27 septembrie: Grigore Hagiu, n. 27 sept. 1933 - d. 1 februarie, 1985

               

 

Dintr-o familie de ţărani, s-a născut la Tg. Bujor, lângă Galaţi, a făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Bucureşti, s-a înscris la Institutul de Cinematografie;  eliminat după un an, devine student la Filologia bucureşreană, secţia germană. Va fi redactor la Drum nou-Galaţi, apoi la Gazeta literară şi la Luceafărul. Debutase ca licean, în 1950, redebutat în 1952 la Tânărul scriitor; debutul în volum, 1962, cu Autoportret în august, versuri plătind tribut poeziei aliniate a acelor vremi. Se va detaşa în Sfera gânditoare, 1967, optând pentru o lirică de introspecţie, a somnului şi "visului din vis", dar şi cu referiri insolite la realitatea imediată.

În prima tinereţe a format un cuplu de zile mari cu poeta Vera Lungu, apoi s-a căsătorit cu poeta ardeleancă Ana Mureşan, cu ascendenţe memorandiste (care, şocată, a părăsit ţara la câteva săptămâni după dispariţia poetului). Considerat ca făcând parte din generaţia şaizecistă, a resurecţiei poetice, colegii săi de drum i-au apreciat nu doar talentul (mi-l aminesc pe Ilie Constantin enumerându-l printre marile speranţe ale poeziei tinere din acel moment), ci şi delicateţea, spiritul lipsit de agresivitate, generozitatea, înţelepciunea, tactul  şi umorul. A frecventat intens boema literară a vremii, în nesfârşite reprize dionisiace, cu Velea, Pucă, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Mircea Micu, Virgil Mazilescu; încă de la debut a format un grup elitist împreună cu Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Breban şi Matei Călinescu, acesta prefaţîndu-i şi primul volum. Antologii din poezia acestui "boier al literelor româneşti", cum îl numeşte Petre Stoica, tot aşa cum s-a ocupat de editarea poemelor sale, în ultimii săi ani de viaţă, celălalt poet suprevieţuitor al grupului, Cezar Baltag, cu care la început a împărţit un demisol pe str. pictor Stahi. A iubit artele frumoase (sora lui, pictoriţa Gina Popa i-a ilustrat câteva volume) şi a scris despre spectacole de teatru, despre vernisaje, ateliere de artă, muzee din Bucureşti, deţinător al unei rubrici de specialitate, texte reunite apoi în volumul Bucureştiul artistic, 1984.

Poetul a murit într-o noapte din cumplita iarnă 1985, încercând să se încălzească la aragaz... Gazele s-au oprit, au pornit din nou, după ce poetul adormise, asfixiindu-l, altfel o cruce de bărbat...

O şcoală gimnazială din Tg. Bujor îi poartă numele, un festival de poezie la Galaţi şi în târgul natal îi omagiază poezia.

 

Opera literară: Autoportret în august, prefaţă de Matei Călinescu,  1962; Continentele ascunse, 1965; De dragoste de ţară, 1967; Sfera gânditoare, 1967; Poezii, 1968; Spaţiile somnului, 1969; Nobleţe de stirpe,1969; Nostalgica triadă, 1970; Cântece de stemă,  1971; Poezii, 1973; Miazănoaptea miresmelor, 1973; Zenit de anotimpuri,  1974;  Sărbătorile anului, 1975; Descântece de gravitaţie, 1977; Sonete, 1978; Fantastica pădure, 1980; Alte sonete, 1983; Desemne pe sticlă, cu ilustraţii de Gina Hagiu, 1983; Bucureştiul artistic, 1984; Zilele, vârstele, anii. Mărturii despre mine însumi, prefaţă de Cezar Baltag, 1985; Poeme, prefaţă de Fănuş Neagu, 1986; Cristal de primăvară, prefaţă de Gina Hagiu, Galaţi, 1991; Liniştea versului, prefaţă de Cezar Baltag, 1997.

 

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Hagiu

 http://petrestoicaremembernecesar.blogspot.ro/2011/05/grigore-hagiu.html

 http://www.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=1123

 http://www.bvau.ro/manifestari/2010/0200/grigore_hagiu.pdf

 http://www.crispedia.ro/Grigore_Hagiu

 

 

Poezia zilei, Grigore Hagiu

Sămânţă de stele

Din nou să punem ordine în gânduri,
să mai gândim odată ce-am gândit
cu un cuvânt mai lin şi-ncetinit,
dând loc priveliştii de printre rânduri.

