duminică, 22 martie 2015

Scriitorul zilei: Mihail Dragomirescu,, n. 22 martie 1868 - d. 25 noiembrie 1942


 De felul său din com Plătăreşti-Călăraşi, urmează liceul la Lazăr şi Sf. Sava, apoi Litere şi Filosofie, absolvind în 1892, licenţa pe o temă din Spengler. Student al lui Maiorescu, se vor despărţi  în curând. Face carieră universitară, cândva devine membru de onoare al Academiei. Cu preocupări de estetică a literaturii, consideră opera literară un tot unitar şi recomandă metode ştiinţifice de cercetare a ei. Cu opţiuni ferme, având deci "calea sa", intră în dispută cu mulţi actanţi literari ai vremii. Combate sămănătorismul, simbolismul dar şi modernismul. Colaborator la Convorbiri literare, fondează o nouă revistă: Convorbiri critice, dar şi Falanga.  Tipăreşte în 1906 Teoria poeziei, o nouă redactare în 1915: Poezia românească. Două volume de Critică, 1928 şi 1929.  

Din Ion Lazu - Odiseea plăcilor memoriale 

"...Mergând pe 11 iunie spre parcul Carol, fostLibertăţii, dincolo de intersecţia cu str. Ovidiu, poet, găsesc pe dreapta, Intrarea Călţuna, fostă în planurile vechi din 1938 Aleea Buzoianu. La nr.17, unde se închide această fundătură, un zid semicircular spre imensa curte cu un edificiu gen mic palat, undeva în stânga, la mare depărtare de stradă. Aici a locuit prof. univ. Mihail Dragomirescu, lucru dibuit de mine din vechi cărţi de telefon, la biblioteca Academiei. Constat că mulţi scriitori, chiar de notoriatete, nu şi-au permis această înlesnire a tehnicii – sau au repudiat-o de plano? Pe câţiva îi găsesc, şi nu oricum, ci cu toate titlurile academice sau universitare, cu profesia lor, oricum: ziarist, avocat, doctor, în nici un caz scriitor. Iată-l pe prof. univ. Mihail Dragomirescu – conu Mihalache. A locuit preţ de 2 decenii, fapt pe care îl atestă cărţile de telefon la o unică adresă (un belfer, nu?, iar nicidecum un „chiriaş grăbit”, precum G. Topârceanu, de negăsit între abonaţi, ca destui alţii). Zid înalt, în semicerc. Porţi zăvorâte. Însă nu lipsesc cele câteva interfoane. Sun ici, sun dincolo. Apare o tânără. Nu cu ea, cu PR (Public Relations). A doua tânără. Noi suntem o firmă, nişte firme. Trebuie să dicutaţi cu proprietarul. Proprietara. Locuieşte aici? Nu. Numele, telefonul. Dar am trimis o adresă din partea... I-a fost înmânată.
Seara, telefon. Proprietăreasa: Nu, nu crede că este cazul. Totuşi, Uniunea consideră că marele profesor, şef de şcoală, magistrul atâtor scriitori care apoi au făcut literatura română... Cu ce ar incomoda? Poate dimpotrivă, este onorant ca pe faţada unui imobil să scrie... Nu, sunt probleme, eu nu le cunosc; fapt este că dânsa vrea să vândă. Trebuie să se consulte cu notarul. A cumpărat această vilă de la soţia profesorului Mihail Dragomirescu. O chema Laura. S-au căsătorit în ultima lui perioadă, ea era mult mai tânără, frumoasă; repede după asta el a murit, ea a plecat îndată la Paris, dar era bolnavă de plămâni şi nu după mult a murit şi ea, la 43 de ani. Tatăl ei a cumpărat această vilă de la Laura. Dar noi punem o placă pentru conul M.D., care a trăit acolo între 1922 şi 1942... Să vorbească azi mîine cu avocatul, cu notarul.
(Peste câteva zile: NU!, este exclus, dânsa refuză categoric ideea acestei plăci „memorabile”. Explică: Aici s-a filmat Cu mâinile curate şi majoritatea secvenţelor din Craii de Curtea Veche. Probabil doamna se gândeşte că dacă vom fixa placa, nu vor mai veni alţii să filmeze aici... Ca atare îi precizez: Stimată doamnă, noi ne-am gândit să punem placa pe zidul de la intrare, căci vila oricum este foarte departe de la stradă, iar inscripţionarea nu s-ar putea descifra decât cu binoclul, ceea ce nu e cazul... Nu, nici pe peretele vilei, nici la poartă. A vorbit cu notarul. Tocmai pentru că pe placă e menţionat anul 1922, asta ar însemna că imobilul este foarte vechi, lumea de azi e snoabă, se fereşte de casele vechi. Bine, stimată dna Magda Agopian, în privinţa snobismului se poate să aveţi perfectă dreptate, nu însă şi în privinţa plăcii, a datelor de pe ea, căci o casă, un imobil, nu se vinde la notariat şi la Tribunal pe baza datelor inscripţionate pe o placă fixată ieri-alaltăieri, ci pe baza actului de construcţie şi a titlului de proprietate. Proprietara: Vedeţi că n-aţi înţeles bine? Eu sunt proprietara şi în această calitate refuz categoric fixarea plăcii memorabile pe zidul de la intrare! Punct. Trântit telefonul. "




