vineri, 27 decembrie 2013

Scriitorul zilei: Tudor Vianu, n. 1897  http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-tudor-vianu-poezii.html


Alţi scriitori din Calendar:
Emil Giurgiuca, n. 1906  http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-emil-giurgiuca-poezii.html
Lazăr Iliescu, n. 1897 http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=7604321809108006460;onPublishedMenu=posts;onClosedMenu=posts;postNum=370;src=postname
Ion Schinteie, n. 1911 http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=7604321809108006460;onPublishedMenu=posts;onClosedMenu=posts;postNum=370;src=postname
Manole Auneanu, m. 1993


Poezia zilei : Ion Murgeanu 


dedicaţiuni

TALAZE
                   lui Ion Lazu 

Atât de încărcat de amintiri
De nume mari de mari iubiri.
Sunt plin. Dă peste ţărmuri marea.
Am înnotat în ea: sunt depărtarea
din care văd ce vede numai zarea.

Timpul trăit o biruie; l-am biruit
în amintirile ce m-au trăit…
Sărmani mai sunt cei care vor veni.
Nimic adevărat nu va mai fi.
O lume inventată pas cu pas…pe dos,
dar îndărăt… Nimic n-a mai rămas
din rostul lumii legendare… Pas!

Mai are rost deci să te naşti­? Mai are.
Căci timpul viitor e-o triplă întrebare:
Care, Ce şi Cât? Alt ţărm. O altă mare. 

 (preluare de pe blogul absentul.blog.com)


Lidia Lazu

Iluzia s-a tocit

Mai ceva decît pragul
Ferestrele au căpătat
Cearcăne adînci

Lumina ca de piele moartă
Ce răzbate prin ele
Ar vrea să ne încălzească

Dar oglinzile din noi
s-au decojit
şi doar timpul cel iscusit
adună din nou iubirile
şi le răsădeşte

fără habar
şi fără alegere

în visul străinilor.


Fac uneori lungi plimbări

Pe unde văzusem aripi bătînd
Şi totul îmi pare a fi rotund
Şi strălucitor

Casele plutesc pe un verde obosit
De la facerea lumii
Oamenii dansează cu feţele-ncinse
De raze cosmice

Îi îmbată o lumină divină
La care au visat şi părinţii

Mişcarea frunzelor este
Mai grăitoare decît a stelelor

Şi drumurile se întorc
Cu faţa la perete



Lidia în recital
california 1:


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995
17 dec. 95La Mircea Ciobanu, îi place începutul Jurnalului literar, citeşte pagina de două ori, zice: “E boierie mare! Asta va fi opera vieţii tale! Să merg la Soros pentru sponsorizare şi să spun că el a acceptat textul, că l-a citit pe tot: înţelegi? L-am citit! 400 pagini, atît putem publica

Poezia: Flacăra coboară
Pe firul de ceară
Trandafirul japonez
Se ridică, îmbrăţişază lumina
Întregii ferestre
Cu crengile înverzite
Mare maestru în a-şi aşeza frunzele
Tangente – abia două trei semilune întunecate, în eclipsă
Cîntă Pavarotti Te voglio tanto bene
Sufletului meu înlăcrimat
Poate am murit de mult
Poate şi după ce nu voi mai fi
Sufletul meu o să mai asculte
Balsam pe auz, lacrimi pe pleoape
Şi irişii verzi pe frunzele verzi
Ca nişte inimi translucide
Cu planul înclinat optim pe axa globului pămîntesc
Doar două trei frunze au
Alunecat pe sfert în penumbră

Din glastra de pe podea, urcă în jerbă
Forsiţiile aduse din parc de ai mei
Abia azi înflorite
Fîlfîind gingaş
Galbenul inconfundabil. 

