luni, 30 martie 2015

Scriitorul zilei: Victor Ion Popa,  n 29 iulie 1895 - d. 30 martie 1946
            


Unul dintre cei mai populari scriitori şi dramaturgi din România interbelică, a cărui priză la public nu s-a stins nici până astăzi, V. I. Popa s-a născut în satul Călmăţui, com Griviţa din zona Tutova, actualul judeţ Galaţi, ca fiu al unui învăţător. Face şcoala primară în satul natal, apoi începe faimosul Liceu internat din Iaşi, dar în ultimele clase se transferă la un alt liceu, absolvit în 1914. În continuare se înscrie la Drept, dar şi la Conservatorul din Iaşi, Începe războiul, V. I. Popa urmează o şcoală de ofiţeri la Botoşani, devine sublocotenent, participă la luptele de la Oituz, unde este rănit. După război revine la Iaşi, unde se căsătoreşte şi este actor, se strămută la Bârlad, din nou la Iaşi, apoi vine la Bucureşti, unde se va ocupa mulţi ani de teatru: mai întâi ca desenator de decoruri, apoi ca actor, ca regizor la diverse teatre bucureştene, dar şi la Craiova, la Cernăuţi, unde girează 41 de premiere, şi unde înfiinţează teatrul de păpuşi şi marionete. 
Mereu neobosit, inventiv, implicat, cu dorinţa arzătoare de a oferi publicului hrană spirituală, o posibilitate de emancipare prin cultură. Se va face cunoscut ca dramaturg de mare succes dar şi ca romancier. Debutase cu poezii încă elev fiind, în 1912, dar şi cu desene, 1914. Fusese redactor la Revista copiilor şi tineretului. Colaborator infatigabil la nenumărate reviste, cu cronici de artă, comentarii, desene, caricaturi, versuri, fragmente de proză şi piese de teatru. Prima piesa care i se joacă este Ciuta, 1924, cu subiect din mediul provincial, o iubire care nu vrea să trădeze, să facă compromisuri şi va recurge la sinucidere. Urmează Muşcata din fereastră, 1928, în care iubirea reuşeşte să învingă mentalităţile părinţilor, prejudecăţi învechite şi se împlineşte. Dar cea mai populară piesă este Tache, Ianche şi Kadâr, 1932, o piesă despre toleranţă etnică, înţelegere interumană, sentimente trainice, curate, care asigură o viaţă în lumină. Lirism, comic de situaţie, limbaj colorat, personaje puternice, bine reliefate,- o adevărată performanţă dramaturgică, de atunci jucată mereu cu imens succes de public, de cei mai mari actori ai timpului. Piese ce se transmit la radio: Deşteapta pământului, Mironisiţele etc
Ca romancier, a scris cărţi populare, inventive, în stil alert, cu un limbaj colorat: Sfîrlează cu fofează, despre un analfabet care are vocaţia invenţiilor, atras irezistibil de aviaţie şi care trece prin aventuri incredibile spre a-şi atinge idealul. Alt roman: Velerim şi Veler Doamne, drama unui om simplu care comite o crimă în legitimă apărare. După 10 ani de puşcărie, revine în sat, fosta soţie se recăsătorise, consătenii îl dezavuează, iar în curând este suspectat de a-l fi omorât pe un negustor în trecere spre târg.  Iar acţiunea devine palpitantă, cu urmăriri de tip poliţist, cu suspans şi rezolvări  drastice.  Floarea de oţel  reia experienţa perioadei din război, protagonistul este nevoit să renunţe la ideile sale naiv-adolescentine despre viaţă, se formează ca persoană, se maturizează.
O viaţă de mare dinamism, a unei personalităţi plurivalente: scriitor, dramaturg, dar şi actor, scenograf, caricaturist de mare talent, regizor, pedagog, cu iniţiative în fondarea unui teatru popular-muncitoresc Muncă şi Voie bună, la care a trudit vreme de 4 ani. A fost comisarul Expoziţiei Româneşti de la Paris, 1937 şi a primit Legiunea de Onoare.
***
Nu l-am învăţat în liceu. Nu am idee dacă se studia la facultate. Însă colegii mei de studenţie citeau cu pasiune romanele sale, trecându-şi-le din mînă în mână, în ediţii interbelice, desigur. Am văzut piesele sale în mai multe distribuţii, de fiecare dată jucate excepţional, căci oferă actorilor o materie umană extrem de viu colorată, o gamă de trăiri amplă, delicată, nuanţată. Umor blajin, lirism, nevoia de comuniune umană. O abordare pozitivă a vieţii, neşablonardă. În mod neașteptat, în a sa istorie critică, dl N. Manolescu îl citează de doar 4 ori și îi revervă un text de o jumătate de pagină, subliniind succesul garantat la publicul adolescentin.

 Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Victor_Ion_Popa

Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale
21 mai  07, luni. Vorbesc la TNB pentru Victor Ion Popa, apoi dau telefon la Teatrul G. Ciprian din Buzău, la Teatrul V. I. Popa din Bârlad, neştiinţă pură şi simplă, amânări, promisiuni de telefoane, neonorate în seara respectivă, în următoarele seri. Mai simplu spus, respectivii nu ştiu unde a trăit patronimicul lor. Dar aţi înţeles? Toate aceste telefoane le dau de acasă, pe banii mei. (...)
1 iunie 07. Dau telefon la Comunitatea Evreiască, mi se cere telefonul, căci directorul lipseşte. Dau telefon la Bârlad, la teatrul V. I. Popa, pentru adresa lui V. I. Popa, în ideea că măcar ei trebuie să ştie, să aibă vreo monografie, ceva; răspunde secretara, zice că tocmai voia să-mi telefoneze. Cer adresa şi anii. A făcut investigaţii, a vorbit şi cu dl Mălinescu, fost secretar literar al acestui teatru (care tocmai a împlinit 50 de ani), nici el nu ştie absolut nimic despre adresele pe unde a locuit scriitorul, dramaturgul. Par să nu ştie nici măcar anul morţii dramaturgului. Îmi sugerează să fac demersuri la Evidenţa populaţiei, la Starea civilă, căci, nu-i aşa? trebuie să se fi menţionat adresa şi data morţii în actul de deces. E drept, poate voi fi nevoit să fac demersuri şi la Starea civilă (însă mă ia cu fiori când mă gândesc). Dar după ce fixăm primul lot de plăci memoriale. Zic: Tot o să aflaţi dvs vreodată anul când a murit marele V. I. Popa, patronul dvs!
(...)
27 sept 07, miercuri... La imobilul din Tunari nr. 6 las cererea dlui Avram la etajul V, el ştia de Ion Iuga. Promite că se rezolvă, vom avea aprobarea. Caut în apropiere strada Leonida, nr. 28, constat că la adresa cu pricina, la etajul I, este redacţia revistei Altitudini, urc, surpriză: şeful este I. B. Lefter, însă teribil de prins cu revista gata de printare; află ce vreau, mă dă pe mâna unei domnişoare care merge cu mine în imobilul vecin, la proprietar; sun, apare un ins de sub uşa batantă a garajului, toată clădirea e renovată, echipată la ultimul strigăt, e omul casei, se duce să-l cheme pe proprietar. Arhitect – apare un domn extrem de înalt, cam la 2 m, cu ochelari; înţelege, mergem înapoi, are un birou la parter, proiectează construcţii. Da, Victor Ion Popa...îmi vorbeşte despre ultima soţie a acestuia, actriţa Maria Mohor, au locuit aici în ultimii lui ani de viaţă. (Aflasem că a avut pe puţin 40 de adrese în Capitală) În familia ei, de fel de la Porceşti-Turnu Roşu, au fost doi fraţi şi o soră. Au venit la Bucureşti, aveau bani, unul dintre fraţi a deschis un restaurant, este clădirea impozantă din capătul piaţetei, celălal avea o casă peste drum, iar sorei mai mici i-au făcut o casă aici, apoi au mai cumpărat o casă, spre capătul străzii, chiar pe colţul cu piaţeta. Iar restauratorul a ridicat pe vechiul loc o casă mare pentru cele trei fete ale lui, imobilul unde suntem noi acum, la stradă, cu parter şi două etaje. (Familii venite din provincie şi care se înfiripau în mahalalele Bucureştiului, se extindeau pe o stradă întreagă...).  La parter stătea Maria Mohor cu Victor Ion Popa, acesta este biroul lui, l-a păstrat, are şi câteva desene de scenografie ale dramaturgului şi animatorului teatral. Îi sugerez o cameră muzeu, cum sunt prin ţările apusene, cu unele obiecte de-ale scriitorului, cu nişte desene, schiţe, caricaturi, căci avea şi acest talent, să adauge toate ediţiile din operele lui, cu fotografii, decupaje din ziare. O declară la Primărie, imobilul devine casă muzeu, obiectiv cultural etc. Scutire de impozit. Îi spun că tocmai am văzut la Rotonda MNLR o expoziţie cu nişte caricaturi-portrete grozave de V. I. Popa. În străinătate proprietarii unor astfel de imobile sau chiar castele, dacă declară o cameră ca muzeu, sunt scutiţi de impozit pe respectiva clădire.
Arhitectul are un proiect de monument V. I. Popa pe care vrea să-l plaseze în centrul piaţetei de la răscruce, în faţa actualului restaurant Garibaldi, în stil neoromânesc. Se cunoaşte cu primarul. Îl sfătuiesc să intervină prin R. G., consiliera lui culturală, o doamnă care îl va sprijini etc. Să facă o machetă la un sculptor şi să meargă cu proiectul la comisia sectorului. Aprobă fixarea plăcii memoriale. Din păcate nu ştiusem de actriţa Maria Mohor, sau am uitat între timp? 



