29 septembrie: Ernest Verzea, n. 5 oct. 1917 -  d. 29 sept. 2003  
 

Fiu al unui subdirector de minister, s-a născut la Bucureşti, a început liceul în Capitală, l-a continuat la Călăraşi, întrerupându-se pentru a deveni ucenic la Griviţa, apoi mic funcţionar tot acolo. Urmează studii de arte plastice, în atelierul lui Jean Al. Steriadi. Va deveni redactor la revista Vieaţa a lui Liviu Rebreanu, 1941-1944. Frecventează cenaclul Sburătorul, dar şi cursurile de perfecţionare în franceză de la Institutul Francez. La recrutare, a fost selectat pentru a lucra la editarea unui studiu coordonat de N. Iorga.  În 1944, publicând un poem defetist, prezentat ca traducere din Li-Tai-Pe, a fost trimis în lagărul de la Tg. Jiu. Între 1945-1948 este şef de cabinet la Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, apoi şef de cabinet al lui Ştefan Voitec. Concomitent, urmează Literele şi Filosofia, absolvite în 1948, iar în 1950 devine licenţiat şi în Drept. În 1950, este exclus din PMR, cu alţi 15 scriitori, învinuiţi de a nu fi lăudat corespunzător realizările noului regim. Vizitat de un unchi fost deputat PNŢ, este arestat împreună cu soţia, deţinut între 1950 şi 1955. (Nu excludem ipoteza că în acest mod josnic, Şt. Voitec s-a debarasat de un colaborator inflexibil.). Eliberat, va lucra vreme de 12 ani ca paznic în parcul Herăstrău. Oricum, revine în lumea publicisticii abia în 1968. Între timp îşi desăvârşise cunoştinţele de pictură murală medievală la Patriarhia Română. Din 1968 până la pensionarea în 1977 a fost redactor la revista Forum.

A debutat încă în anii de dinainte de război, publicând cronici literare, teatrale, cinematografice şi de artă plastică, reportaje, interviuri, anchete. Cele trei plachete de versuri apărute înainte de război, în tiraje confidenţiale, n-au stârnit ecoul meritat. Ca de altfel şi cărţile editate după cele două decenii de interdicţie. A scris totuşi o poezie  elevată, de talent, intimistă, clară, sobră, calmă, neostentativă în vreun fel, "pură, palidă, în vârful picioarelor", după verdictul lui Geo Dumitrescu (care ştia el ce ştia...). 

S-a întâmplat să-i fiu lector la volumul Itinerarii oxidate, editat la Vinea în 1999, cu o prefaţă de Emil Manu, un portret de N. Hilohi şi un desen de Vasile Dobrian.  Am moderat lansarea volumului, în prezenţa autorului octogenar şi a câtorva supravieţuitori ai ceauşismului, la Rotonda Muzeului Literaturii Române, în pragul anului 2000. Un om de o modestie, urbanitate, delicateţe şi cumsecădenie prea rar întâlnite la actanţii vieţii noastre literare. Însă precizez imediat: o delicateţe a demnităţii, a unei înalte păreri despre menirea Artei şi despre rostul artistului în societate, cu respingerea oricăror compromisuri şi malversaţii. S-ar explica astfel de ce nu s-a străduit să-şi facă un loc în faţă, în lumea literară şi artistică a vremii (precum colegul de generaţie Geo Dumitrescu, comentat şi el la Scriitorul zilei...), dar şi de ce a făcut lagărul de la Tg. Jiu şi apoi 5 ani de puşcărie atroce, dejisto-stalinistă. Incompatibilitatea cu structurile dictatoriale.

 

Opera literară: Îngeri de lut,  1933; Fugarnice, 1935; Uzina umbrelor tangente. Cântece mecanice, 1937; Alter ego!, 1942; Grădina cu portocali din norul 43, cu un portret de Eugen Drăguţescu, 1943; Portative pe sol, în văzduh şi pe ape, cu un portret de Silvan, 1944; Experienţe, 1949; Sub suliţele stelelor,  1950; Litoral sintetic, cu cromaje, coperta şi 14 grafointuitive ale autorului, 1968; Pasărea inimii, cu ilustraţii de Vasile Dobrian,  1979; 10 poeme,  1979; Combustii, cu un portret şi desene de Alexandru Ţipoia, 1980; Crepuscularia, prefaţă de Gh. Bulgăr, cu un portret de George Tomaziu, 1992; Itinerarii oxidate, prefaţă de Emil Manu,  1999; Îmblânzitorul muşcătoarelor nelinişti, prefaţă de Valeriu Râpeanu, postfaţă de George Anca, cu un portret de Dragoş Morărescu,2002. Antologii: Creaţia în artă văzută de Tudor Arghezi, E. Lovinescu, Lucian Blaga...,  1994.

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ernest_Verzea

 http://agonia.ro/index.php/author/0035677/index.html

 

 

Poezia zilei, Ernest Verzea

Mirajul sfertului de pâine

Ce-o fi cu sfertul meu de pâine azi?

Împrăştie o boare delicată:

o trag în piept, şi parcă mă îmbată

ca freamătul pădurilor de brazi…

Mă uit atent şi nu-mi vine să cred

cât e de mic! Dar ce nu-mi aminteşte!

piftii, sarmale, saramuri de peşte,

şi mă calific: un vulgar biped.

