miercuri, 4 martie 2015

Scriitorul zilei: A.E. Baconski
Scriitorul zilei: A.E. Baconski, n. 16 iunie 1925 - d. 4 martie 1977

Tu care-ai fost ...

de 


Tu care-ai fost odată, tu, care esti, tu, care
Vei fi – adesea iarna, plecând in taină ochii,
Duioasă-ntrevedea-vei, căzută la picioare,
Umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii.
Va fi tăcere-n preajmă – si dincolo de geam
Ninsoarea de departe venind ca o pădure
Dusă de vânt – si-al serii hotar ce-l atingeam
De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
Inchipuiri, in albul pierit si întinat ...
Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitării. Si-n oglinda netulburată, rece,
Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin
Ce si-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată – 
Îţi vei desface părul si vei privi cum vin,
Din negrul lui, răsfrangeri de noapte-ndepărtată.
Si cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi,
Infăşurând mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalti si goi,
Deşteaptă sensul unor imagini, unor vise ...
Si-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest
In gândul tău – sau poate in suflet, o durere
Trecută-n timp. Din toate va rămânea acest 
Destin al unor vesnic pierdute giuvaiere,
De nu-ti aduci aminte nici tu când le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe incet sub pleoapa-i neagră –
De-abia te vezi tu insăti, pe-un orizont uitat,
Plecând diminuată in timp ca o tanagră.
Cine-ti atinge pipetul la care-am stat să-ascult
Vântul si luna? Cine din nou isi poartă sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat demult ...
Sarută-mă-n absenţă si-n somn – săruta-mi umbra.

***

Bucovinean, fiul unui preot, familia s-a refugiat în Oltenia, din faţa frontului roşu. Liceul la Rm. Vâlcea, facultatea de Drept la Cluj, unde debutase cu poezii în reviste, încă licean fiind. Debutul editorial cu Poezii, 1950, se aliniază literaturii de circumstanţă, indicând totuşi resurse stilistice speciale. Însă de la al doilea volum abordarea se schimbă radical, originalitatea viziunii se individualizează. Este redactor şef la Almanahul literar, devenit apoi Steaua, cea mai elevată/europeană revistă literară din Transilvania, poate din întreaga ţară. Imn către zorii de zi, 1962, Echinoxul nebunilor şi alte povestiri,1967, Fluxul memoriei, selecţie din producţia lirică, 1967, Remember. Fals jurnal de călătorie, 1968,Cadavre în vid, 1969. Panorama poeziei universale contemporane, 1972, Corabia lui Sebastian - sunt tot atâtea titluri de referinţă nu doar în destinul acestui aristocrat al gândirii, deschis către universal, într-o epocă în care acest simplu fapt stârnea opoziţia generală, oficializată, ci etape în evoluţia literaturii române a vremii, care prin câteva spirite deschise către nou se elibera de sechelele dirijismului cultural, redevenind competitivă pe plan european, precum în Interbelic. Acum, ce-i drept, pe mulţi confraţi de condei, mai puţin talentaţi, îi va fi tratat de sus, dar şi mai mulţi vor fi fost cei care nu i-au iertat excepţionala înzestrare, aristocraţia de spirit. Nevoit să părăsească Clujul pentru celălalt intern, doar bănuit, din Bucureşti. Prin opţiune estetică, s-a desprins de confraţi, s-a însingurat în literatura sa şi a marilor poeţi ai lumii.  Călătorind în lume, a văzut, a înţeles,s-a nutrit şi a gândit în alte coordonate decât ale celor de dincoace de Cortina de Fier;  a tradus emorm şi la cel mai înalt nivel din poezia lumii, lăsând o zestre inestimabilă, doar parţial valorificată, datorită împrejurărilor.  Lirica sa a stârnit reacţii violante de contestare din partea celor de la revista Săptămâna, aflată sub controlul stric al securităţii. Fragmente din prozele sale (romanul Biserica neagră, 1990) deci rămas inedit până după revoluţiese citeau la Europa liberă, producând vii emoţii. Dispariţia poetului, în cutremurul din 1977, a pus un final tragic asupra unui destin singular în literatura noastră contemporană.
***
Poate n-ar fi cazul să spun ce influenţă ieşită din comun a avut asupră-mi poezia lui A.E. Baconski, deşi precizez din start că nu l-am cunoscut personal, ci doar l-am reperat, printre cele câteva persoane care îmi apăruseră pe treptele ESPLA, la sfârşitul anilor 60, când era singura editură la care se puteau adresa literaţii.  Imn pentru nesomnul cuvintelor, pe care mi-au căzut ochii  în librăria din Buzeşti colţ cu Calea Victoriei, la doar zece paşi de casa unde locuiseră Eminescu şi Veronica Micle în 1880, apoi Fluxul memoriei au fost cărţi formatoare pentru tânărul inginer geolog ce eram, departe de iniţierile filologice. I-am intuit valoarea personală, înălţimea spiritului, nobleţea simţirii şi atuitudinii vis-a-vis de misiunea scrisului.  Iniţierea a continuat cu Meridianele sale, citite săptămânal. Cu inegalabila Panoramă a poeziei universale contemporane,  o vastă şi fără greş orientată incursiune în marea poezie a lumii, tradusă  magistral, cum nu o mai făcuse decât Lucian Blaga...
(O mare emoţie pentru mine a fost să aflu, în octombrie trecut, invitaţi fiind la Fedeleşoiu de prietena noastră Doina Ţetcu, faptul că preotul Baconski, tatăl poetului, slujise ani la rând la biserica din comună, foată cândva mânăstire. . În aceeaşi ordine de idei, ar fi de speculat pe tema scriitorilor care au provenit din familii de preoţi. Nu numai Goga, Blaga, Cioran, dar şi Baconski, Baltag,, alţii despre care am referit la această rubrică. O explicaţie ar fi, o intuiesc, dar deocamdată nu mă pronunţ...)
Dar fără alte multe vorbe, iată cum debutează cartea noastră de confesiuni în dialog epistolar (a mea şi a poetului Ion Murgeanu), Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007:

