Scriitorul zilei: Felix Aderca,  n. 26 martie 1891  - d. 12 decembrie 1962

Născut în localitatea Puieşti-Vaslui, a început liceul la Craiova dar nu l-a dus la capăt. Fire independentă, a năzuit să-şi creeze un drum propriu. Tentativa din 1914-1915 de a se stabili la Paris a eşuat. Măcar Al. Macedonschi reuşise să publice acolo câteva plachete de versuri, fără ecoul scontat... Revine în ţară, şi, deşi evreu de origine (numele real Zelicu Froim Adercu) participă la război ca soldat, este decorat. (Asta îl va ajuta să scape, în perioada legionară, de detaşamentele de muncă.) Din 1920 se mută la Bucureşti şi până în 1940 este funcţionar la Ministerul Muncii. Foarte activ în viaţa literară, ataşat Sburătorului şi patronului său Eugen Lovinescu, deschis spre toate influenţele moderniste, actant de primă linie al vieţii literare interbelice, omniprezent, foarte cunoscut în breaslă, militând pentru impunerea la noi a unor Proust, Mallarme, Paul Valery, a ajuns să creadă despre sine că este realmente iniţiatorul unor curente literare nu numai la noi ci în lume.

Publicase la Craiova câteva plachete de versuri, în registru simbolist, cu titluri şocante, de exemplu: Stihuri venerice, care nu au reţinut atenţia. Acum colaborează la nenumărate reviste ale vremii, neţinând seama de orientarea politică a acestora. Romane: Ţapul, 1921, Femeia cu carnea albă, 1927, cărţi de eseuri: Mic tratat de estetică, 1929, piese de teatru, dintre care doar una pusă în scenă şi care nu a prea convins, Felix Aderca, scriitor prolific, divers, proteic, a dat şi alte romane precum Omul descompus şi Oraşele scufundate (subiect de anticipaţie), dar nu a dat marea carte care să rămână. Poate ar fi  Mărturia unei generaţii, carte de interviuri, 1929, care dă seamă despre mişcarea literară avangardistă de la noi de după primul Război Mondial.  Pensionat în 1948, în mod neaşteptat a avut nenumărate frecuşuri cu cenzura comunistă, cu editurile. Paralizat după un accident de circulaţie, s-a stins în 1962, probabil convins că Regimul nu este ceea ce visaseră militanţii de stânga.

Nici o referire la Felix Aderca la orele de literatură română din liceu. În mod evident, nu se plasase corect pe linie; şi, desigur, i-o luaseră alţii înainte, mai versatili, oportunişti.  În schimb la editura Vinea (unde am fost redactor-şef preţ de vreo 10 ani), care în aceste ultime două decenii de după "evenimente" s-a ocupat intens de reeditarea literaturii de avangardă şi de actanţii acesteia,  Felix Aderca devenise, alături de Saşa Pană, un autor de referinţă.

 Aflaţi mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/felix-aderca/

Din Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale

18 august 2007, sâmbătă. De dimineaţă primesc telefon de la pietrari, plec la Polizu, apar şi ei după 15 minute, timp în care pusesem la punct planul de bătaie al zilei. Deci, pe Buzeşti, coborâm spre Drept şi îndată zăresc biserica Sf. Constantin. Dau telefon lui Marcel Aderca, răspunde o doamnă, nu pare în temă, mi-l dă pe soţ şi spunându-i că am ajuns la adresă, suntem jos, zice: Bine. Şi de la mine ce vreţi? Să coborâţi, să stabilim locul de comun acord, să ne daţi curent electric pentru perforaţii. Că de ce el, că nu e o problemă de familie, ci o iniţiativă a USR, să ne descurcăm. Zic: Dle M.A., sunt scriitorul I.L., noi doi suntem nişte oameni luminaţi la cap. Am discutat cu dvs. de patru ori la telefon, de ce nu mi-aţi precizat că nu locuiţi la adresa dată, ci în cu totul altă parte? Că el nu mai stă acolo de foarte mult timp, a crezut că acest lucru se ştie. Nu se ştie nimic la Uniune, nici despre Felix, nici despre Marcel, însă noi doi am vorbit despre locaţia din Sf. Constantin şi dvs n-aţi suflat o vorbă. Asta e problema dintre noi doi. Că soţia lui este imobilizată la pat, deci nu poate veni în pripă la faţa locului. Intru în curte, prin spate, urc la primul etaj, sun la apartamentul 2, cu mare greutate răspunde o doamnă, vorbim prin uşa închisă, spun, ştie, e de acord. Dar... Şi o conving să ne dea curent. Să aştept.  Şi aştept destul. Apare o dnă ca la 60 de ani, foarte slabă, exoftalmică, cu ochelari groşi, coborâm, stabilim locul, urc să preiau ştecherul, să-l bag în priză. Punem placa, urc să scot firul, mulţumesc, o complimentez pentru cărţile din rafturi, pentru oglinzile veneţiene şi mobila stil. Ea îşi recapătă instantaneu reflexele de high-life, se scuză că e deranj. Pare foarte încântată de remarcile mele. Încă un imobil prin care parcă suflă vântul. Uşa de la apartamentul 2 ar fi avut mare nevoie de o vopsea proaspătă.