Valeriu Cristea, n. 15 ianuarie 1937  - d. 22 martie 1999

    

Dintr-o familie de funcţionari, nevoiţi să-şi schimbe locul, cel ce avea să devină unul dintre criticii de mare prestigiu dinainte de Revoluţie, se naşte la Arad, face şcoala primară de Galaţi, liceul la Cluj, unde începe o facultate tehnică, dar renunţă în grabă, transferându-se la Filologia clujană, apoi la cea din Bucureşti, pe care o absolvă abia în 1962, cu o întrerupere datorată exmatriculării, pentru că se solidarizase cu un coleg judecat ca deviaţionist (anii 58-59, de tristă amintire, pentru cei care i-au trăit...). Mai întâi profesor în preajma capitalei, apoi redactor la Gazeta literară-România literară, până în 1989, când îl urmează pe Eugen Simion la Caiete critice şi la conducerea revistei Literatorul, fondată împreună cu Marin Sorescu.
Un critic literar cu personalitate, neamestecându-se în critica de întâmpinare decât strictul necesar, în fapt dedicat unei înalte idei despre menirea criticului, întru slujirea literaturii prin aprofundarea capodoperelor. S-a fixat pe câţiva mari scriitori ai lumii, în primul rând pe marii ruşi: Dostoievski, Gogol, Cehov, dar şi Cervantes, Kafka, Faulkner. Simpla enumerare dă seamă despre orientarea lui Valeriu Cristea către  problemele de esenţă ale literaturii, iar nu spre dispute curente. Unde să găseşti răspunsuri decât acolo unde mesajele artei se prezintă întruchipate la cel mai înalt nivel omeneşte posibil? Totul se întâmplă între lectorul avizat/dedicat plasat în avanpostul său de observaţie (Fereastra criticului) şi capodoperă. Eseistica lui Valeriu Cristea este consemnarea acestor confruntări cu marile probleme ale creaţiei, ale expresivităţii.

