar nu este acesta sensul Priveghiului de la căpătâiul celui decedat? Să spui despre el tot binele dintr-o viaţă, oarecum ca spre a i-o face să plutească, acea viaţă deja dusă, încă o dată, prin faţa ochilor?!)

Îi spun, la plecare, acestei fete-îngeriţe: Noi chiar am iubit-o pe Constanţa. Fata mă apucă spontan de braţ. Tremurăm împreună. Mă desprind, însă simţind că un lucru foarte important rămâne în sufletele noastre.

Ion Mircea, n. 1 sept. 1947, Sărmaș

Cu vremea și ochii tăi

Cu vremea si ochii tai vor ajunge
doua mari întunecate papadii.
Mai usor aluneci întru nemiscare
daca adormi cu fata catre cer
auzind
si golurile dintre lumi.
Dar ulmi cu pielita subtire
ca în ureche la miei
mestecenii de sticla gri
când se întinde-n somnul tau Etherul
si nu-l mai poti opri.
Cu vremea si ochii tai vor ajunge
doua mari întunecate papadii.

Borcanul cu dulceață

De amintirea ta mi s-au imbibat camasile
si poemul pe care-l scriu mi-arunca umbre pe maini si pe fata
cum pe corpul fierarului se rasfrang
flacarile in care tortureaza fierul.
Doar emiratele utopiei si pasari le-musca
evadand din flama unui aparat de sudura
sau oxigenul din lacrimile scafandrului
ciorchini imponderabili in spatele vizierei
ar mai putea sugera chipul uimitor
in care-mi apari - epifaniile tale
in noptile calde si limpezi celofan al mortii.

Amprenta

Ea mi-a fost totdeauna mult mai aproape decat palmele mele, decat amprentele.
Amprentele-mi lasa acest dig, acest plans impietrit al
fiintei afara, in materie, pe cand ea si-a lasat inlauntrul meu acest dig, acest
plans impietrit.
Ca un omor tainuit,
ea si-a lasat amprentele peste tot in mine insumi.
Ea este-n mine iar eu sunt imprejurul ei, afara,
peretii, gradina,
aura inconfundabila a orasului, coroanele de fotoni
ale caselor.
Eu sunt imprejurul ei,
afara, una din amprentele ei,
amprenta acestui dig, acestui plans impietrit in materie.

Mașina de măcinat cafea

ntr-o alta dimineata eram singur si ascultam
glasul confuz al masinii de macinat cafea.
Ma imbaiam
intr-o mireasma vie (de mulatra iesind din mare-n vazduh)
apasand cu podul palmei capacul transparent
al masinii de macinat cafea si simtind cum ma fura
trepidatia-i usoara.
Curand
zgomotul initial avea sa se stinga.
Sa se stinga
in altceva decat linistea.
Caci am inceput
parca din senin sa aud o impletitura
de voci intraductibile un uruit
persistent de lanturi un bici taind tufisurile si dupa foarte putine secunde
o rumoare crescanda precum a faimoaselor ploi cu broaste
antice monede sau nisipuri rosii.
Apoi deodata distinct un numar de impuscaturi -