 Alex. Ciura, n. 15 nov. 1876 - d. 2 martie 1936

  

De felul lui din Moţime, îşi face studiile gimnaziale-teologice la Blaj şi Sibiu, continuate la Budapesta, de unde va reveni ca profesor la Sibiu, Blaj şi la liceul Gh. Bariţiu din Cluj. Încă la studiile budapestane fiind, fondează împreună cu Octavian Goga şi A.P. Bănuţ revista Luceafărul, 1902, care din 1906 se strămută la Sibiu. Colaborează şi la alte reviste cu nuvele, foiletoane, traduceri. De orientare naţionalistă, cum altfel?, va fi unul dintre principalii militanţi pentru Unirea din 1918, redactând textul apelului pentru Adunarea din Câmpia Libertăţii. Într-un cuvânt, omul potrivit la locul potrivit (pentru cei ce militează din toate forţele sufleteşti pentru neam şi ţară). Casa memorială Al. Ciura de la Blaj - Mica noastră Romă, îi nemureşte numele şi faptele.

Ca nuvelist, a relatat aspecte din primul război mondial, când ardelenii de sub Austro-ungari erau nevoiţi să combată împotriva fraţilor de dincoace de Carpaţi. Fraţii în război, 1916,  Sub steag străin sunt titluri în sine grăitoare. A scris despre Eminescu şi Coşbuc, despre Vasile Lucaciu, despre Avram Iancu. A tradus câteva romane.

Un cultural, un militant am spune astăzi. De fapt un soldat ce s-a jertfit pentru Idee. Unul dintre cei mulţi. Necesari.  O literatură nu se constituie numai din scriitori excepţionali. Există un "freatic" pe care se edifică marii arbori ai culturii. Azi un nume aproape uitat, cum se întâmplă. Reeditat în 1966; prezent în DSR  editat de Mircea Zaciu şi colaboratorii.

Şi apoi: există un liceu în Blaj ce-i poartă numele. (În biblioteca acelui liceu, după o consfătuire a francofonilor, Lidia Lazu a susţinut un recital bilingv, în română şi franceză, din lirica lui Lucian Blaga...) Există o casă memorială. O placă comemorativă. O celebră fotografie de grup, ce-l înfăţişează pe Al. Ciura împreună cu I.L. Caragiale, Oct. Goga, Şt. O. Iosif, Victor Eftimiu, veniţi la Blaj să asiste la celebrul zbor al lui Aurel Vlaicu.

***

De pe internet, postez acest interesant text al unuia dintre nepoţii scriitorului:

"La Blaj, în grădina casei bunicului meu Alexandru Ciura, cu ocazia zborului lui Vlaicu deasupra Câmpiei Libertăţii, au fost invitaţi prietenii bunicului meu: I. L. Caragiale, George Cosbuc, Victor Eftimiu, Octavian Goga şi St. O. Iosif. Zborul a durat 29 de minute şi a fost aplaudat de 30.000 de spectatori. Fotografia făcută de grupul enumerat mai sus, a apărut în Revista "Flacara" Nr. 38 (954) din 15 septembrie 1973 Anul XXII . 
-La 4 nov. 1918 a redactat în numele Consiliului naţional român din Blaj, Chemarea adresată "Fraţilor Români" de a participa la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia la Marea Unire. -Dupa Unirea din 1918, a fost (aşa cum aţi mentionat), primul director român al liceului Gheorghe Barit din Cluj. 
-Aproape uitat de toată lumea, este înmormantat la Cluj în cimitirul din centrul oraşului."

Alţi scriitori:

Mircea Ivănescu, n. 1931

Valentin Lipatti, n. 1923

Ioana Crăciunescu, n. 1958

Poezia zilei, Ion Lazu

 Neodihnă

Ca nişte piroge

Plutind, divagând

Sunteţi voi, bătrânilor

În oceanul de sub pământ.

De valurile trecerii vaste

s-au ros lanţurile

cu care ancora aţi aruncat

în aerul amintirii noastre.

Grelele ancore

La un capăt de lume

Se macină de vechiul gând.

Luntrile voastre vor ieşi curând

În largul de sub pământ –

Bătrâni hotărâtori, fără nume. 