I. DESTINE RĂSĂRITENE
Ion Murgeanu: Zorleni
"Impactul cu Dvs., Dle Ion Lazu, s-a produs pe un text despre A. E Baconsky. Trebuie să recunoaştem că suntem suma unor oameni ce ne-au intersectat până la un moment dat. Vă închipuiţi ce ar fi fost ca Dvs., alături de care participasem până atunci la întâmplări nesemnificative biografic vorbind, mi-aţi fi telefonat în acea zi să mă felicitaţi pentru orice altceva decât articolul meu despre Baconsky apărut în Ziua literară. Aşadar, Baconsky, unul din “seniorii” mei  tutelari de la tinereţe, şi-a trimis un nou Mesager (de-a lungul vremii au mai fost câţiva), să mă scoată din apatie, sau chiar şi din prea neagra visare. 
Oricând putem face legături magice cu noii oameni din viaţa noastră. Pe Dvs.v-am legat de A. E. Baconsky într-un anume fel şi cu o motivaţie anume. Veneaţi ca o continuare, sau cel puţin ca un supliment. Provenienţa basarabeană, prezenţa discretă, invulnerabilă, în viaţa noastră literară, atât de colorată de nu chiar pestriţă, şi eleganţa omului ca specie rară şi specială între ceilalţi oameni atât de amestecaţi în coloritul nostru balcanic. O anume detaşare de contingent chiar în toiul celor mai insistente implicări. Căci, orice s-ar spune, sunteţi un monden construit după chipul aristocratului de album, dacă pot zice aşa. Acest lucru induce la unii erori impardonabile; mă refer, desigur, la simpaticul critic, care citindu-vă nu de mult timp subtilul roman Ruptura în cheie “postmodernă”, ajungea la concluzia  (comică pentru noi), cum că ar fi un foarte bun roman de iubire din sec. XIX. ", (Himera literaturii, pag. 9.)

***
Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memorialeîn manuscris: 
28 martie 2007: (...) Azi merg la Asociaţie, iau alte adrese, dar tot nu-i am pe Velea, Ivasiuc, Baconski, nici măcar pe Zaharia Stancu, ceea ce pare incredibil. Secretara nu are alte catastife, mi le dă pe cele două, din care copiez doar câteva adrese; spune că trecerea pe calculator a acestor date o depăşeşte, abia au găsit un voluntar care să expediaze sutele de plicuri la membrii care nu şi-au achitat cotizaţia, unii chiar de la Revoluţie încoace. Totuşi, îmi spun, sunt doar două caiete studenţeşti care ar putea fi bătute la o dactilografă din oraş pe câteva mii de lei. Dar unde este iniţiativa? Unde e mistica lucrului bine făcut?
Merg la Casa Vernescu, omul lui Al. Istrate iese după mine pe coridor, îi predau ultima listă, se pare că nu mă poate ajuta cu adresele celor decedaţi: la ei nu vin decât cei ce au de luat bani, pe ştat, cu buletinul şi atât. Nu au şi adresele, cu atât mai puţin pe cele de altădată. Poate la Uniune... de unde venisem la ei. Cu doar câteva adrese mai noi:Paleologu, Chimet. Zaciu. Şi aflu în ultimă instanţă că dosarele de la cadre au dispărut în zilele Revoluţiei. Chiar aşa! 
(...)
4 aprilie 2007: ...Pe strada T. Arghezi, spre casa unde a locuit A. E. Baconski. O găsesc după intersecţia cu Batiştei, mai în spate pe trotuar, faţă în faţă cu Ambasada SUA. Intru în imobil, acolo un mecanic de întreţinere, îi spun păsul meu. Da, A.E.B. a locuit la ap. 56, et. 5 pe scara A, căci există şi o scară B din acelaşi hol, cea din dreapta. Vorbisem la telefon cu Murgeanu, care în tinereţea lui l-a vizitat, dar nu-şi mai amintea deloc la ce etaj. Doar că avea un apartament de artist şi că l-au primit foarte prevenitor, boiereşte. Să iau legătura cu dna Adriana Kevorkian, de la scara B, ap 31, etaj 2. Îmi va preciza în ce perioadă a locuit A.E.B. aici şi dacă se aprobă placa. Aflu că tot aici, dar la scara A, etaj 2, ap. 27 a stat şi Francisc Munteanu, din 1992 până la moarte. Dau telefon, dna K. nu răspunde.
Pe trotuar mă intersectez cu Dan Grigorescu. - Ce mai faceţi, maestre? - Nu bine. - Nimeni nu face bine, propriu-zis. Atunci precizează: - Mai rău ca oricând. Îi arăt pe stradă semnele prosperităţii, semne ale huzurului. Contestă totul. - E mai rău ca oricând, îmi retează el orice comentariu. Palid la faţă, cu ochii injectaţi, probabil bolnav, suferind, chinuit de dureri nespuse, penibile. Înţeleg astfel de ce nimic nu e bine.

