sâmbătă, 14 decembrie 2013

Scriitorul zilei: I.Al. Bratescu Voinesti, m. 1946  http://ilazu.blogspot.com/2012/12/scriitorul-zilei-i-al-bratescu-voinesti.html

Alti scriitori din Calendar: 
Petru Caraman, n, 1898
Gaby Michailescu, n. 1910
D. Solomon, n. 1932
Iulian Neacsu, n. 1941
Simion Mehedinti, m. 1962


Poezia zilei. Ion Lazu: 


Îmi face bine să ştiu 
Lui Ludovic Antal

Îmi face bine să ştiu
Că mă voi pierde pe-aceste cărări –
Gândul la stânci şi la brazi şi cascade
Îmi face bine.
Îmi face bine să ştiu
Că pământul îşi schimbă culoarea
După sufletul nostru,
că în mers se roteşte cu noi
Larg, până-n volbura apelor;
Îmi face bine să ştiu
Că există un loc
Peste case şi dealuri şi timp
Un loc unde m-aş putea naşte mereu;

Îmi face bine să ştiu
Că există pietre albe de râu
Care-şi fac pe mal în crengi culcuş
Şi-aşteaptă să devină pescăruşi...
1967, Lăicăi-Muscel




SAVOIR MA FAIT DU BIEN
                        
                           A Ludovic Antal

Jaime savoir
Que je m’egarerai sur ces sentiers,
Panser au rochers
Aux sapins et aux cascades
Me fait du bien.
Me fait du bien de savoir
que la terre change de couleur
selon notre ame,
qe’elle tourney avec nous
jusqu’au torrent des eaux.

J’aime savoir
Qu’il existe un endroit
Au-dela des demeures,
Des collines et du temps
Un endroit ou je pourrai
Remaitre pour toujours.

J’aime savoir
Qu’il y a des pierres blanches
Des fleuves

Qui font leur lit
Pres du ravage parmi les branches
En ettendant de devenir des mouettes…





Când sufletul

Când o pasăre nu vrea să zboare
E mai grea decât dovleacul bubos
Din brazdă, trăgând după sine
Cătuşa unui vrej rugos.

Când o sămânţă nu vrea să răsară
Ea cade la antipod şi încolţeşte
Dalac.

Când soarele nu vrea să apară,
Când norul nu vrea să treacă
De dig,
Când ochiul nu vrea să vadă,
Viaţa e o prăbuşire în aven.

Când sufletul meu nu mai vrea
Să se bucure,
Îşi trage deasupra doi metri cubi
De pământ
Şi e mort de o mie de ani.
1986


LORSQU’UN OISEAU

Lorsqu’un oiseau ne veut pas voler
Il est plus lourd
Que la citrouille a terre,
Agrippee par les menottes
D’une tige vigoureuse

Lorsqu’un grain ne veut pas donner
Il  tombe aux antipodes
Et pousse de travers

Lorsque le soleil ne veut pas se lever,
Lorsque la nuit ne veut pas passer
Lorsque l’oeil ne veut pas voir
La vie est une chute dans le ravin

Loerqur mo name ne veut pas
Etre joyeuse
Elle se couvre de deux metres cube
De terre
Et meurt pour un millenaire.


