Scriitorul zilei: Al.O Teodoreanu (Păstorel),  n. 30 iulie1894 - d. 17 martie 1964

                     

 Cu 3 ani mai mare decât fratele devenit faimosul prozator din Interbelic Ionel Teodoreanu,  ar fi prea simplu să spunem că Păstorel îi va lăsa mezinului grija prozodiei clasice, el rezervându-şi aspectele deconectante ale literaturii de amuzament, foarte rafinat, însă tot amuzament. Epigrame, pastişe, un fastuos Hronic al măscăriciului Vălătuc, considerat de G. Călinescu un echivalent al celebrei Gargantua şi Pantagruel de Rabelais; titlurile volumelor sale ilustrază domeniul în care a excelat acest spirit de înalt rafinament: Strofe cu pelin de mai, pentru/cotra Iorga Neculai, 1931, Vin şi Apă, 1936, Mici satisfacţii, Un porc de câine, 1934. În fapt, Păstorel, în textele sale se dovedeşte un stilist imbatabil. A dovedit-o şi în traducerile pe care ni le-a dat: Bravul soldat Sveik, de Iaroslav Haşek, Taras Bulba, alte traduceri din scriitori francezi. Oenolog fabulos, imbatabil, unanim recunoscut şi admirat, a elaborat un studiu de specialitate despre vinuri şi coniacuri, manuscris considerat pierdut.  Scrierile sale de mare rafinament despre arta culinară au fost editate şi reeditate: Gastronomice.

O adevărată legendă vie, una dintre prea puţinele cu darul de a ne descreţi frunţile în aceşti ultimi vreo 50 de ani, Păstorel, pseudonim devenit renume, aflat pe buzele tuturor, s-a născut la Dorohoi, dintr-o familie de intelectuali, nepot al lui Gavril Muzicescu; face şcoala de ofiţeri şi se întâmplă că foarte curând intră în focul luptelor din Transilvania şi Moldova, fiind grav rănit, decorat cu Steaua României şi avansat la gradul de căpitan. După ostilităţi, face Dreptul şi se prezintă la judecătoria din Tr. Severin, însă în anul următor, deja remarcat de Cezar Petrescu, este solicitat la Cluj, pentru a-l seconda pe maestru în editarea revistei Gândirea. Următorii 8 ani sunt o şcoală de mare preţ pentru literat. Cunoaşte pe cei mai mari scriitori, îi însoţeşte în turnee de şezători literare prin toată ţara. În 1928 îi apare la Cartea Românească un foarte bine primit volum de proză, romanul Hronicul măscăriciului Vălătuc, probă de virtuozitate stilistică, folosind un limbaj cronicăresc pentru a trece prin furcile caudine ale satirei aspecte ale contemporaneităţii.. Spiritul fin, cultivat, umorul de cea mai bună calitate, hazul superior, fac deliciul acestor texte ce în tinereţea noastră se citeau în grupuri de prieteni, din ediţii interbelice, desigur.  Pentru că acest rafinat al spiritului nu a acceptat niciodată să-şi reprime opiniile, cum o făcuse şi pe vremea când Iorga era prim ministru şi, la o vizită a acestuia la Iaşi, vitrinele librăriilor erau pline de "Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai... A scris în acelaşi fel despre invadatorii sovietici, boema în mijlocul căreia a excelat întotdeauna îi prelua epigramele, care aveau o difuzare la concurenţă cu literatura tipărită - şi din aceasta i s-a tras detenţia. "Pe drumeagul din cătun / Trece un sodat  şi-un tun./ Tunul rus. Şi rusul tun!"

Am avut prilejul să-l audiez la o comemorare a lui George Topârceanu, în Aula Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Bucureşti. /vezi evocarea din Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007). Era nu mult după ieşirea sa din detenţie şi, din păcate, nu mult înainte de a se stinge, la vârsta de 70 de ani, când se pare că a dictat ultima sa epigramă, în stilul inconfundabil: "Spuneţi şi copiilor,/ (Culmea ironiilor!)/ Pun capăt beţiilor/ În Şoseaua Viilor." (Era adresa spitalului pe al cărui pat şi-a dat obştescul sfârşit...)  Un cavaler al spiritului, însă fără teamă şi prihană. Care a supravieţuit vreme de 20 de ani sub regimul bolşevic din biaţa ţărişoară...Supravieţuirea, ca  formă a ironiei?

Citeşte mai mult:  http://blog.citatepedia.ro/115-ani-de-la-nasterea-lui-pastorel-teodoreanu.htm

***

 Din Ion Lazu:  Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale.