Din tot ce inima mi-a dovedit
un ram, un spic să scot la vârf de cânturi,
mormane de păduri şi de pământuri
înalte-n urma mea am cheltuit.

Să fie limpede acum foşnirea,
să fi înduplecat încremenirea
cu-o patimă, cu-o linişte, c-un dor ?

Pe sus cocoarele urmându-şi firea
şi-n ceruri largi vâslind nemărginirea
îmi par şi azi sămânţa stelelor !

 

Portret uitat 

în nemişcare

vag îngîndurată

numai poteca pe care stai

alunecă departe

şi te trezeşti în bătaia de raze

cum te-ai izbi deodată

de marmora afroditei

frumoasa cea fără de braţe

sînt împăcate

subţirimile toate

cuvântul şi gândul

oasele tale încap

în două trestii de lac

pe care le scutură vîntul. 

 

Alţi scriitori:

Crina Bocşan Decusară, n. 1941

Ion Biberi, m. 1990

Gellu Naum, m. 2001

Iustin Panţa, m. 2001 

O fotografie de istorie literară...

De la stanga la dreapta: Emilia Dobrin, Ion Caramitru, Sidonia Manolache, Mircea Albulescu, Maria Rotaru, Irina Petrescu, Iurie Darie, Ion Dichiseanu, Ioana Bulca, Vladimir Gaitan (1969). Sursa foto FB Vintage Channel, 

 

Lazo versus Lazu 

27 sept. 2023. Lazo versus Lazu 

Toți cititorii acestor rânduri vor fi șocați - și pe bună dreptate. Este vorba de numele nostru de familie, o problemă rămasă de neatins chiar de mine însumi, vreme de opt decenii. Pe scurt. Ne-am refugiat în martie 1944, cu  Ordin de evacuare, pe baza unor liste nominale pe care Ion Antonescu i le-a cerut maiorului de stat major Musiu.  Nu insist. Erau niște ordine nominale, câteva zeci de familii  din fiecare comună, din toate județele Basarabiei. Se considera că te muți dintr-o provincie a țării în alta, mai ferită de riscurile războiului în desfășurare. Plecai cu trenul sau cu căruța și luai cu tine doar strictul necesar. De fapt luai cât puteai duce. Și uneori mai lăsai din ceea ce luaseși, căci obiectivul principal erau copiii, bătrânii. Mama a venit cu trenul, cu noi cei trei copii și cu un bagaj redus la minim. Tata a ajuns la destinație după vreo lună, cu căruța cu caii, aducând ce s-a putut lua: covoare, tablouri de familie, câteva mobile și în rest saci cu grâu, cât s-a putut de mulți, pentru că mâncarea, mai ales în acele condiții, trecea înaintea tuturor.... În declarația către țară a lui  Antonescu se spunea clar: sunt de-ai noștri, să nu-i discriminăm, se vor descurca singuri prin forța brațelor proprii.

