duminică, 17 mai 2015

Scriitorul zilei: Geo Dumitrescu, n. 17 mai 1920 - d. 28 sept. 2004

   
   


Inscripție pe piatra de hotar



"Cin' se ia cu mine bine, 

îi dau haina de pe mine..."

(Cîntec popular)

Slav as fi fost, de nu eram latin, 
latin as fi, de n-as fi fost si dac -
dar a iesit asa : sa fiu român, 
si eu cu soarta asta ma împac !

Mi-au dat si altii sînge si cuvinte -
nisipuri galbene trecura-n zbor, 
purtate-n vîntul Asiei, fierbinte, 
sa-ngrase primitorul meu ogor.

Si din Apus, din Miazazi, venira
umane pulberi, umbre si lumini, 
cu bine si cu rau ma vremuira -
pe toate le-am sorbit în radacini.


Si nu-i nimic strain - a' mele-s toate, 

dator nu sînt : platit-am cu prisos ! -
ca tot platind uitucilor la rate, 
cutitul mi-ajunsese pîn' la os !

Dar am ramas asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui în parte, 
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.

Sînt bucuros de oaspeti si prieteni ;
deschisa-i poarta, inima si ea ;
binevenit vei fi sub mîndre cetini, 
în muntii mei, la calda marea mea.

Îmi dai un sfat ? Te-ascult cu luare-aminte.
O mîna de-ajutor îmi dai ? Multam !
Dar nu cumva sa-ti bîiguie prin minte
ca asta-i tara cailor de ham !

Poftiti, deci, stati la masa, stati la soare ! -
un loc prielnic va pastrez, amici;
v-astept cu mintea plina, gîndu-n floare
(ca nu-i de lipsa fosforul pe-aici !...)

Întind spre toata zarea poduri bune :
primesc si dau întregului Pamînt;
nu-i gînd viclean în mine sa rasune, 
dar nici stapîn nu caut: eu îmi sînt!

Învat, cîntînd sau nu, si limbi straine, 
mi-or folosi - în mintea mea socot -
dar ma gîndesc de-asemeni ca e bine
sa ma pricep întîi si-ntîi sa-not !...

Si, iata, simt asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui, în parte, 
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.