(din Balansoarul umbrei, 1999)


Citiţi despre o călătorie în jurul lumii şi despre o hartă misterioasă:
https://mail.google.com/mail/u/0/?shva=1#inbox/143307486449738e


Ion Lazu / Luxemburg în decembrie, V
Şi a fost ziua a doua a lecturilor cu public. I-am primit pe prietenii români, mulţi dintre ei cunoscuţi mie şi am avut bucuria să revăd câţiva vechi prieteni luxemburghezi. Între timp aliniasem pe masa prezidiului un... zid de cărţi de-ale mele, nu toate, căci pe primele nu le-am mai adus, iar câteva le-am împrumutat de la frate-meu. În fine, un şir de vreo 20 de cărţi. Şi un teanc de cărţi rezervate Biblitecii municipale din oraşul gazdă. După ce luasem în calcul mai multe variante cu traducător în franceză, m-am decis să vorbesc în româneşte, aproape toţi cei din sală fiind români sau cunoscători de română sau însoţiţi de români. Am vorbit liber, fără foi în faţă, fără notiţe etc. Nu neapărat despre mine ca scriitor, ci despre destinul scriitorului român sub dictatura comunistă, dar şi după aceea. (Fiind vorba şi de schimbări în bine dar şi despre grave disfuncţii.) Debutând în anii 60, practic pe vremea dirijismului, a literaturii pe linie, răspunzând comenzii sociale. Cenzura, dar şi autocenzura. Amânările, intervenţiile pe text. Respingerile fără drept de apel. În cazul meu, care am decis de la început să nu depind de scris, ci să-mi urmez cariera de geolog prospector (de unde am ieşit la pensie la limita de vârstă), amânările au fost substanţiale, de la 10 la 15 ani pentru mai fiecare carte. În 1970, când debutam cu un volum de proză, am câştigat şi concursul pentru subiecte de film. Acel film nu s-a făcut niciodată, pretextele fiind fel de fel, când de fapt nu era agreat faptul că unul dintre personajele filmului, doar 7 la număr, era preotul satului. Mi s-au cerut la nesfârşit modificări... Între timp am mai prezentat caselor de filme alte 3 scenarii, care au avut aceeaşi soartă. Cartea care mă reprezintă cel mai bine ca scriitor, Veneticii, nu a putut fi scrisă înainte de decembrie, căci era interzis să caligrafiezi numele Basarabia, cum de altfel era interzisă orice referire la soarta românilor de peste Prut, sau la eroismul şi sacrificiile de pe fruntul de est. Era deci literatura pe linie, dar şi o literatură a celor care încercau să reziste în cultură. Şi mai erau, împinşi  în afara scenei literare, scriitorii şi publiciştii care se afirmaseră înainte de venirea sovieticilor; aceştia erau discriminaţi, împiedicaţi să-şi publice scrierile, consideraţi in corpore duşmani ai poporului, ai orânduirii socialiste. Sub diferite pretexte, oricum fără motive serioase, mulţi dintre scriitorii din generaţia ce ne-a precedat au fost trimişi în puşcăriile comuniste, la canal, cu domiciliu obligatoriu, fără drept de semnătură. Peste 400 de scriitori închişi, unii cu două sau mai multe condamnări; 60 dintre ei au decedat în închisorile comuniste, România era ea însăşi o închisoare mai largă, să nu uităm că dacă încercai să treci graniţa erai împuşcat fără avertisment. Aşa se face că mari scriitori (precum Blaga, care în 1938 era la Academie), n-au mai reuşit să publice nicio poezie, (deşi în cazul lui Blaga, acesta şi-a dublat producţia lirică; însă prima carte de poezii a apărut în 1963, la doi ani după ce poetul murise.) Şi câte alte exemple dramatice. Îmi este groază să mă gândesc ce-ar fi păţit scriitori precum Eliade, Ionesco, Cioran, Vintilă Horia, Ciorănescu şi atâţia alţii dacă n-ar fi reuşit să părăsească ţara la timp; ei ar fi nimerit în mod sigur în închisorile comuniste, precum Ţuţea, Steinhardt, Golopenţia, Petrişor, Caraion, Goma. A fost marele lor noroc şi norocul literaturii române, căreia i-au făcut faima în străinătate. Însă noi, în ţară, nu ştiam de ralizările lor, nu le puteam citi operele, fără riscul de a ajunge la închisoare, precum cei 20 din grupul Pillat-Noica, acuzaţi pentru a fi citit o carte de Cioran! Pare de necrezut, nu?. Acestea au fost vremurile cumplite pe care a trebuit să le traversăm, fiecare cum a putut,  încercând să supravieţuim, să nu ne vindem, să rezistăm.  