Acum mă abat cumva de la subiect, doar aparent, căci musai să spun câteva lucruri despre Serghei Lazo, eroul național al Uniunii Sovietice. Tot Lazo și el, din satul Piatra, vecin cu Orheiul și Țigăneștii tatălui meu. Strămutați lângă Slatina - Olt, părinții mei au decis chiar cu acea ocazie să-l schimbe pe Lazo în Lazu, să fie nu nume strict românesc, de care să nu se împiedice nimeni. Noi, copiii, care atunci aveam 6 ani, 4 ani și doi ani, nu trebuia să știm asta. Acum mă gândesc că tata va fi aranjat la primărie, unde toți îi erau amici la toartă, să termine cu Lazo și gata. N-am bănuit nimic-nimicuța. Sigur, mi se părea ciudat faptul în sine că nu aveam actele originale; că tata repetase, în câteva ocazii, că la refugiu a rupt toate actele familiei. De ce să le fi distrus? În primul rând, pentru că a înțeles că nu ne vom mai întoarce niciodată în Cioburciul natal; că averile, casele, pogoanele și toată strânsura unei familii ca a noastră, dintre fruntașele comunei nu vor mai însemna nimic. Dacă nu cumva vor deveni explozive în următorii ani. Căci armatele sovietice ajunseseră la Nicolaev, 20 km de Nistru și păreau de neoprit... Aduceau bolșevismul, lichidarea proprietății individuale. Etc.  De amintit faptul în sine că pe actele noastre de naștere era menționat: ”Înregistrare reconstituită”. Ciudat mi s-a părut faptul că profesorul meu de istorie de la liceu, Nicolae Popescu-Optași (o somitate în materie, discipolul lui Iorga) a făcut un drum până la cooperativa din comuna Cireașov, unde a cumpărat de formă 1 kg de cuie, dar s-a întreținut temeinic cu tata. Probabil cu acea ocazie, măcar pentru Domnul Profesor, chestiunea numelui nostru de familie, deci și a rudeniei cu Serghei Lazo a fost tranșată. Ceea ce pentru mine a rămas un secret de nepătruns până acum câteva săptămâni. Bănuiam ceva și bănuiala s-a potențat. Deci Lazo sau Lazu? Pe cine să întrebi, unde să te informezi? Secretul cel mare și cel care ne menținuse familia sudată era chiar acesta. 

Mă întorc la cazul Lazo Serghei.  Erou național al Uniunii sovietice, dar pe de altă parte împins cu bună știință în uitare. Fusese țarul, fusese Lenin, acum era Stalin și un gol istoric în jurul lui.  Despre moartea lui S.Lazo și a locotenenților săi se livrează diverse texte, la granița cu legenda; că ar fi fost arși de japonezi, în cuptorul unei locomotive, varianta oficială – dușmanul ne-a lichidat eroul; ca să se uite faptul că  armatele bolșevice, care cuceriseră toată Siberia și înaintau spre Vladivostoc ar fi atacat și nimicit armata acelei republici orientale, condusă de însuși S. Lazo. Sovietici au avut mare grijă să ajusteze mereu istoria măreței țări a sovietelor, varianta oficială fiind la vedere iar variantele de teren fiind împinse la coșul de gunoi al isoriei. Păi cum?  Serghei cel mai mare dintre cei trei frați Lazo, fiii unui mare boier din Orhei, căsătorit cu o elvețiancă. Serghei cunoscător a 5 limbi de circulație europeană, citea literatură în engleză, în franceză, italiană, spaniolă, germană. La 23 de ani conducea o cincime din măreața Rusie!  Cu un termen generic, un ins genialoid. Prieten cu Serghei Esenin, așa cum mama lui fusese în anturajul lui Pușkin. 

Nu se face nimic, la nivelul Rusiei postbolșevice, pentru a i se recunoaște lui Lazo meritele istorice și a fi trecut în panteonul țării. 

Mă întorc la tatăl meu Grigore Lazu, care din postura lui de gestionar la cooperativa sătească, a făcut dovada unor calități intelectuale și morale salutare. La alte cooperative, gestionarii se schimbau de la o lună la alta, de la an la an. Tata a ieșit la pensie din meserie, fără o singură sincopă !

Îmi spunea, spre sfârșit: Poți să crezi că eu, un refugiat, sunt cel mai bătrân bărbat din toată comuna?!

Merg pe ideea că tata a hotărât renunțarea la Lazo, în chiar momentul plecării din Cioburciu.  Noi copiii nu am știut nimic și nimeni dintre rude nu l-a deconspirat pe Grigore. S-a considerat că e soluția salvatoare.  Acum, eu mă uit prin fotografiile de familie, multe de dinainte de 1944, cu surorile mai mari ale tatei și văd că între ele surorile tatei își trimiteau ilustrate iscălindu-se în clar Lazo, tot Lazo și adresa surorii, fratelui. Dar cel mai citeț este textul preotului P. Belous, care caligrafiază ca pentru înrămat numele sorei lui tata, Lidia Lazo. Nu e o biată făcătură, ci e de pus în ramă! . Iar celelalte două surori se numeau. Milea și Domnica. Ar trebui să reproduc fotografia Domnicăi, din  20 VI 1928, ca să vă minunați ce mătușă modernă aveam (cu 12 ani înainte de a mă naște:) 

 Va urma