17 august 2007.(...) plecăm pe traseu, în zona centrală, se făcuse aproape ora 15, când colo, constat că nu au refăcut placa Eugen Barbu, de ce oare?! Mergem să o punem pe a Mariei Banuş, acolo dl Liviu P. lipseşte, însă ne dă curent dra de la Traduceri; de acolo mergem la Mircea Nedelciu, placa a fost trimisă fără găuri, ca dealtfel şi a Mariei Banuş, le facem noi, pe trotuar, ceea ce lungeşte-dublează timpul de lucru. De acolo laA.E.Baconski, unde soţul dnei administrator R.R., ea nefiind acasă, nu vrea să colaboreze, două doamne binevoitoare ne poartă pe la diverse uşi din bloc, luăm curent de la un cabinet de frumuseţe. Bloc cu bulină roşie, în faţa Ambasadei Americane, cerberii de la poartă sunt tot timpul cu ochii pe noi, la orice mişcare, văzându-ne cu bormaşina, poate credeau că am apărut cu o mitralieră. Le explic, îi calmez, le arăt legitimaţii, dar tot vigilenţi...




Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006
29 03. Copacii văruiţi la bază, deci par ridicaţi pe un piedestal/ postament, precum statuile. Busturi de copaci pe postamente de marmoră albă, aşa par într-o seară de primăvară, nonşalanţi, printre ignobile blocuri ceauşiste…
De dimineaţă trag pe dischete cele 4 părţi ale Confesiunilor. Murgeanu propune mereu alte titluri, acum Gloria celor absenţi. Parcă despre glorie ar fi vorba!? Ci e vorba despre cu totul altceva: la el despre o obsesie din tinereţe, pe care n-a reuşit să şi-o scoată din cap, în pofida tuturor evidenţelor, împotriva chiar a logicii; la mine e vorba despre nişte confesiuni cu care am reuşit să golesc sacul, să spun mult-puţinul depozitat la fundul cugetului – şi în primejdie de a se scurge prin nenumăratele mici fisuri ale uitării. Împotriva uitării, înainte de uitare, asta ar fi sensul scrierii noastre la două mâini.  După tot ce am tăiat din partitura mea, (cam 35 de pagini! - căci mă cam luasem cu vorbele, iar M. nu a tăiat chiar nimic!), au rămas, cu Indicele de nume cu tot, 363 pagini de calculator. Iau la mînă diverse tipuri de cărţi, calculez numărul de semne şi reiese că ar fi o carte cam de două ori mai mică decît Jurnalul lui Felea, o carte de format mare, şi doar cu puţin mai mică decît Nadejda Mandelştam, 625 pagini, a noastră ar avea cam 590-600 pagini, la formatul Polirom.
Mă uit din nou prin Nadejda M. şi sunt o dată în plus uimit de forţa spirituală a acestei femei teribile, de expresivitatea frazelor, de atrocea realitate prin care a răzbătut, din anii revoluţiei din Octombrie şi pînă la 81 de ani, cînd a murit, săracă, năpăstuită, neluată în seamă, dar apărînd cu străşnicie, cu un curaj eroic, fără egal, amintirea şi manuscrisele lui Osea al ei. În închisoarea sovietică, a găsit puterea strict omenească să scrie mii de pagini extraordinare, miraculoase. Oare din adîncul umilinţei sale – căci nu a avut îndrăzneala să scrie un singur rînd cît timp a fost cu Osip Mandelștam (pe care ca poet și ca om îl admira fără limită şi nu voia nicidecum să-l indispună cu mâzgălelile ei de neprofesionistă!), această femeie teribilă, mă repet!, şi-a scris memoriile, dînd o frescă terifiantă asupra Ţării sovietelor, închisoarea popoarelor – cei închişi: ca să moară fără vreo urmă de speranţă, cei de afară: chinuindu-se în nesfîrşite umilinţe şi neîndrăznind să spere că ai lor vor scăpacu viață din lagăr... necum să mai și vorbească.
 Va urma



Fotografii de azi...