Dezastrul produs de regimul comunism culturii româneşti, încă nu este cunoscut la adevăratele sale dimensiuni. Ce-i drept, Decembrie ne-a adus libertatea de exprimare, dreptul de a scrie conform convingerilor şi opţiunilor noastre. Dar asta nu înseamnă că operele scriitorului român apar la timp, nici că ele sunt bine difuzate în întreaga ţară şi citite de iubitorii literaturii. Sunt mari disfuncţii, este apoi cenzura economică, neiertătoare.  Cărţi apărute în tiraje modice, care zac prin depozitele editurilor, necitite, necomentate de critică. Cărţile mele, de exemplu, au apărut în forma dorită de mine, însă în tiraje mici şi cu întârzieri mult mai mari ca înainte de Decembrie. Pare de necrezut, dar e tristul adevăr. Însă scriitorul român nu abdică de la chemarea sa, el continuă să scrie, să creadă în puterea Cuvântului.  A renunţat să mai viseze la faimă, la succes, la recunoaştere din partea conaţionalilor. Prim-planul vieţii culturale a fost ocupat de manelişti, de exhibiţionişti, de chitsh sub toate aspectele.
Participanţii au ascultat cu maximă atenţie, nimeni nu s-a clintit de pe scaun în timpul expozeului meu de aproape o oră. A venit rândul choralei Voci din Carpaţi, cu colinde, colinde... Voci din... paradis! Emoţii fireşti.  Aplauze pe deplin meritate. Am revenit la microfon, citind două fragmente din Veneticii, în traducerea doamnelor Elisabeta Isanos şi Mariana Petrescu. Lectura în franceză a aparţinut Lidiei Lazu. După care Lidia a citit în română şi franceză patru poezii de-ale subsemnatului, încheind cu o poezie de Lucian Blaga, despre care adusesem vorba în discursul meu. La insistenţele mele, a recitat în română şi franceză şi poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...
Aplauze prelungite, sincere felicitări, calde îmbrăţişări. Am acordat autografe pe mai mult de 20 de volume. Unele persoane au cumpărat două sau trei cărţi.Am constatat cu bucurie că sunt la Luxemburg câţiva cititori fideli ai mei, care au  împrumutat de la Gelu toate cărţile de până acum. Cineva îmi mărturiseşte: Am plâns citind Veneticii. Altcineva: V-am însoţit în toate peregrinările dumneavostră prin nordul Olteniei, descrise în Vreme închisă... Nu am avut suficiente exemplare din Veneticii şi din Odiseea plăcilor memoriale. dar adevărul este că nu mai am exemplare nici acasă... Am atras atenţia că biblioteca municipală va avea un număr de 8 cărţi de-ale mele.
Lidia îmi şopteşte că am vorbit bine, am fost convingător. Mi s-a părut că m-am prezentat măcar onorabil, dacă nu mai mult de-atât. Oricum, nu am bătut câmpii, ci am spus ce veam pe suflet; şi ce am considerat că trebuie spus despre drama scriitorului român în comunism.  Aceşti oameni ştiu sau nu prea ştiu ce-a fost în cultura noastră. A fost un bun prilej de a spune lucrurilor pe nume. Iar sesiunea de autografe a făcut o impresie deosebită. Am acoperit la limită cele 2 ore acordate. A urmat cântăreaţa şi scriitoarea pentru copii Celina Pereira, venită din Cap-Verde; s-a schimbat publicul, culorile din sală.
Am ieşit în hol, să continuăm discuţiile. Apoi am dat o tură prin parcul oraşului, unde toboganul pentru săniuş era în funcţiune, cu zăpadă artificială, cum altfel. Gelu îmi spune, cu haz: În fiecare iarnă se străduiesc, dar au mare ghinion, ori e soare în plin, ori plouă de prăpădeşte, de cele mai multe ori, iar nicidecum nu ninge. ..Climă oceanică, zic: umedă şi cadă, .. Ne oprim în ţunui chioşc unde un amic de-al lui Gelu, numitul Tavi, ne serveşte cu vin fiert.  Pe lângă noi trec membrii unei fanfare, i-am auzit cântând într-un colţ al părculeţului, acum se instalează în mijlocul aleii şi atacă un marş nemţesc. Nu ştiu ceva mai vesel, ne întreabă Lidia.