Citeşte mai mult:  http://www.autorii.com/scriitori/valeriu-cristea/index.php
Opera: Tînărul Dostoievski (1971); Pe urmele lui Don Quijote (1974); Introducere în opera lui Ion Neculce (1974); Domeniul criticii (1975); Alianțe literare (1977); Spațiul în literatură (1979; ediția a II-a, 2003); Dicționarul personajelor lui Dostoievski, I-II (1983, 1995), tradus ulterior și în limba rusă; Modestie și orgoliu (1984); Fereastra criticului (1987); După-amiaza de sîmbătă (1988; ediția a II-a, 1999; ediția a III-a, 2006); Despre Creangă (1989; ediția a II-a, 1994); A scrie, a citi (1992); Bagaje pentru paradis (1997); Dicționarul personajelor lui Creangă (1999).
***
Abia acum, revăzând datele biografice ale "scriitorului de azi", îmi dau seama că aş fi putut să-l cunosc, ori măcar să-i reţin numele, sau figura, încă de pe vremea studenţiei, cum am reuşit într-un alt caz: după Decembrie 1989 am văzut pe stradă un domn slab-înalt, cu nasul coroiat, păr lung, cărunt-ondulat - chip inconfundabil -  reţinut de mine de la odioasa şedinţă de demascare a unor cadre didactice şi studenţi, care... ce făcuseră? Unul dintre ei notase cu 10 o lucrare de diplomă a unui student la filosofie care scrisese excelent despre Kant. Întrebarea celor care deschiseseră acest proces public, la Înfrăţirea între popoare, fiind tranşantă: poţi nota cu 10 o lucrare despre un filosof idealist?! A încercat lectorul să explice că lucrarea era bine scrisă, pe baza unei lecturi eshaustive a operei lui Kant, desigur un filosof idealist, situat în opoziţie cu luminoasa învăţătură marxist-leninistă etc..., dar nu l-au lăsat să-şi termine argumentaţia. L-au trimis la munca de jos. Năpăstuitul era chiar domnul întâlnit de mine pe Calea Victoriei, cam prin dreptul Muzeului Colecţiilor. Şi bravul om arăta chiar ca venind de la munca de jos... Îl şi cocârjase un pic... I-am ştiut până de curând şi numele, unguresc sau de evreu ungur, nu mai contează acum. Un alt student afirmase că racheta cosmică americană, desigur mai mică mult decât cea sovietică, lucru ştiut de toată lumea, s-ar putea ca totuşi să aibă aparatură la cel mai înalt nivel. L-au exmatriculat pe susţinătorul acestei supoziţii aberante, duşmănoase, otrăvite, dar l-au exmatriculat şi pe colegul de cămin care nu luase atitudine. Cel cu care avusese controversa era de faţă, pe podium, ca acuzator... Şi alte cazuri, de acelaşi fel, execuţii fără drept de replică, la acea abominabilă şedinţă, unde fusesem convocaţi pe bază de liste, ca să nu lipsească nimeni, ca să înţelegem că deviaţionismul nu are în această ţară nici o şansă, nici o ascunzătoare, nici o iertare.... Între care şi cel în care a fost implicat Valeriu Cristea...
Era după revoluţia din Ungaria, era după ce-i ajutasem pe sovietici să o înăbuşească, iar pe conducătorii noului guvern să-i suprimăm, la Snagov, unde fuseseră expediaţi de sovietici, în înţelegere cu Dej, fără a li se preciza destinaţia... Ce-i drept, după aceste ticăloşii ale oamenilor lui Dej, acesta a cerut, răsplata jertfei patriotice: ca trupele sovietice de ocupaţie să părăsească România. (Ceea ce i-a sporit mult popularitatea Plăpumarului. Însă liderul stalinist dorea să-şi asigure tronul dovedind credinţă sovieticilor până în pânzele albe, să-şi lichideze duşmanii politico-ideologice; până una alta să intimideze, să descurajeze orice manifestare a libertăţii de gândire. Totul sub cel mai strict control!) Dând cele mai înalte asigurări că linia bolşevică va fi urmată neabătut... Stalinismul, împins după uşă în URSS, ascuns sub covor în celelalte ţări comuniste, a avut la noi o prea dură şi lungă recidivă, menţinându-se neabătut până în 1964. Lucrurile se cunosc. Dar se cunosc?
Or, cine tăia şi spânzura cu mânie partinică în aceste şedinţe publice de demascare? Nimeni altul decât acelaşi I.I., cel de care, după "evenimente", se lipise criticul literar devenit subiectul rubricii mele de azi. Nebănuite sunt căile Domnului? Iubeşte-l pe duşman? Toate aceste precepte biblice îmi spun că multe se pot întâmpla pe lume -, chiar şi lucruri împotriva firii - însă nu mă ajută defel să şi înţeleg ce şi cum...
Or, pentru mine, pe-atunci, legat de prestaţia critică singulară a lui Valeriu Cristea, nu a contat decât aşteptarea tensionată, vreme de 12 ani, numărând zilele şi săptămânile, în speranţa că voi fi atât de norocos ca să prind apariţia volumului al II-lea din Dicţionarul personajelor lui Dostoievski...Ca să încerc a înţelege eu însumi ce a înţeles Valeriu Cristea că a înţeles Dostoievski din enigma Omului...