1968, Pocola-Beiuş

Lidia în Recital Blaga, IX

poeţii:

http://youtu.be/bAmFJOZxBHM

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006 

21 mai. Îmi dau seama că în discuţiile noastre de la Colle, Georgeta a reiterat cîteva idei de-ale verișoarei, precum cea că de la început Gelu nu i-a arătat Carolinei iubirea de care ea avea nevoie. I-a arătat-o, şi-a făcut cu străduinţă datoria, însă degeaba! Cum şi eu am dus-o în spate 17 ani pe Lili. Vara mea: Că e mare diferenţă între cele două, C. e mare gospodină, pe cînd Lili era o împuţită. Şi nicidecum aşa deşteaptă pe cît se dădea! Unii ştiu să te ia tare, să facă impresie, fac caz de cunoştinţele lor, de formula glucozei. Eu: Era cu adevărat foarte deşteaptă, m-aş fi putut înşela la început, dar nu şi după ani… Ea: Că n-am stat lîngă ea, n-am avut cînd s-o cunosc. Cum, zic, păi stăteam 6 luni acasă, o luam şi pe teren. Nu știi despre mine acest lucru simplu?  Ea: Că noi doi gîndim diferit, ea e ingineră iar eu scriitor. Nu, zic, n-ai lucrat ca ingineră ci ai intrat în învățământ, care nu are aface cu ingineria. Află că eu sunt geolog, deci inginer cu 30 de ani de muncă în domeniu; şi chiar am o gîndire riguroasă, nu fantezistă. Şi îi povestesc scena cu rezolvarea problemelor de matematică, consemnată în Sălbaticul. Nu a citit cartea, a dat-o unei colege care a plecat la rude, etc. Îmi venea tot timpul să-i spun: Las-o mai moale, las-o mult mai moale! Căci prea i se pare că le ştie şi le înţelege pe toate şi că e cum nu se poate mai informată în toate domeniile. Şi repetă mereu că am greşit vînzînd apartamentul din Dr. Felix. L-ar fi cumpărat ea, dar n-a avut bani… Dar nu spune de ce nu renunță lae apartamentul ei de 4 camere din Galaţi…(Dar de ce oare discuţia cu Ţuca seamănă aşa de mult cu cea avută cu Cornel? Să am eu acest „noroc” la rude?!)

Constat că urăşte cu venin tot ce nu e PCR, PSD, eventual PRM. Vadim e singurul posibil salvator al naţiei! Ea ştie, ea are intuiţii. De unde până unde!? Păi cine se ocupă de reflexoterapie capătă însuşiri speciale. Crede în Dumnezeu, dar şi în Urania. A cărei emisiune de o oră, (delir verbal!), o ascultă cu sufletul la gură. Şi se dă de ceasul morţii după serialele lacrimogene sud-americane.

Deci, foarte îngrijoraţi cu privire la vizita ei în Italia, temători că o s-o exaspereze pe Georgeta. Iar la copii nu se pricepe, nu are răbdare, şi nici voie să ridice greutăţi, cu coloana ei paradită…

Va urma

Fotografii...


                                         ATESTARE DOCUMENTARĂ/ anexă
Prima atestare documentară a oraşului Râmnic, reședința judeţului Vâlcea, apare într-un act al cancelariei voievodului Mircea, la 20 mai 1388. Documentul este un act de danie prin care domnitorul dăruieşte ctitoriei sale de la Cozia, printre alte privilegii, „şi la Râmnic o moară, care o au adaos Dan Voevod şi o vie, iar acolo, adaos dă jupânul Buda, pentru voinţa părintelui domnii meale, Io Radu Voevod, şi Uliţa, la locul Hinăteştilor, care o au dat[-o] tatăl bisearicii; şi aceasta toate, ce s-au mai sus zise, să fie slobode de toate dăjdi[i]le şi slujbele domneşti [...] să le fie spre folosul călugărilor de aici. [...] Acest cinstit hrisov s-au scris cu porunca marelui Voevod - Ioan Mircea, şi domn a toată Ungro - Vlahia, în anii 1388 (6896), luna mai, 20 dă zile”. În cuprinsul acestui act, sunt menţionate şi alte localităţi vâlcene: Călimăneşti, Jiblea, Seaca, Orleşti şi Hinăteşti.

 (dați dublu clik pe chenar...)

Un alt document emis la Râmnic, la 4 septembrie 1389, întăreşte mănăstirii Cozia locul ce ţinea de satul Jiblea. În acest document, Mircea numeşte Râmnicul „oraşul domniei mele”. Le mai dăruieşte călugărilor cozieni satul Orleşti, care fusese al mănăstirii Cotmeana. Astfel, Râmnicul apare ca al treilea oraş, în ordine cronologică, după Câmpulung-Muscel şi Curtea de Argeş. Numele oraşului este citat timp de două secole sub forma de Râmnic, uneori precizându-se că este la Olt.