Revenim la bibliotecă, pentru că la ora 18 este anunţată deschiderea oficială. Se prezintă oficialităţile şi se rânduiesc la microfon: primarul, directoarea, preşedinţii asociaţiilor, cu fraze despre multiculturalism etc. Un pământ al mineritului şi siderurgiei. Oameni  care au venit să lucreze şi să trăiască în demnitate. Despre bogăţia culturală a fiecărei etnii, dintre cele multe care s-au adunat în oraş, în Marele Ducat. Există multe comitete consultative ale integrării, deocamdată accentul a fost pus pe muzică şi dans, a venit în mod firesc şi rândul literaturilor şi limbilor. Dacă oameni din diverse colţuri ale lumii s-au reunit aici, e normal ca să survină şi o întâlnire a culturilor şi literaturilor de care aparţin aceştia. Acesta este doar începutul proiectului PriMots.
Marea surpriză şi bucurie a fost că a venit dl Cornel Meder, despre care Marcel îmi spusese că nu poate veni la prezentarea mea dar se va strădui să fie la deschiderea oficială şi că vrea neapărat să ne vedem, să discutăm.  Are mari probleme, soţia e foarte grav bolnavă, la pat, iar el însuşi a suferit cu 5 ani în urmă un AVC, din care s-a recuperat cu greu. Ne vedem, ne îmbrăţişăm, imediat îi ofer cărţulia artizanală pe care am conceput-o special pentru această prezentare la Luxemburg.  O puteţi foileta la acest linck:
Cărţulia a apărut în doar 10 exemplare, deci nu va ajunge decât la cei direct implicaţi. Am păstrat coperta de la cartea Bucuria privirii, pe care o plănuisem ca să public jurnalul primelor mele două călătorii în Luxemburg. Am publicat acele texte în Vreme închisă, cu ce mai rămăsese din Jurnalul 1979-1989. În cărţulie am pus o prezentare a subsemnatului, preluată din Crispedia.ro, fotografii de la Luxemburg din 1979, Invitaţiile culturale semnate de Cornel Meder, am pus şi câteva "pietre" care figuraseră în expoziţia pe care dl Meder mi-a găzduit-o la Liceul Technic Petange, unde era director. Cîteva fotografii de la serata literară, copertele unor cărţi de-ale mele şi spre final cele două fragmente din Veneticii, cu traducerea lor în franceză. Şi, să nu uit, destule scanări ale unor pagini olografe de poezii de prin anii 70-80. Îi înmânez cărţuluia, o răsfoim, îi dau şi Vreme închisă, menţionându-i că acolo este jurnalul călătoriilor mele şi că dsa este menţionat de zeci de ori; se însufleţeşte, îmi mulţumeşte, ţine să facem câteva fotografii dându-ne mâna...  Şi continuăm să vorbim dea-le noastre. Îmi cere permisiunea să publice fragmentele de proză în revista Confluenţe, pe care o redactează de decenii. Cu mare plăcere. Cu mulţumiri.  Sunt astea luncruri importante? Sau biete zădărnicii? Ce mai contează, când noi doi ne simţim atât de bine!?

Va urma


Fotografii luxemburgheze... marea lansare...


Omul din spatele zidului... de cărţi...

Corul Voci din Carpati, dirijat de Adriana Mitu Dragan.

Colinde, colinde, e vremea colindelor...

Am venit si noi odată / La mulţi ani cu sănătate...

Minunea ce-o simt năvălindu-mi in piept când te văd...

Cu Grigore Bobina si fiica lui

Doi frati români si un frate sârb...

Ninge, ninge, ninge...





La un vin fiert... cu româncuţele...

Vechi prieteni: Marcel Krippler, Cornel Meder si Ion Lazu


Cornel Meder îşi revede invitatia sa din 1979...

Împreună, luxemburghezi şi români de succes din Luxemburg

Pictorul si posibilele modele...

Deschiderea oficială: municipalitatea, Biblioteca, asociatiile culturale...