***
Din Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, 2009.

1 mai 07. Am aflat pe căi întortochiate câteva noi adrese, Petru Comarnescu, Alice Botez, G. Ivaşcu, Valeriu Cristea, G. Macovescu, Aurel Covaci, G. M. Zamfirescu, Victor Ion Popa – să le identific pe teren, să obţin aprobările, dar şi datele şi tot ce mai trebuie...
Merg cu tramvaiul 19 până la Ozana, apoi pe jos, cale lungă, să-şi limpezească gândurile domnul scriitor, până la Gura Ialomiţei nr. 3, sc. E, după colţ, la stânga, blocuri lungi, muncitoreşti, de patru etaje, unde nu mai ai grija liftului... Vorbesc la parter, un domn cumsecade, mutat de curând îmi spune să merg la familia de deasupra, unde ştie că a stat Valeriu Cristea, dar mai bine să-l caut la scara D pe preşedinte, care dă aprobările. Ajung astfel la familia arh. Popan Cristiana, mă invită înăuntru, domneşte, văd un apartament de artişti, cu tablouri, grafică, mobilă şi totul de cel mai rafinat bun gust. Vor să-mi acorde tot sprijinul pentru memoria lui Valeriu Cristea, om deosebit. Îl cunosc şi pe fiul lui adoptiv D. C. E., vor lua legătura şi cu el, vom colabora. Dl Popan îmi spune că pe o alee vecină există o placă memorială pentru poetul George Ţărnea. Din Rm. Vîlcea, le spun, de fapt din comuna Şirineasa, pe Luncavăţ, spre Băbenii lui Dragoş Vrânceanu. L-am cunoscut pe poet, cred a nu mă înşela că provenea din părinţi basarabeni. O discuţie elevată, despre multe de-ale culturii. Iată, îmi spun, oamenii de la vernisaje, de la concerte, unde n-am întâlnit picior de literat... Dl Popan mă însoţeşte până la blocul unde a locuit  G. Ţărnea. Copiez textul, fotografiez. Ne despărţim sub cele mai bune  auspicii.
(...)
10 mai 2007: (...) La înmormântarea lui Octavian Paler, îi spun lui D.C. E. că am descins la locuinţa lui Valeriu Cristea, am văzut, am pozat, am primit aprobarea asociaţiei de locatari. Îmi confirmă că tutorele său a trăit acolo începând cu 1973. Mă întreabă, aiuristic: Puneţi placa memorială pe palier? În holul de la intrare? Îi răspund: Ba pe faţada blocului, la vedere din stradă, pentru toţi cei care trec, nu doar pentru colocatari. Pe o alee alăturată, îi precizez, există o placă memorială a lui George Ţărnea. Nu ştia de ea...(...).




Alţi scriitori:
D. Iov, n. 1888
Virgil Gheorghiu, n. 1903
Romulus Dianu, n. 1905


Poezia zilei: Gabriel Chifu, n. 1954

Versuri

O muzică doar pentru mine
Am început să aud o muzică pe care nimeni n-o mai aude.
Când mă aştept mai puţin
îmi răsună în urechi, încântătoare.
Mă enervează că nimeni altcineva nu aude
muzica asta care atât de clar, hipnotic răsună
şi care pe mine mă răscoleşte,
tocmai pe mine care
n-am ureche muzicală.
Muzica asta mă ia cu asalt, intră în mine
aşa cum intră în casă apa,
de neoprit, la inundaţii,
dau s-o îndepărtez prosteşte strângând-o în diverse vase,
dar pricep că nu am nicio şansă,
şi în orice caz nu aşa am să scap de ea.
În melodia asta disting voci omeneşti,
pe-a mamei, cum suspină stins,
pe-a tatei, care se arată dezamăgit văzând
ce s-a ales de mine,
pe-a Anei, pe-a Ilenei, care în versuri fără rime
atâtea au să-mi reproşeze.
Mă mir că numai eu aud muzica asta
şi mă mir că mă înrobeşte în asemenea hal.
O aud neîncetat şi mă ţin după ea,
cum se ţine rugăciunea după buzele credinciosului.
Nu înţeleg încotro mă poartă.
De la un moment dat
nici nu mai e nevoie să-nţeleg: mă mişc în ea,
sunt în ea şi ea e-n mine.