Ca slav eram, de n-as fi fost latin, 
latin as fi, de nu mi-ar zice dac -
dar a iesit asa : sa fiu român -
si vreau cu toata lumea sa ma-mpac !
*
Bucureştean prin naştere, a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie şi s-a afirmat foarte curând în presa literară a vremii, debutând încă din primul an de studenţie cu o plachetă: Aritmetică, 1941.  A scris în anii următori cea mai importantă carte a sa de poezii: Libertatea de a trage cu puşca (titlu iniţial: Pelagra), însă cenzura din vremea războiului a interzis apariţia cărţii, editată abia în 1945. Se constituise o grupare de foarte tineri poeţi, cunoscută ca gruparea Albatros, sau mai apoi ca "generaţia războiului", din care mai făceau parte: Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Ben Corlaciu, cu Geo Dumitrescu ca lider. A colaborat intens la revistele literare ale vremii: Lumea, Curentul literar, Kalende, Revista Fundaţiilor Regale, Viaţa Românească şi a fost redactor la Timpul, la Flacăra, la Almanahul literar din Cluj, pe care mi se pare că l-a înfiinţat, la Gazeta literară, devenită apoi România literară şi unde Geo Dumitrescu a fost director. După o perioadă de implicare intensă în publicistică, în anii imediat următori instaurării regimului comunist, din motive mai puţin clare, s-a retras timp de două decenii de pe scena lirică, iar la revenire şi-a reeditat cărţile de tinereţe şi a dat încă 2-3 titluri, fără a mai face impresia excelentă din prima tinereţe. Oricum, din 1993 a devenit membru corespondent al Academiei, iar în anul 2000 a primit Premiul Omnia al USR.
***
În ultimul meu an de studenţie, mi-am luat curajul să trimit primele încercări literare la revistele vremii: Luceafărul şi Gazeta literară. La Luceafărul mi-a răspuns încurajator Mihu Dragomir, iar la Gazeta literară Geo Dumitrescu mi-a reprodus în întregime una dintre cele două texte trimise. Începea astfel: „În noaptea asta luna / a desluşit prin ramuri flori străine./ Copacii încremeniseră în prelungul tăcerii. Li se părea că au intrat într-o stranie primăvară/ cu petale de gheaţă...” Cândva l-am şi cunoscut, luând loc la aceeaşi masă cu Poetul, prezentat desigur de marele meu prieten, actorul Ludovic Antal şi de Ben Corlaciu, pe atunci Director al Casei Scriitorilor. Simţeam diferenţa strivitoare dintre aceşti artişti de primă linie şi inconsistenţa aspirantului ce eram - o simţeam atât de puternic încât, de teamă să nu devin slugarnic-penibil, perspectivă ce mă oripila, am preferat să mă ţin la mare distanţă de Geo Dumitrescu, de exemplu, altfel un domn extrem de politicos, rasat şi de la care, nu-mi mai aduc bine aminte în ce context, am obţinut un autograf.
Din ce-mi dau seama acum, reluând datele problemei, scriitorul de primă linie Geo Dumitrescu trebuie să fi fost, nu numai în lirică un model de urmat, dar şi unul dintre principalii actanţi ai marii schisme ce a survenit în viaţa literară a anilor 50, (când deja "duşmanii poporului” - mă refer la scriitori, la intelectuali, ca rămăşiţe ale vechii ideologii burghezo-moşiereşti fuseseră trimişi la închisoare sau oricum reduşi la tăcere, pentru cîteva decenii cel puţin, dacă nu  "convinşi" să-şi dea obolul la "literatura nouă, realist-socialistă în conţinut şi naţională în formă"), care schismă i-a departajat ireconciliabil pe partizanii lui Marin Preda de cei ai lui Eugen Barbu, aceşti foarte talentaţi scriitori afirmaţi în primul deceniu de după instaurarea comuniştilor. De la nivalul CC, unde scriitorimea avea câţiva reprezentanţi, prin Ministerul Culturii şi educaţiei socialiste, trecând prin conducerea USR şi prin cele câteva reviste literare şi până la ultimul debutant, musai să fii de partea lui Preda, a celor de la România literară, de la Cartea românească sau dimpotrivă, să fii de partea celor de la Luceafărul, de la Săptămâna, în gaşca"oamenilor lui Barbu"... Cîte nu s-au făcut şi desfăcut în lumea literară numai datorită acestei împărţiri drastice în două tabere. Pe de altă parte, acest fapt simplifica într-un fel lucrurile şi, să o recunoaştem, uşura mult munca la nivelul culturnicilor etc. Ce a ieşit din asta, ştim.
Dar ce aveau de împărţit, în fond, scribii naţiei? Gloria? Influenţa? Despre asta nu s-a prea vorbit. Erau de împărţit mari privilegii, favoruri, dar în primul rând mulţi bani. Şi bani se găseau, pe-atunci, pentru cei care erau chemaţi să legitimeze, la nivel cultural, regimul. Fondul literar să trăiască! Directorul Traian Iancu, care pe dată îţi semna o deplasare, o documentare, un împrumut gras. Dar, cum aţi înţeles, caimacul îl luau Preda şi Barbu, într-un an unul, în următorul celălalt, după cum le ieşeau pasienţele, cărţile... Se luau sume fantastice, pentru Incognito, pentru Cel mai iubit. Se putea trăi belfereşte din scris. Însă, ce-i drept e drept, aceste cărţi apăreau în sute de mii, poate în milioane de exemplare. Ajungeau pe raftul oricărei biblioteci săteşti, pe tarabele cooperaţiei.  Dornică de elevaţie spirituală, scârbită de propaganda grosolană a partidului unic, lumea le citea. Dar mă opresc aici.
***
Opera literară:Aventuri lirice (1963);Nevoia de cercuri (1966) ;Jurnal de campanie (1974);Africa de sub frunte (1978);Versuri (1981);Aş putea să arăt cum creşte iarba (1989);Libertatea de a trage cu puşca şi celelalte versuri (1994);Câinele de lângă pod (1997);Poezii, ediţie completă şi definitivă (2000);Biliard = Billard, ediţie revăzută (2001)
Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Geo_Dumitrescu
http://www.romlit.ro/geo_dumitrescu
***