6 aprilie 2007: (...)Vin înapoi pe Lascăr Catargiu, spre Romană şi în splendidul imobil de pe colţ, la numărul 39, unde pe vremea debutului meu funcţiona ESPLA, pe atunci singura editură literară din ţară, se pare că a stat Păstorel. Cel puţin aşa rezultă din cartea de telefon a anilor 50. Acum ambasada Irakului, straşnic păzită. Ce şanse am să pot plasa aici o placă memorială?  (...)

28 iulie 08. Marţi. În staţia colegiul Mihai Viteazul, căci coborâsem greşit; fac trei staţii pe jos şi cu un fir de chiparoasă merg la dna Cofcinski, în noul sediu de pe str.Paleologu 5-A. Tot încercând să-mi amintesc celălalt nume al florii. Nu-l ştie nici dna C., dar o funcţionară lămureşte misterul: tuberoză! Îmi dă lista cu cele 7-8 noi adrese, semnez de primire şi bucuros, cobor. Dar deja văzusem că 2-3 adrese lipsesc, probabil nu le au nici ei, iar alte 2-3 le aflasem singur, între timp. Oricum, confirmările sunt binevenite. Pe loc mă hotărăsc să caut mai întâi Galaţi 40, pentru  Păstorel Teodoreanu. Acolo trecătorii nu par să ştie de str. Galaţi, mă îndrumă spre Pţa Galaţi, devenită între timp Gemeni - asta pentru că s-a numit Vasile Lascăr, după cum îmi indică harta, iar V.L a rămas doar o intrare, spre Mihai Bravu. Derută de tip rusesc, ei fac hărţi care să te pună pe piste greşite...

Revin pe strada cu tramvai, întreb nişte muncitori stradali, dar constat că nu au habar de locaţia căutată. Dau de o clădire absolut nouă, la nr. 40-40 bis, încerc mai încolo, o vilă boierească, în curtea cu peron de întors trăsurile, scări din două părţi, însă aici e numărul 38... Revin, intru la acea bancă grecească, portarul înţelege păsul meu, cheamă o tânără PR, aceea vede lista Copyro, numele lui Păstorel, numele meu, totul oficial şi onorant. De Păstorel n-a auzit. Îi spun epigrama cu soldatul rus (care la puşcărie l-a dus...). Tânăra crede că va trebui să se adreseze proprietarului, patronului, ei sunt aici doar chiriaşi – se repetă povestea cu placa pentru Vintilă Horia. Va trebui să le prezint o adresă oficială, ştampilată, semnată. Cînd să ies, portarul vine după mine, se arată incitat de spunerile mele, cam ca de un mic recital one man show, aşa ceva. Zice: „Aceia n-au fost comunişti. Ci nişte golani, nişte mafioţi, îndârjiţi să acapareze puterea în ţară”. El a fost miliţian. La Ştefan Gheorghiu li se sugera să conlucreze cu preoţii, precum că lumea se uită în gura lor. Tatăl lui a fost activist la Buzău, avea un secretar de organizaţie fost legionar, acum mare fanatic, îi îndemna să-i ameninţe cu pistolul pe ţărani ca să forţeze intrarea la colectiv. Tatăl lui n-a vrut să facă una ca asta. Şi-a dat demisia, apoi a constatat că secretarul de la judeţ îl urmărea în continuare cu persecuţia lui. I-ar fi făcut orice rău posibil. Zic: Aş admite că aceia n-au fost comunişti adevăraţi şi au lucrat în dauna idealului comunist, dacă în toţi aceşti 50-70 de ani de comunism aţi putea să-mi indicaţi câteva nume de comunişti adevăraţi, care au făcut bine poporului lor şi au dus ţara respectivă pe culmile promise. Sau dacă aţi putea să-mi indicaţi vreo ţară unde comunismul a avut succes... Tace, circumspect. Schimbă subiectul. Se arătase mirat de ce aceste schimbări ale numelor de străzi, de ce Galaţi în loc de Vasile Lascăr, de ce alături o stradă Armand Călinescu – ăsta cine-a fost? L-au asasinat legionarii, răzbunându-se pentru că îi persecutase ca ministru de interne, băgând la închisoare câţiva criminali. Erou din primul război mondial, îşi pierduse un ochi. Tatăl meu a dat mâna cu el, ca militar fruntaş, când a fost în inspecţie la regimentul lor de artilerişti din Bolgrad. Şi-i mai spun: Pe Păstorel Teodoreanu l-au închis ca duşman al poporului şi al ordinei de stat, deşi el nu era decât un scriitor mai slobod la condei. Însă comuniştii au venit cu ideea lichidării adversarului politic până în al nouălea neam. El: Dar să le recunoaştem lui Dej şi Ceauşescu şi unele merite. Care?, fac eu. Că ne-au minţit din prima până în ultima clipă?, că ne-a ţinut aici ca într-o închisoare şi ne-au adus pe ultimul loc dintre ţările Europei? Şi musai să murim aici, că dacă voiai să pleci, te împuşca pe graniţă...