Muzica asta e chiar mormântul.



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

17 martie, continuare: La vernisajul expoziţiei lui Ion Cucu, la sala de sus a Muzeului. Lume nu prea multă, încă din prima sală mă văd cu Cţa Buzea, care-mi spune că a venit cu o jumătate de oră mai devreme anume ca să vadă în linişte exponatele. Se uită la o poză a ei, şi se miră: De unde o fi scos-o? Şi spune că o s-o pună pe coperta următoarei cărţi. Tot acolo şi Valeria lui Gh. Pituţ. Îl văd pe Pituţ într-o poză cu Ion Iuga şi, emoţionat, îi spun că tot alături sunt şi în mormintele de la Bellu. Mai apar îa vernisaj cîţiva scriitori, Izverna, Peagu, Filipoiu, Florentin Popescu, Dimisianu, Tzone, Ilica. Aceştia sunt actanţii vieţii literare, mereu ei, iar toţi ceilalţi parcă s-au retras în Patagonia...
Foarte expresive pozele, însă ni se spune că nu a expus decît 15% din fondul lui, o să le tot schimbe, pînă în noiembrie. Şi sunt nume care se repetă, iar mulţi alţii lipsesc. Îmi cade bine faptul că pe fotografia afiş, subintitulată „Călătoria” îi avem pe Marin Sorescu, D.R.Popescu, iar între ei, în penumbră, cu ochelari, Mircea Ciobanu. Îmi aduce aminte de pagina din Jurnalul meu, probabil prinsă în Sălbaticul, care se termină cu recomandarea mea să facă o călătorie, să schimbe locul, mediul, oamenii, să vadă zări noi, să mai spună o glumă, etc. Or, poza afiş chiar asta sugerează: nişte oameni care pleacă în voiaj, cu gînd să se destindă, să uite, să schimbe… Am să-i arăt lui Cucu paragraful respectiv. Apar şi cei care vor vorbi: Condeescu, Manolescu, Alex Ştefănescu şi Ion Cucu. Vorbesc bine, M. despre expresivitatea acestor autori, majoritatea deja plecaţi dintre noi, tineri şi nemuritori în fotografii. Alex chiar mai bine, iar Vosganian despre pasiunea pentru fotografii a bunicului său. Şi că sunt bani pentru cultură, trebuie să fie bine folosiţi. Drept care îi sugerez lui Tzone să nu scape prilejul. Cucu face aluzie la faptul că are material pentru un mare album.
A doua zi, merg din nou la expoziţia Cucu, împreună cu Murgeanu, acolo era şi Ileana Mălăncioiu. Se interpune un grup de elevi. Vedem expoziţia, îi place amicului, iar Cucu îi promite că expune şi poza lui. Şi chiar pe-a mea. Însă mă îndoiesc că o are cu adevărat.
Va urma


Fotografii...Primăvara poeziei în strada Plantelor


Alina Gherasim, Ana Calina Garaș, Octavian Apostoloiu, Emil Lungeanu

Valentin Hossu/Longin, Eliza Roha, Nicolae Roșu, Lucian Gruia

Anca Popescu, Emil Lungeanu, Margareta Labiș,  Dna Gâju
Eliza Roha, Margareta Labiș

Emil Lungeanu, Ana Calina Garaș

N. Roșu. G. Adameșteanu, L. Gruia,Octav Apostoloiu,Eliza Roha, Margareta labiș, Emil Lungeanu,Ana garaș, Anca Popescu, D și D. Gâju, V.Hossu/Longin, Alina Gherasim.