ion lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale
6 aprilie 2007: (...) Şi plec pe strada Roma, spre celălalt capăt al străzii, căutând numărul 57, unde mi s-a spus că a locuit Geo Dumitreascu. Cale lungă. Dau de un imobil plasat hăt-departe de stradă, în fundul unei curţi-grădină proaspăt trasată, cu alei, macadam, jardiniere, spalieri, viţă etc., deci o nouă vilă de lux, probabil ridicată de curând. Ceva sfidător, de noi înburgheziţi. Jegul! cum ar fi spus prietenul Dumitru Alexandru. Or, din câte mi-am putut da seama, fără să-l fi cultivat pe G.D., care totuşi îmi publicase o poezie la Poşta redacţiei, încă în 1961, poetul Libertăţii de a trage cu puşca a fost tot timpul un lup singuratic, schimbând culcuşul, ba la Cluj, ba la Timişoara, la Piatra Neamţ, şi nu-mi vine să cred că a avut grija unei case proprietate personală. Deci nici o legătură cu ascetismul omului cu Africa de sub frunte. Dar mai ştii?
La numărul următor, cu garaj la trotuar, un domn tânăr udă iarba, tufele, asfaltul; nu ştie nimic despre proprietarii de alături, se pare că nu sunt de văzut dimineaţa, nu le ştie numele, profesia, nimic. El este nou aici, cu o firmă.
2 iunie 07, sâmbătă. Mă prezint pe Şerban Vodă, vorbesc cu o bătrânică, apoi cu portarul, întreb de administrator, nu au telefoanele la avizierul scării. Când să ies, apare un domn cu alură de străin, îl întreb, nu răspunde, în schimb îmi arată telefonul administratorului afişat pe mobil. Deci înţelesese păsul meu. Dau telefon. O fetiţă, apoi mama ei, e telefonul sorei, îmi dă adevăratul telefon. Vorbesc pentru scriitorul Geo Dumitrescu. Dna Ionescu Viorica îmi confirmă că poetul a stat în blocul lor timp de trei ani, G.D. are un frate care l-a moştenit şi a închiriat apartamentul respectiv unei firme. E de acord să punem placa.
Urc în 23 care o ia spre Vitan, lumea exasperată că RATB circulă anapoda. Aud ricanări: Primarii hoţi, bagă mâna în buzunarul contribuabilului. Unul care coboară cu mine, îmi notifică: Ăştia suntem. Asta e populaţia României. Eu mă trag dintr-o familie cu 6 copii, am muncit la câmp, pe moşiile altora. Ăştia de acum de ce nu lucrează? Puturoşi! Se plâng de secetă. Au distrus irigaţiile. Fac printre blocuri gărduleţe inutile, bagă în ele banii noştri. Parlamentari cu 6 case. Mătuşa Tamara. Ăla e unul. Dar ăştia toţi?
18 august 2007: (...) De la Piaţa Unirii, ne lansăm pe cheiul gârlei, la Timpuri Noi facem la stânga, şi iată-ne la Nerva Traian, Bloc M 68. Dau telefon, coboară o doamnă matroană, explic în legătură cu marele poet Geo Dumitrescu, e de acord, însă numai în dreapta intrării poate fi pusă, căci pe cealaltă parte e un magazin particular. Or, faţada lor a fost garnisită cu ceva de plastic gălbui, imitând scândurile petrecute. Mari probleme la fixarea plăcii, căci sub acest decor de mucava se află un perete de BCA, termoizolant, în care bormaşina intră ca în brânză.

Alţi scriitori:
Emil Isac, n. 1886
Pompiliu Constantinescu, n. 1901                           
Valeriu Pantazi, n. 1940
Pop Simion, m. 2008



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

31 iulie, continuare: Lidia primeşte asigurări că BCR îi va da sponsorizarea pentru recitalul Bacovia. În acest caz l-am implica şi pe Cîrneci.
Freamăt şi surditate, s-ar putea intitula Confesiunile noastre. Freamătul celor doi autori şi surditatea celor printre care ne-am mişcat.
Ciudat cum sora mai mare a lui I.M. ignora şi dispreţuia scrierile lui Iane.
Vinderea casei, frumos povestită. Şi vinderea casei lui Ion Lăcustă, tema din După vînzare.
Lili, cu ochii verzi precum două becuri de radio, în întuneric.
În Confesiuni, I.M. dă textul a cel puţin 10 autografe primite. Plus vise cu scriitori, cu mama şi cu tatăl lui. După toate astea, îmi zice: Te iubeşti foarte mult. Nu, zic, sunt solidar cu mine şi încerc să mă justific, să mă explic, pentru a fi înţeles corect şi confirmat de ceilalţi. Mai încolo spune: I-am lăudat pe toţi, că meritau sau nu. Să mă simt şi eu vizat?
Dispreţ pentru cenaclul Labiş. Atac dur la Blandiana. În şcoala primară a jucat teatru, deci nevoia de exhibare. Eu, de nevoie, am făcut un Ipingescu – toţi amicii şi-au luat partea leului, eu la urmă, ce a mai rămas... Lui I.M.: Dta eşti genialoid şi asta te face să-i priveşti de sus pe toţi. Pe cînd eu sunt cum sunt, cu destule handicapuri şi ştiu că alţii pot fi geniali, nu şi eu însumi..

Ecografia fantasmei – alt titlu care s-ar potrivi Confesiunilor.
Va urma



Fotografii... Nori în Bărăgan...



Adăugaţi o legendă