joi, 21 mai 2015

Scriitorul zilei: Tudor Vianu, n. 27 dec. 1897 - d. 21 mai 1964


 
Dintr-o familie de evrei autohtonizaţi şi creştinaţi (bunicul luptase pe front, fusese decorat, tatăl era medic primar la Giurgiu), Tudor Vianu  învaţă la Giurgiu şi apoi la facultatea de Drept şi Filosofie din Bucureşti, perfecţionându-se la Tubingen, unde face un doctorat cu tema Schiller, 1923. În mare prietenie şi corespondenţă cu colegul din liceul gurgiuvean, matematicianul Dan Barbilian, cel ce va deveni poetul Ion Barbu, deocamdată aflat, tot pentru desăvârşirea studiilor în Germania, însă la Gottingen. Tudor Vianu revine la Bucureşti unde va face carieră în estetică şi literatură universală şi comparată. Fără să-şi aroge dreptul de a unge poeţi şi artişti, deci nefăcând critică de întîmpinare, şi-a concentrat atenţia pe valorile deja afirmate, contribuind la corecta lor plasare pe scara permanenţelor, în subsidiar acreditând ideea că literatura română poate părea provincială doar în absenţa comparaţiei cu reuşitele din alte literaturi. În 1925, Dualismul artei şi Fragmente moderne, în 1930 Poezia lui Eminescu, insistând pe  formaţia germană şi pe influenţa lui Schopenhauer; în 1931 Arta şi Frumosul, în 1932, Arta actorului, în 1933 Influenţa lui Hegel, în 1934 Tratatul de Estetică, în două volume. Istoria esteticii de la Kant până astăzit în literatura română , în 1936, alte câteva studii, până la cartea de căpătâi, din 1941: Arta prozatorilor români şi în 1942 Introducere în teoria valorilor.
Dar deja pentru Tudor Vianu începuseră anii de nesiguranţă; indicat de legionari ca evreu ce nu poate educa tineretul român, este eliminat din Universitate. După război, este trimis ambasador în Jugoslavia, 1945-1947, dar la revenire deja era identificat ca promotor al idealismului burghez, neconform cu marxismul; eliminat de la Universitate, de la Academie, rămâne simplu cercetător la Institut. Reprimit la Academie abia în 1955, când preia şi catedra de literatură universală. Urmează un deceniu al împlinirii profesionale, scriind despre Cervantes, Shakespeare, Camoes, Voltaire, Goethe, Dostoievski, Stendhal, Odobescu. Dar survine un atac cardiac şi Vianu dispare la numai 56 de ani, lăsând un mare gol în estetica românească, dar şi lucrări fundamentale; dar şi câţiva continuatori destoinici. Studiile de literatură română, plecate la tipar în ziua atacului fatal, apărute în 1965, suferiseră drastice croşetări ale cenzurii. În mare parte acest neajuns a fost surmontat la ediţia din 2003, îngrijită de Vlad Alexandrescu, nepotul de fiică.
La Editura Vinea a existat un proiect de mare frumuseţe: un Album Tudor Vianu, cuprinzând cca 1500 fotografii de familie. Ar fi fost o premieră naţională în gen. Ne-am pierdut nopţile paginând, colaţionând texte şi imagini etc. Numai că, un accident la tipografie a distrus şpalturile şi lucrarea, atât de dorită de emulii maestrului, nu a mai apărut. I-am scos un volum de versuri, poemul Arcadia, inedit, căci  atacânt relele rânduieli ale orânduirii. Un lung poem, de frumoase resurse umaniste, turnate în impecabilă formă clasică. Ilustraţii de Tudor Jebeleanu.
În câteva rânduri, cu treburi redacţionale, am intrat în casa unde a locuit Vianu. Am reţinut: un hol mare, care funcţiona şi ca sală de primire, cu fotolii, măsuţă, banchetă; şi, în dreapta, camera de lucru a profesorului, izolată de restul camerelor şi zidită cu cărţi. Le-am privit fascinat, cu indicibil jind, cu admiraţie pentru cel ce le-a avut la îndemână. O fereastră mare, spre sud, spre lumină, spre pulsul tihnit al străzii Andrei Mureşan. Asta mi-a dat ideea de a propune, pentru ultima secţiune a Albumului Vianu, intitulată "Fereastra luminată", o pagină complet neagră, în care luminoasă era numai "fereastra susă", la care se zărea un om scriind. Practic un desen de Durer, însă în negativ, aşa încât fereastra luminată să strălucească în faptul nopţii: savantul se cufundase în lucru şi uitase numărul orelor...Un fel demn de a învinge Timpul.
Aflaţi mai mult:

Notă: Pe faţada imobilului din str. Andrei Mureşan nr. 33, colţ cu Piaţa Dorobaniţi, există o placă memorială cu basorelief în bronz înfăţişându-l pe Tudor Vianu. Pe placa de marmură stă scris: "In această casă a locuit filosoful şi omul de litere TUDOR VIANU, 1898-1964."  Iar la numai câteva străzi mai încolo, în acelaşi cartier, se află casa lui Mihail Ralea, prietenul de o viaţă al lui Vianu.  Care avea şi o casă de vacanţă la Zamora- Sinaia.

 

Ileana Vulpescu,  n. 21 mai 1932
   
De felul ei din judeţul Dolj, comuna Bratovoieşti, a terminat Filologie bucureşteană, 1953-1958 şi a devenit lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, contribuind ca  redactor al  alcătuirea Dicţionarelor limbii române, 1959-1975.
S-a remarcat şi ca prozatoare, dar abia cu Arta conversaţiei, 1980 a făcut vogă, un roman mereu reeditat şi care şi-a cucerit un public cititor fidel. De altfel romanul a fost dramatizat şi jucat cu succes pe scene bucureştene.
Marian Popa analizează acest roman şi îi găseşte abia abilităţi de intrigă, în manieră feministă, iar nicidecum un stil al conversaţiei strălucitor, eroina principală, considerată alter-ego al autoarei, a divorţat de un scriitor inconsistent ca personalitate, însă cu aere de vedetă şi, crescându-şi fiica, angajează o legătură amoroasă cu un om căsătorit, cu care va avea un al doilea copil,  fără a se crampona de amant, oferindu-i libertatea socială.  N. Manolescu nu o înregistrează nici măcar la Autori de dicţionar. Se pare că pune la îndoială temeinicia unui succes la acest nivel. Celelalte cărţi ale Ilenei Vulpescu nu mai stârnesc interesul fanilor, trecând aproape neobservate.

Opera literară: Rămas-bun (roman),  1975; Arta conversației, 1980 ; 1992,1994 ;  1993; Sărută pământul acesta (roman),  1987; Rămas-bun casei părintești (roman),  1990; Carnetul din port-hart (roman), 1996; Candidații la fericire (proze), 2002; Arta compromisului (roman), 2002 ; 2007; De-amor, de-amar, de inimă albastră, 2005; "Viață, viață, legată cu ață" (roman),  2007; "Pe apa sâmbetei" (roman),  2009; "Nota informativa batuta la masina" (roman),  2011;
    Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_Vulpescu
     http://www.jurnalul.ro/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/ileana-vulpescu-eu-consider-ca-omenirea-e-condusa-de-o-ipocrizie-fara-margini-si-fara-leac-577326.htm



    Poezia zilei, Tudor Arghezi, n. 1880

    Psalmul de taină



    O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
    Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii,
    Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
    Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
    Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
    Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
    Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.
    Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
    Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
    Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
    Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

    Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
    De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
    Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
    Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
    Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
    Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
    Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
    Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

    Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
    Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare.
    Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte
    Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
    Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
    Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

    Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
    Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
    Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura
    Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
    Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
    Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.



    Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006
     
    10 august, continuare: De la Curtea Veche dau pe la MLR şi apoi ajung la Viața Rom., unde în hol mă aştepta Got. Nu are chei, au venit Prelipceanu şi Cîrstea, au luat cheile de la toate birourile. A dat unele exemplare colaboratorilor, vrea să le dea celorlalţi din Bucureşti; şi să facă lista cu plăţile, cerută de dna Bibere. Luni a venit Andru, i-a cerut un număr de revistă, nu i-a dat. pe motiv strict formal că nu mai e redactor!, acela a plecat inflamat. Pe bună dreptate, cred. Am văzut numărul? L-am văzut la chioşc. Şi ajung să-i reproşez că l-a tăiat cu mîna lui pe Andru de la caseta tehnică, dar pe mine nu m-a trecut la redactori, deşi sunt angajat cu carte de muncă şi aş avea cîştig de cauză oriunde aş merge. Că aşa i s-a spus de Şarambei. Crezi că bine cade unei reviste ca VR să apară cu doar doi redactori?, îl chestionez. Cînd a avut decenii la rând 10-12 redactori, cînd toate revistele au 8-10 redactori? Ce va crede lumea? Că VR publică toate manuscrisele primite, cu braţul... Dar pe mine m-ai întrebat? Mie mi-ai spus că nu ţi s-a dat voie să mă pui la casetă? Nu, adevărat, n-a făcut-o. Îşi cere iertare. Dle Got, nu aici stă faima mea, eu am la activ 20 de cărți, și nu de poezie, ci romane – și am definitivate, gata de scos încă 6 cărţi... Dar nu e corect ce ai făcut, nici colegial. Iar în cealaltă privinţă, bucură-te că ni se va mări pensia cu o jumătate; am calculat, dacă banii alocaţi nouă s-ar distribui la masa de 4-5 milioane de pensionari, nu le-ar reveni decît 400 de lei. E vorba de un principiu, zice. Eu: Nu este permis să invocăm principiile atunci cînd faptele în sine deservesc acele principii. Le compromitem şi nu e permis.
    În fine, după amiază plouă, se mai răcoreşte un pic. Got şi M. Cîrstea nu dau nici un semn.
    Va urma


