Scriitorul zilei Henriette Yvonne Stahl; Eugen Simion
http://ilazu.blogspot.ro/2014/05/scriitorul-zilei-poezia-zilei-o-pagina_25.html

Poezia zilei, Adrian Popescu, n. 24 mai 1947

Dimineața în Urbe

E înainte de şapte, se simte mirosul de pin al dimineţii, 
veveriţa e sus şi jos printre ramurile cu stropi, 
roua ajunge până la tine, saliva inefabilului, 
om aproape bătrân, printre tinerii guralivi.
Apoi, imediat, cerul e sfâşiat de ţipetele pescăruşilor urbani, 
un pumnal care sfâşie o togă care se umflă de sânge, 
e dureros nu că te prăbuşeşti, ci mai ales că, surprinzătoare, 
lovitura vine din spate.
Sângele atrage muştele verzi şi turiştii
ca întotdeauana, e ceva crud care-i bucură, 
ei vii, alţii morţi…
Pe lângă presupusul loc unde a căzut Cezar înjunghiat
e înghesuiala cea mai mare, 
tu taci şi asculţi apele freatice de sub paviment, 
murmurul vocilor care răzbat de dincolo de tăcere, 
, , Muzica nu e decât extensia tăcerii, 
Muzica fără tăcere-nseamnă vacarm’’.
Rotindu-se deasupra clădirilor albe cu terase, 
semnele zilei care începe se vestesc faste, 
numai maiuscole, fără delicate minuscule, 
caractere latine, obiceiuri latine, locuinţe romane, 
subteranele timpului încă locuibile, 
reţete cu verdeţuri din vremea lui Plinius cel Bătrân.
Ferestre luminate la nivelul coloanelor antice
într-o Piaţă de piatră, 
în penumbra cărora ghiceşti computerul
cu ecranul plin de ştiri.
Cât e încă noapte şi primul tramvai întoarce la Villa Borghese, 
mai poţi să te-ntorci la izvoarele tinereţii ireversibile.
Murmur de litanie numele celor morţi, nume de centurioni romani, 
Marianus, Marcelus, Cornelius, Vergilius, Marius.
Nori şi aripi încărcate de umezeală deasupra Forului, 
Templul lui Romolo cu faţa plină de frigul lunii noiembrie, 
Spate în spate cu Biserica sfinţilor doctori fără arginţi, 
Moartea şi Învierea, lectio divina.
Ceva care apasă de peste tot, ca un spin în carne, 
ca o mustrare, 

Nu tot ce-am fi putut face am şi făcut.  




Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

27 august 2006: Apoi am afirmat, la jalnica petrecere, că în spitalul militar se dau cele mai mari şpăgi (ei aduseseră chestiunea în discuţie) pentru nici un alt motiv decît că acolo vin pacienţii cu cei mai mulţi bani, din lumea ofiţerilor. La care au luat efectiv foc, toţi trei, dar cel mai mult dulcea soţie a securistului, ea însăşi psiholog social.( ?) Nu cumva unul dintre personajele care au slugărit regimul roşu, au spălat creiere etc? Ca tot ei să spună că 70% din pacienţi nu au nici o legătură cu armata. Dar au legătură cu capacitatea de a plăti şpăgi exorbitante, nu? Şi aflu că, în spitalul militar nu mai sunt medicii mari de altădată, ci au rămas nişte învîrtiţi. Cei mari, de altădată, nici nu prea luau şpagă, uneori. Eu: La medicii faimoşi şi care cer mult nu se duc decît pacienţii cei mai bogaţi, gen Florica, asta în modul cel mai firesc. Idem la  avocat, la arhitect, la dentist, la coafeză. Atunci de ce au luat foc cei trei, răţoindu-se la mine, jignindu-mă direct? Pentru că eu ştiu că ei iau nişte pensii astronomice, pe deplin nemeritate, pentru fapta patriotică de a nu fi mişcat un pai toată viaţa. Însă, ca şi colegul de liceu Niţu, fost ofițer de miliție, aceşti inşi au reacţii viscerale, nu trec la o analiză riguroasă, încep prin a te intimida / insulta. Aşa făcea pe vremuri neuitatul Eugen Barbu. Mă ia tare dna doctor: De ce te prevalezi de faptul că faci parte din intelectualitate, noi nu am adus în discuţie aşa ceva. Iar Viorel ot Făget aduce vorba tam nesam despre eleaţi, la care îi atrag atenţia că l-o fi citit el pe Anton Dimitriu, însă eu chiar l-am cunoscut personal. Tipul tace. Dar înainte de asta, cîte bazaconii spusese...

Dacă aş fi început discuţia prin a afirma că la hear-stilistul cu mari pretenţii şi în vogă de lîngă Ateneu, care practică preţuri astronomice, nu se duc neapărat cele mai frumoase şi cochete doamne din Capitală, ci se duc cele care pot să arunce două milioane pentru un pieptănat – aţi fi avut ceva de obiectat la această observaţie făcută de un scriitor care musai să umble prin lume cu ochii cît cepele? Dacă aş fi spus că la un mare arhitect apelează doar barosanii cu milioane de euro, mi-aţi fi dat sau nu dreptate? Sau că la un avocat celebru precum Anca Diculescu apelează boşimani precum Becali, aţi fi fost cu totul de acord. Cînd însă spun că la Spitalul militar se duc pacienţii cu cei mai mulţi bani, imediat faceţi spume... Simţindu-vă direct vizaţi.

Va urma

Fotografii din Tîrg...

Autografe la Humanitas: Radu Paraschivescu

Andrei Pleșu, după ce și-a golit traista cu glume, vorbește cu Denisa Comănescu

Ion Bogdan Lefter și Călin Vlasie, despre Opere, II, de Mircea Nedelciu

N. Tzone și Petre Răileanu, din nou despre  avangarda cu Alge și Muci...