Pe dinafară, coaja ruginie

mă ispiteşte s-o ciupesc neîntrerupt…

ori, să-l înghit având, dedesubt,

pufos şi proaspăt miezul mă îmbie.

Ce praznice o să trântesc cu el!

şi aprioric jubilez în gând

că mă vor delecta, în fine, rând pe rând:

cârnaţi, salate, sau costiţe de purcel!

Acum, mă simt aproape fericit -

şi cum îi sorb aroma încă-odată,

îmi pare că miroase… a ciocolată!

deci, voi avea şi-un “dulce” la sfârşit.

Dar, într-o clipă, insolitul vis gingaş

s-a risipit: vii, aburii de pe culoar

vestesc hârdăul care ne aduce iar,

aceeaşi porţie de… H2O cu arpacaş!

 

Copacii din văzduh

Pe orizontul noptatic jefuit,

Copacii de cristal, aerieni,

Neîncetat agită, pianizate frământări:

În paradisul oscilant al ramurilor

Vibrează lung super-melancolii autumnale…

Sub stele însă,

Mai departe de marile uzine siderale,

Sticlesc înfiorate linişti, elegii.

Atunci,

Întruchipare rece,

Ochiul mi-l desfac din lut

Şi vibratil îl urc pe cer, în grădina lui cu portocali

Din norul 43

În vreme ce ascult

Cum şueră adânc Necunoscutul, în glasuri tremurânde!

(din Itinerarii oxidate, Vinea, 1999)

 

 

Alţi scriitori:

Iorgu Iordan, n. 11 octombrie 1888 -d. 20 septembrie 1986

Virgil Ierunca, n. 16 august 1920 - d. 28 septembrie 2006. 

Iată cum arată astăzi floarea adusă nouă acum o lună de

 minunatul nepot Giovanni Bardotti. Ieri a înflorit ultimul

 boboc... Sărbătoare deplină !!

Scurt final la textul meu Lazo versus Lazu

Kiru Vanea Lazo , fără vorbă multă, s-a lăsat ”răpus de-al său talent”. Cap de machedon superdotat, inimă largă, s-a desfășurat plenar. Toamna, după ce noul vin se limpezea, podgoreanul angaja vreo zece căruțe, cumpăra vinurile localnicilor, la preț minim, pleca cu convoiul  tocmai la Odessa, - prin Chișinău-Tighina-Cetatea Albă, livra vinul celor mai mari restaurante din  Odessa, plătea căruțașilor drumul dus-întors, după care cu bani buni la teșcherea, își făcea plăcerile, vreo lună, două, în cea mai mare stațiune a Rusiei. După care, cumințit, revenea la Țigănești, unde îl așteptau toate treburile...Avea trei vii,  tot una și una, învecinate cu ale boierilor Russo, Ghica Etc. și nu voia să rămână de căruță. Un boier vecin avea 400 kmp de livadă cu nuci. Plătea oameni la cules, umplea un ditamai trenul și trimitea recolta la Paris! Între timp, fetele lui Kiru Vanea crescuseră, erau înalte și bine făcute, semănând mamei lor, pe când Lazo era un mărunțel vânos și bărbos, cum îl arată fotografiile. Până să-și dea seama, toate cele patru fete au pornit în lume, pe cont propriu; una s-a călugărit, i-am aflat mormântul la Văratic, nu departe de al Veronicăi Micle; alta s-a măritat cu un ofițer Pienescu și a ajuns prin C-Lung Muscel, Dona s-a angajat guvernantă la o casă boierească. Și tot așa, iar Kiru Vanea s-a treziit cu casa goală; căci și Grișa a plecat de-acasă la doar 14 ani și s-a anhajat ca ucenic la diverși patroni din Chișinău, învățând meserii pe-alese, Fratele lui Vanea s--a făcut mecanic de locomotivă și deservea linia forestieră din extremul nord al Bucovinei, Falcău- Rădăuți Prut.. Când să plece la armată, Grigore a făcut un drum la Țigănești, să-și completeze actele. Am în minte o secvență ca de film, nu știu cum de s-a conservat sub această formă: îl văd pe kiru Vanea lungit pe jos, cu brațele întinse spre Grigore, încercând să-i atingă mâinile, să i le mângâie, și repetând aceste cuvinte la granița cu halucinația: ”Nu te mai vede tata.... Nu te mai vede...” Ddatorită acestei secvențe de mare pregnanță, pot să afirm că l-am cunoscut pe bunicul dinspre tată. Și întra-devăr, când Grigore a ajuns la Țigănești, kiru Vanea fusese îngropat...

Abandonat de mulțimea copiilor, băieți și fete, bătrânul alcoolic lichidase tot-tot, lichidase casa, averea, viile.  O adevărată catastrofă - și totodată un sever avertisment general-uman: beția nu are întoarcere, nici leac. 

                      Dona, 26 VI. 1928, deci la vârsta de 23 ani... Dragele moșului, nu-i așa că Dona vă dă lecții de modernitate? (Eu ce să mai zic, dacă mai aveam 12 ani până să mă nasc?!)