    Revelația unei capodopere cinematografice: Sezonul pescărușilor, regia Nicolae Oprițescu, scenariul Constantin Munteanu
    Aseară, la sala mică a Cinematografului Studio, a avut loc proiecția filmului Sezonul pescărușilor, terminat în 1984 și neintrat pe ecranele românești prin interdicția cenzurii comuniste. Un film care a luat marele premiul al cinematografiei în 1990, deci un premiu prin compensație și de consolare, imediat după Decembrie, însă din motive de vremuri tulburi filmul nu a rulat pe ecrane, iar programarea lui la televiziune a trecut mai degrabă neobservată, din aceleași motive. Îți spui, cu obidă: Ca la noi la nimeni!
    La o privire atentă, deși în condițiile oarecum de laborator ale micii săli de la subsol, filmul se dovedește o revelație a cinematografiei noastre din anii 80 și din toate timpurile, de fapt. Un scenariu de mare sobrietate, nicidecum conjunctural ori și mai rău: pe linie, oportunist; un film care nu face niciun rabat de la adevărul social și uman; o regie la sânge, profesionistă și totodată inspirată, de mare aplomb artistic; o galerie de actori ce s-au întrecut pe sine, câțiva dintre aceștia dând, o spunem fără ezitare, rolul vieții lor: Dan Condurache, Carmen Galin, Ana Ciontea, Gina Patrichi, Dorel Vișan. Va fi greu să ne convingă cineva de contrariu, cu filmul în față!
    Combinatul petrochimic, asemenea unui zeu discreționar, rău, neîndurător, o continuă amenințare; atmosfera dinaintea unei explozii cu greu ținută sub control (expresia reluată obsedant: ”Lăsați cutiile de chibrituri la poartă!”, este grăitoare în sine), oameni sub vremi, cum altfel? Însă niște condiții la limită, când caracterele se înfruntă decisiv, iar apele se despart de usact. Un cercetător de neobișnuite resurse intelectuale-creative, sclipitor încă din studenție (Dan Condurache), pentru a-și continua în bune condiții studiile, asigurându-și totodată o viață la nivelul său, însă de fapt nu mare lucru, ci doar strictul necesar în împrejurări specifice: șefia unui laborator, o locuință la bloc, un concediu, o bursă de studii în străinătate, îi permite inginerului șef (Dorel Vișan) utilizarea datelor lui de cercetare pentru susținerea unui doctorat (care să-i consolideze poziția în Combinat). Munca de laborator este împinsă la limită, colaboratoarea directă i s-a devotat pe deplin lui Sandu Popescu, renunțând la propria ascensiune în ierarhie; însă cea care descoperă malversațiunea este referenta științifică a lucrării de doctorat, canferențiara universitară Botez, fosta colegă de facultate și fosta iubită pe atunci, părăsită de Sandu Popescu din motive de carierism atroce. Ecuațiile lui Popescu, cele care îl făcuseră remarcabil în studenție, trădate de acesta, îl trădează la rândul lor. Devotamentul (orb) al colaboratoarei din laborator, deci din proximitate (Ana Ciontea)  se dovedește perdant, ci numai devotamentul pentru adevărul științific al conferențiarei universitare, veghind de la distanță (Carmen Galin, care se procopsește cu o afazie severă, de unde exclamația medicului curant: Un conferențiar mut!), perdantă în plan sentimental, se dovedește salutar. O altă valoare umană de bază intră în acțiune, în momente decisive: prietenia lui Marcel Iureș (prezent și el în sală, la moment festiv), cel care am putea presupune că reprezintă alternativa necoruptă a lui Sandu Popescu: om cu familie grea, asaltat de nevoi și obligații, însă fără rabat la morală, cel care îl îmboldește pe Sandu să publice formulele cheie ale doctoratului rămas în suspensie; cel care se solidarizează cu Sandu Popescu în momentul crucial al ”demascării”, perfid regizată de inginerul șef. Așa-i, omul este sub vremi, însă nu tot omul și nu totdeauna, din fericire! Acesta este mesajul filmului. Iar în fapt, o desfășurare filmică la cea mai înaltă cotă artistică, nelipsită de accente ale marii tragedii antice, nici de elegia unor viați pierdute, în acompaniamentul valurilor, pe litoral, dincolo de sezonul turistic, în iarna pescărușilor, a celor asupra cărora blestemul trădării planează precum un duh malefic, nemilos, ultimativ.
    Chipuri de subtilă expresivitate, voci limpezi, actori care nu doar interpreteză strălucit, ci și trăiesc momente fără întoarcere; scene tăiate ca în piatră, o muzică răscolitoare, în contrapartidă cu neodihna anistorică a Mării. 