Alţi scriitori:                                                            
N. Steinhardt, m. 1989
Edgar Papu, m. 1993


Poezia zilei, Ion Lazu


Zodie

Dumineca, hotărâtoarea mână
Învârte cu trei degete tipsia satului.
Lumea adânc se despreună –
În miezul ei incandescent se strânge
Culoare, sunet, energie, sânge;
Spre margine culorile se şterg,
Urâtul, sluta, crucea într-acolo merg...

Dumineca, hotărâtoarea mână
Ne trage în vârtej sau ne amână.
Şi satul înteţit de-odată arde –
O stea de trai rostogolit prin moarte.


1964 Măgireşti-Bacău



Ion Lazu: O pagină de jurnal, 200628 05. 2006.
 
INTERVIU cu Marian Drăghici la ALFA TV, emisiunea Bucătăria de carte.

Marian Drăghici: Deşi geologia este meseria lui de bază, deşi a purtat barbişon de cînd se ştie, deşi nu a candidat şi nu va candida niciodată la vreo funcţie înaltă în România, demnitatea domniei sale este pe de-o parte naturală, istoriceşte uzurpată, - e vorba de demnitatea obîrşiei sale basarabene, - iar pe de altă parte demnitatea lui Ion Lazu este cea a vocaţiei sale de scriitor care pînă la data de astăzi a reuşit să publice, e adevărat, numai o parte din peretele de manuscrise pe care îl vom vedea împreună, printre altele, în filmuleţul care urmează. După filmuleţ, imediat de vorbă cu dl Ion Lazu.
Filmul realizat de Luminiţa Dona și un succint dialog:
Ion Lazu: Nu mă număr printre acei favoriţi ai soartei care au ştiut de la început ce vor să facă în domeniul literaturii, eu n-am sperat niciodată că am să devin scriitor.
Luminiţa Dona: După absolvirea facultăţii de geologie şi geografie, Ion Lazu a activat ca geolog pînă în 1999, cînd a ieşit la pensie. În paralel a desfăşurat însă o intensă activitate scriitoricească. A început prin a scrie poezie, a scris scenarii de film, a editat operele altor autori, dar activitatea de prozator l-a impus cel mai repede.
I.L.: Am scris poezii şi am  predat prin 1967 un volum la Editura Eminescu, dar acolo era într-adevăr o concurenţă foarte mare, colegii mei de generaţie aveau poziţii foarte bune şi deci erau avantajaţi pe listele de plan. În aşteptarea apariţiei acelui volum de poezii (În care îmi puneam mari speranţe) eu m-am apucat şi am scris nişte proze scurte, iar în 1969 am depus un manuscris de proză la aceeaşi editură Eminescu. El a fost foarte bine primit la secţia respectivă şi în anul următor a şi apărut. Am continuat să scriu proză, însă pe măsură ce-mi apăreau la Eminescu aceste noi cărţi de proză, eu pierdeam locul la secţia de poezie – şi dacă e să spun tot adevărul, acel volum de poezii a apărut abia în 1981, deci la 15 ani de cînd îl depusesem.
L.D.: Ion Lazu a căutat în paralel mai multe forme de exprimare artistică şi de aceea a desfăşurat şi o intensă activitate de fotoreporter care s-a concretizat în apariţia unui album de artă fotografică. Acesta s-a bucurat de un succes mult mai mare decît cărţile sale de proză sau poezie.
I.L.: În activitatea de geolog am dat de un subiect interesant, era vorba de nişte concreţiuni grezoase cu chipuri zoomorfe şi antropomorfe, omeneşti adică. Şi cu aceste fotografii care aveau nişte însuşiri artistice am deschis cîteva expoziţii în ţară, în mai multe localităţi, la Vîlcea, Tg. Jiu, Slatina, Bucureşti. Şi paradoxal, printre aceste fotografii cu chipuri de pietre, eu încercam să strecor celelalte aspecte ale vieţii, erau de fapt două cicluri paralele, aceste “pietre” şi “Oameni pe care i-am întîlnit”, aceşti oameni despre care eu voiam să spun adevărul.
L.D.: Dincolo de toate acestea, I.L. are sentimentul că s-a înscris pe un drum care la început i se păruse imposibil de urmat, acela al unui scriitor.
I.L.: Sigur că eu am trăit toată viaţa mea ca geolog şi am considerat că este foarte bine să-mi cîştig existenţa în sudoarea frunţii, să nu depind de nimeni; acum însă cred că adevărata mea vocaţie, adevărata chemare este totuşi scrisul şi, în ultima perioadă mi-am dat seama că trebuie să-mi asum destinul de scriitor şi să-l împart cu colegii mei de scris.
Va urma



Fotografii de împrimăvărare...