12 nov., miercuri. (...) Trec pe la Emporiki Bank, portarul mă recunoaşte, urc la etajul III, secretara nu-şi mai aminteşte. Avantaj portarul. Îi spun ce şi cum, îl cheamă pe Remus, acesta zice că a vorbit cu patronul, dar acela nu i-a dat răspunsul ferm. Îmi dă mobilul aceluia, îl prind imediat, mă prezint, spun ce e cu scriitorul Păstorel, ce fel de placă vrem să punem şi patronul este de acord pe loc. Unde m-am gândit să o plasăm? Am oameni? Reiese că pot veni oricând, o să le telefoneze celor de la pază, ca să ştie. O victorie la puncte, nesperată, în deplasare...

P.S. Am căutat cu dinadins pentru a posta la această rubrică relatarea luptei mele "la baionetă" cu locatarii imobilului din Şos. Dorobanţilor nr. 144, unde aş fi vrut să-i pun o placă memorială neegalatului epigramist. Într-o casă boierească, exact vis-a-vis de Televiziunea Română. Eu cu "baioneta" celor mai bune intenţii, faţă cu neclintirea de stâncă a locatarilor. Port-drapelul acestora, un anume domn-tovarăş Hegheduş, de piatră în refuzul său. Iar de altfel, personaj prea cunoscut în lumea culturii, deoarece vreme de 2-3 decenii a fost fac-totumul la Ministerul Culturii şi Educaţiei socialiste; iar ca să spun tot adevărul, a rămas pe post şi pe vremea ministeriatului lui A.P. ( nu e vorba de Ana Pauker, aţi ghicit...).  

Alţi scriitori:

Alecu Russo, n. 1819

Urmuz, n. 1883

Mihai Ungheanu, n. 1939

Al. Deal, n. 1944 - d. 14 martie 2015.
Liviu Călin, m. 1994

Adrian Marino, m. 2005

  

Poezia zilei, Păstorel

 Spovedanie

Cântat-am vinul şi-l băui pre el,

Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,

Cules-am toată roua din pahare,

Voios ca cel din urmă menestrel.

Am păstorit în viaţă vinuri rare

(De-aceea îmi şi zice Păstorel)

Şi de la Grasă pân' la Ottonel,

Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.

Din volumul „Caiet”, 1938

Statuii ostaşului sovietic

Soldate rus, soldate rus,

Te-ai înălţat acolo sus

Că liberaşi popoarele

Sau fiindcă-ţi put picioarele?

 ***



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

30 mai, continuare: Ieri noapte regretam că l-am lăsat de izbelişte pe puiul de mierlă cu caş la gură, căzut pe cărarea de lîngă blocul lui Cezar Baltag. L-am dat din cărare, însă ar fi trebuit să-l iau acasă şi să-l creştem o vreme, căci nu se ştie dacă nu l-a răpus vreo pisică, vreun cîine... sau dacă nu a murit de frig, în ploaia de azi-noapte. Sau de foame, căci nu se ştie dacă era pregătit să-şi găsească singur hrana lui de gîndăcei...  Însă un pui deja bine dezvoltat, aproape de dimensiunile unei mierle mature. Să sperăm că s-a salvat cumva. Lidia, ca să mă calmeze, zicea: Unii pui mai şi mor. Într-adevăr, în această perioadă vezi pe sub streşini şi pe sub copaci puişori care au căzut din cuib, de vînt, sau aruncaţi afară de fratele vitreg cuc. Am văzut unul şi la motelul din Sebeş-Alba.

Mă gîndeam: G. şi M. nu au venit nici de data asta, invitate la lansare. Iar pe M. nu am mai visat-o după ce am scris Ruptura. Să fi fost scrierea micului roman o formă de vindecare?

Ce comportament anapoda la amicul  meu, ce psihologie abisală! E de înţeles că nu are şi nu-şi poate menţine nişte prieteni de cursă lungă, dacă el are astfel de ieşiri paradoxale precum prima lui scrisoare, iar apoi nu are nobleţea să-şi ceară în modul cel mai simplu scuze, ci continuă să dea vina pe celălalt. După ce îi demontasem absolut toate acuzele lui anapoda. Nici nu pot spune pe loc dacă este doar o chestiune de nervi, sau ceva mai grav, una de caracter. Oricum ar sta lucrurile, simt o strîngere de inimă numai la gîndul că o să stăm din nou faţă în faţă.

Îngrijorat că de la Bibl. Jud. Slatina nu sosesc banii, ce să mai spun de vreo invitaţie pentru lansare şi recital... Îngrijorat şi de faptul că oferta mea pe la edituri privind Confesiunile nu primeşte nici un răspuns... Probabil nu s-au luat în discuţie listele de sponsorizări de la Minister.
Va urma



Fotografii...