    La final, Nicolae Oprițescu a ținut să facă unele precizări: Acest film i-a schimbat viața. Interzis pe ecrane, regizorul a intrat în conflict ireconciliabil cu factorii decizionali din cultură, a fost nevoit să se expatrieze, cu familia, în 1988; în Franța a predat pentru studenți arta filului. De fapt fusese asistent de film și la IATC, înlăturat în mod samavolnic. A știut de la început în ce faptă temerară se angajează și că din asta o să i se tragă. Unii consideră lucrurile simplu. e vorba de un film anticomunist. (Și bag de seamă că Oprițescu nu vrea să ia în discuție chiar acuzația cea mai gravă ce i-a fost adusă, desigur nu la masa tratativelor, ci pe terțe căi: că filmul lui este o aluzie transparentă la doctoratul fraudulos al Elenei Ceaușescu, nu întâmplător tot cu o temă din chimia industrială!) Consideră că a făcut un film patriotic și umanist, despre valorile morale dintotdeauna. Le este și astăzi îndatorat celor din echipa de producție, cu deosebire actorilor, care nu l-au trădat la nivel artistic, nici nu l-au turnat la securitate. De la o scenă la alta le explica intențiile artistice, mesajul, miza - și totuși i-au rămas solidari, nu l-au trădat. Au fost vizionările de etapă, când a prezentat duble convenabile; apoi au fost vizionările cu filmul  definitivat. A survenit interdicția, care în fond nu a fost o surpriză pentru regizor. Și ani de tratative cu tartorii culturii, cu Ion Traian Ștefănescu, cu Dulea și Dumitru Matală, de încercări de corupere, de intimidare, de desolidarizare între scenarist și regizor. Manevrele nu au reușit, cei doi au rămas solidari până la capăt, suportând fără crâcnire, dar neclintiți, consecințele. Nicolae Oprițescu, mărturisește: l-am distribuit în rolul secretarului de partid al Combinatului pe marele actor George Constantin (s-a achitat impecabil de partitura ce-i revenea), care și în viața civilă, era secretar de partid la teatrul Nottara; pentru mine acest fapt a conferit un plus de autenticitate poveștii din film, oricât de ciudat ar suna asta; spre finalul mărturisirilor sale, regizorul, pe care l-am cunoscut ca om răzbătător, perseverent, ni se prezintă ca om cu viața ruptă în două, datorită acestui film, însă pe de altă parte mulțumit în adâncul său de faptul în sine că filmul i-a dat prilejul să se exprime plenar ca regizor; așa că acest om ajuns la vîrsta senectuții: 68 de ani, dintre care jumătate petrecuți în Franța, un regizor cu profil artistic bine precizat, pe cât de abrupt în liniile sale destinale, se contaminează de tonul elegiac și fără întoarcere al filmului său. Nu este și asta tot o formă de implicare? Scenaristul Constantin Munteanu completează: Iar în anul următor, cu filmul meu Urgența, care se afla în discuții la Casa de filme, mi s-a spus direct: îi dăm drumul în producție, cu o condiție: să renunți la regizorul Nicolae Oprițescu, dovedit ca dușman al regimului nostru. Spre onoarea lui, scriitorul Constantin Munteanu a respins fără echivoc această tranzacție ticăloasă. Filmul fusese văzut, în avanpremieră, la Buftea de diferiți intelectuali, printre care Al. Paleologu, Stere Gulea etc; eu însumi am luat parte la proiecție, invitat de Oprițescu, cu care lucram din greu la scenariul Rămășagul; la o a doua proiecție, care miza pe solidarizarea unor intelectuali din țară, accesul a fost interzis celor care nu luaseră parte efectiv la filmări. (Un glas din sală ar fi putut adăuga: și mie însumi, după târguieli de ani și ani cu scenariul meu Rămășagul, care între timp apăruse ca roman la ed. Cartea românească - deci trecuse de cenzură, dar asta nu a fost un argument -, același Dumitru Matală mi-a făcut aceeași propunere ticăloasă: filmul dtale poate intra în producție cu condiția să renunți la regizorul N. O. Nici eu nu am acceptat trădarea.)
    PS. La final, făcându-le poze actanților, care se mai relaxaseră, îl întreb pe C. Munteanu: Îl cunoașteți, la Piatra Neamă, pe Nicolae Ciobanu? Aah! Cum să nu! E Culai! Da, zic, dânsul mi-a trimis invitația, ca să vezi...

    Ion Lazu


    Fotografii ...după Sezonul pescărușilor...


    Constantin Munteanu, Ana Ciontea, Nicolae Oprițescu, Marcel Iureș și Lidia Lazu

    Lidia Lazu către Niki Oprițescu: Îți amintești că-mi spuneai ”Secretara de platou”, pentru că vă aduceam gustări, în timpul discuțiilor voastre despre scenariul Rămășagul?

    C. Munteanu, un scenarist de zile mari, Ana Ciontea, devotament pentru Artă, N. Oprițescu într-un moment de mulțumire sufletească, Marcel Iureș, marele actor și prietenul de cursă lungă, Lidia Lazu...


    Adăugaţi o legendă

    Adăugaţi o legendă