O pagina de Jurnal, 1995
Din vara asta fiul s-a ales cu cele două excursii: la Ciovîrnăşani şi la Avrig, ultima cu o escapadă de patru zile la stîna de sub lacul Avrig, pe-o vreme ca de iarnă. A avut ce vedea şi povesti, se pare că nu-l sperie nici munca, nici greutăţile; e inimos, ataşat, are un spirit pozitiv, nu ia lucrurile în rău, nu e cîrcotaş sau resentimentar, ceea ce mă bucură şi mă linişteşte.
Sunt multe de recuperat din această vară şi încă mai multe s-au şi pierdut; la Ciovîrnăşani, apoi la Herculane unde am fost în tandem cu Cornel P. care cu stilul lui mi s-a băgat tot timpul în suflet, cu poveşti despre devotamentul cu care l-a îngrijit pe taică-său în ultimul an de viaţă, pînă ajunsese doar un schelet. Locul m-a vrăjit, valea Cernei la Herculane, cu pereţii aceia abrupţi, de calcar, ridicîndu-se pe verticală pînă la jumătatea cerului, de-un alb neverosimil, mai ales spre seară, făcînd să vibreze intens lumina remanentă a zilei. Apoi vizita la Topleţ-Bîrza: găsesc casa nenţoaicelor mele vîndută; Ana Bredureanu îmi iese în poartă şi mă îmbie: Intraţi, dle inginer!, de parcă ne-am fi văzut ieri. (Şi au trecut 23 de ani…) Acum o femeie ca la 65 de ani, căruntă şi corpolentă, ţeapănă de şale, amintindu-mi-o grozav pe maică-sa din anul 1973. Pe atunci nu găseam chiar nici o asemănare între mamă şi fiică... S-a împăcat cu fiul cel mare, stabilit la Timişoara; are însă mari probleme cu Ramon, acum poliţist la Mehadia, căsătorit cu o fată din Iablaniţa, la început mieluşea, apoi viperă. I-a făcut farmece lui Ramon, i-a făcut şi ei, s-o omoare: nu mai avea somn, auzea şoapte, trosnete prin casă. A fost la baba vrăjitoare şi a înfruntat-o cu curaj, după ce la început tremura ca varga. De mirare această alunecare a Anei spre misticism-vrăjitorie, obscurantism, într-altfel femeie cu personalitate, şarm şi umor, cu minte limpede, cândva. Îl caut pe Ramon la poliţia Mehadia şi nu dau de el. Să mă conving: ce e adevărat şi ce e fabulaţie, deraiere…
Să nu uit de vizita mea la Tg. Jiu, la Dida. Oribilă impresie, trebuie că sunt un om foarte politicos dacă n-am dat semne de exasperare. M-a înnebunit cu drama unicului fiu, care din premiant ce fusese, acum bea, a violat, a făcut închisoare, se tot desparte de soţie, care ca noră îi e răuvoitoare. Isterie în toată legea. Forţa ei de atunci era încrederea în sine, alias suficienţa. Ştia bine că bărbaţii sunt la voia ei, îi are la mînă. Dar nu cumva am regăsit la Dida ceva din elucubraţiile şi obscurantismul Anei Bredureanu din Bârza-Topleţ? Cum se face că în tinereţe m-au atras astfel de persoane mai mult decât dubioase, jalnice ca valoare umană?
Să nu uit de cartea lui H.R. P., o carte eveniment, la un nivel cum am mai întîlnit doar la Cărtărescu în ultimii ani. În fond, foarte contradictorie. Naşi fiindu-i Malreau, Nietzsche, Monterland, Heidegeer. Stil acroşant, suflu vitalist, dar şi spirit destructiv. Frămîntări teribile, stres lăuntric, ca la drogaţi, un suflu de geniu şi de pustiu.
Vizita, oricît de tărzie, la Izverna acasă. Vorbim patru ore, despre cărţile noastre, despre jurnale. El îşi trăieşte jurnalul. Pune tot în Epifanii, scrie mereu la cartea asta. Despre poezia schizofrenicilor, sunt atîţia printre noi. De curînd răposatul Cristian Popescu, autor de trăznăi acroşante. Fiica lui Pan, Irina, a terminat facultatea, prima pe Capitală, a plecat cu o bursă în Olanda, deja a patra oară. Nevastă-sa ne trimite o farfurie cu gustări dar dînsa nu apare. Pan mă conduce, prin ploaia care cădea deja de vreo oră.
Dacă am avea vîrsta sufletelor noastre, mulţi s-ar fi stins de zeci de ani deja, alţii abia de s-ar fi născut, ferice de ei!
Citesc în fine, dar cu ce plăcere! pe Jose Ortega y Gasset, simt demnitatea deşteptăciunii, admir fără rest acel stil elocvent. Un om de curaj, scîrbit de prostia generalizată. A scrie despre soarta omenirii. Şi cînd te gîndeşti, de fapt nici un sfert din cele ce pronostichează aceste minţi luminate nu se adevereşte. Dar, citindu-i pe mai mulţi, de diferite opinii, începi să bănuieşti singur cam ce variantă ne aşteaptă. Şi încă un lucru: oricît ar greşi în previziunile lor aceşti inşi precum Ortega y Gasset, merită să-i citeşti, să stărui în preajma luminii ce-o propagă mintea lor cuprinzătoare, puternică, iradiantă. O idee simplă: omul obişnuit e mulţumit de sine, sigur de sine şi hotărît să facă ce face toată lumea; omul de elită nu e neapărat mai sus ca mijloace de trai, însă el ştie că se poate mai mult, e nemulţumit de neîmpliniri, are dorinţa de a da mai mult decît cere, e generos, exigent, timid. Ar fi tema mea din Cîinele galben. Oare de ce mi-au trebuit atîţi amari de ani ca să înţeleg că Dida e o mahalagioaică, o mediocritate sigură de sine ? Iubirea? Nu a fost cazul. Autoamăgirea? Nici asta. Pur şi simplu nu mi-a venit să cred că e o diferenţă atît de drastică între ce păruse şi ce era cu adevărat; între felul meu de a fi şi al ei.
Mă văd în metrou cu Nelu Niţă-Oprea din Sărăceşti şi reiese că tocmai a venit de la ambasada din Portugalia şi pleacă la cea din Brazilia, de unde speră să iasă la pensie. Om la 58 de ani, coleg de clasă cu Mişulică. Blajin, neagresiv, dar capabil, ştie italiana, spaniola, acum şi portugheza. Imposibil să nu te întrebi ce legături va fi avut cu securitatea, după fişa postului, nu? Fusese pe la Cireaşov, ştia de moartea tatei. Cîteva întîlniri, nu mai mult de zece, după ce ambii am plecat din Slatina.
 (din Lamentatiile Uitucului, in manuscris)


Fotografii luxemburgheze...